Se încarcă pagina ...

BILANT GEOPOLITIC 2016. Vesti bune, vesti rele

Data publicarii: 30.01.2016 17:12:00

 

SfârÈ™itul anului 2015 a scos la lumină inevitabilul despre care eu unul vorbesc de ceva vreme: Rusia È™i SUA au ajuns la o înÈ›elegere formală în legătură cu criza siriană. Această “minunată înÈ›elegere” a permis Consiliului de Securitate al ONU îndeplinirea pompoasă a ritualului adoptării unei RezoluÈ›ii, de parcă ar mai crede cineva că în clădirea de pe malul Hudsonului se asigură pacea lumii.

 

1. Frontul arabo-musulman

 

RezoluÈ›ia cheamă – cum se putea altfel? – la încetarea focului È™i la instalarea unui regim de tranziÈ›ie care să permită găsirea unei soluÈ›ii politice menite a restitui Siria sirienilor în condiÈ›iile recunoaÈ™terii libertăÈ›ilor È™i drepturilor civile ale acestora. (Drepturi de care, în realitate nimeni nu se sinchiseÈ™te È™i pe care, oricum, cetăÈ›enii sirieni nu le-au exercitat cu adevărat niciodată.) De la încetarea focului sunt exceptate ISIS, Al Quaeda È™i în general formaÈ›iunile islamice fundamentaliste, înÈ›elegându-se astfel că de acum Rusia È™i Occidentul vor lupta împreună sau cel puÈ›in coordonat împotriva lor. Asta înseamnă că “opoziÈ›ia siriană moderată” nu va mai fi atacată de ruÈ™i dar È™i că plecarea PreÈ™edintelui Bashar al Assad nu mai este pentru Occident o condiÈ›ie prealabilă căutării unei soluÈ›ii politice. Actualul regim sirian devine deci – la Washington, Londra, Paris È™i Berlin – parte a soluÈ›iei după ce fusese exclusiv parte a problemei. (În aceste afaceri geo-strategice Bruxellesul dinnou nu contează întrucât nu este decât o cutie de rezonanÈ›ă a Berlinului.)

 

 

 

Cei care credeau că în Siria are loc sau este pe punctul să izbucnească un război între SUA È™i Rusia sau mai mult de atât, în termeni orwellieni, între Oceania È™i Eurasia, acum răsuflă uÈ™uraÈ›i. În fine, o veste bună. Aceia mai naivi dintre ei merg mai departe È™i aduc slavă ONU pentru restabilirea păcii.

 

Lucrurile sunt departe de a fi aÈ™a. Că ONU nu a făcut decât să oficializeze acordul negociat între miniÈ™trii Lavrov È™i Kerry, fără de care Consiliul de Securitate ar fi È™omat, este evident. ImpotenÈ›a ONU, de mult consemnată, rivalizează doar cu irelevanÈ›a UE în definirea È™i apărarea unei ordini internaÈ›ionale juste, fezabile È™i durabile. Vestea proastă este că întreg sistemul instituÈ›iilor internaÈ›ionale / transnaÈ›ionale garante ale păcii este în colaps. (Includ aici È™i instituÈ›iile finanÈ›atoare în frunte cu FMI dar de acest aspect mă voi ocupa ceva mai încolo.) Stabilitatea È™i securitatea lumii au ajuns iarăÈ™i la discreÈ›ia câtorva mari puteri preocupate în primul rând de menÈ›inerea controlului lor asupra tuturor statelor lumii iar în al doilea rând, atunci când atingerea unui asemenea obiectiv se dovedeÈ™te imposibilă, de împărÈ›irea între ele a sferelor de influenÈ›ă.

 

Pe de altă parte, nici alianÈ›a ruso-americană în lupta împotriva fundamentalismului islamic nu s-a născut abia acum. Un prim element al acesteia a fost intervenÈ›ia Rusiei pentru rezolvarea crizei armamentului chimic al Siriei, cu câÈ›iva ani în urmă. Atunci Moscova a luat iniÈ›iativa, de conivenÈ›ă cu Washingtonul, spre a evita implicarea militară a SUA practic de partea fundamentaliÈ™tilor. Manevra a făcut inevitabilă revenirea în jocul negocierilor internaÈ›ionale a guvernului sirian legitim, readucând astfel discuÈ›ia pe terenul dreptului internaÈ›ional.

 

Problema a fost, atunci ca È™i acum, că tacticienii neo-conservatori americani nu au găsit formula strategică pentru ieÈ™irea în condiÈ›ii rezonabile din scenă a PreÈ™edintelui al Assad – prea slăbit de criză pentru a mai rămâne pe termen mediu È™i lung în fruntea statului sirian dar imposibil de dizlocat pe termen scurt în favoarea unei opoziÈ›ii religioase (sunite) fără a se provoca dezechilibre geopolitice inacceptabile pentru orice minte lucidă. În orice caz inacceptabile pentru Rusia dar È™i pentru Iran sau chiar îndepărtata Chină. În lipsa respectivei formule tranziÈ›ia nu a putut începe.

 

În schimb a început războiul Nordului euro-asiatic cu Sudul arabo-musulman. Acesta a fost impus de avansul forÈ›elor ISIS – după depăÈ™irea crizei armelor chimice – nemaisprijinite de SUA dar sprijinite în continuare de vechii parteneri strategici ai Americii, respectiv Turcia, Arabia Saudită È™i alÈ›ii. Ceea ce a rezolvat acordul Lavrov-Kerry a fost nu evitarea războiului dintre Eurasia È™i Oceania, dintre lumea euro-atlantică È™i cea euro-asiatică, ci reglarea rivalităÈ›ii la conducerea Nordului euro-asiatic (de la San Francisco la Vladivostok) în campania din Orientul Mijlociu, pe frontul medio-oriental / arabo-musulman. În această dispută de importanÈ›ă secundară în gestiunea celui de la treilea Război Mondial aflat în desfăÈ™urare, se poate spune că punctul de vedere rusesc a câÈ™tigat.

 

Mai mult, lăsând cumva iniÈ›iativa Rusiei în Orientul Mijlociu în lupta cu fundamentalismul sunnit È™i implicit cu neo-otomanismul care se foloseÈ™te de acesta ca de o armă pentru impunerea unei noi ordini mondiale, SUA recunosc eÈ™ecul strategiei lor neoconservatoare (promovată de adminstraÈ›ia Bush Jr. în principal sub impulsul vicepreÈ™edintelui Dick Chenney) vizând instaurarea controlului american asupra petrolului arab. Spre a impune o “pax americana” statelor arabe producătoare de petrol È™i a câÈ™tiga astfel competiÈ›ia cu ceilalÈ›i actori globali consacraÈ›i sau emergenÈ›i (în special Rusia dar È™i China), tacticienii neo-conservatori americani au subminat regimurile politice naÈ›ionaliste din È›ările arabe care nu le acceptaseră tutela, sub cuvânt (de altminteri drept) că sunt dictatoriale (vezi răsturnarea regimului Saddam Hussein în Irak È™i apoi “Primăvara arabă”). Ei nu au putut însă anticipa că miÈ™cările islamiste folosite ca “berbece de asalt” È™i ajutate să preia puterea, pe de o parte, nu vor fi în stare să asigure coerenÈ›a statală a unor societăÈ›i în mare măsură încă tribale È™i pe de altă parte, nu se vor supune conducerii externe. Iată de ce acum, o Americă incapabilă să oprească haosul, renunÈ›ă la geo-strategia sa petrolieră (energetică) È™i abandonează terenul în favoarea Rusiei.

 

Rusofilii trebuie să îÈ™i stăpânească însă entuziasmul. SUA au cedat pentru că dezangajarea lor din luptele de avangardă din Orientul Mijlociu (foarte costisitoare È™i pentru ele rămase fără perspective) le economiseÈ™te forÈ›e pentru luptele de ariergardă din Occeanul Pacific, acolo unde se ridică irezistibil È™i ameninÈ›ător pentru supremaÈ›ia mondială americană, puterea Chinei. Iată de ce RezoluÈ›ia Consiliului de Securitate nu anunÈ›ă apropiata încetare a războiului mondial ci extinderea ariei lui într-un viitor nu foarte îndepărtat.

 

2. Frontul balcanic

 

Asupra viitorului ne lămuresc È™i veÈ™tile primite de la NATO. Ele sunt în număr de trei; la care se adaugă non-È™tirea de la Deveselu (care, oricum, este o bază americană iar nu nord-atlantică). Astfel, dintr-o suflare NATO a decis: a) să întărească frontiera turco-siriană – dar nu pentru a apăra Turcia împotriva Rusiei, aÈ™a cum ne-am fi aÈ™teptat, ci pentru a împiedica repetarea unor incidente cum a fost doborârea “din greÈ™eală” a unui avion rus despre care s-a dovedit că nu părăsise spaÈ›iul aerian sirian dar ameninÈ›a formaÈ›iuni de luptă de pe teritoriul Siriei, înarmate de Turcia (sic!); b) să invite Muntengru, cu facilităÈ›ile sale portuare de la Marea Adriatică, ca membru al alianÈ›ei – “pohta ce a pohtit” încă administraÈ›ia Clinton; c) să reia relaÈ›iile cu Rusia în cadrul Consiuliului NATO-Rusia – fără a mai aÈ™tepta retrocedarea Crimeii sau retragerea sprijinului rusesc pentru secesiunea malorusă.

 

 

 

Dacă introducem în pachet È™i scutul antirachetă de la Deveselu – care, în condiÈ›iile acordului de neproliferare încheiat cu Iranul, apare a fi mai mult un element de negociere la care se va putea renunÈ›a în schimbul unor concesii din partea Rusiei sau pentru a face mai uÈ™or de oficializat anumite condiÈ›ii deja convenite – avem imaginea proiectului iniÈ›ial al unei noi linii de demarcaÈ›ie dintre Est È™i Vest în emisfera nordică, linie care permite unirea forÈ›elor lor în lupta dintre Nord È™i Sud. 

 

La prima vedere – ca È™i la prima strigare – deciziile NATO displac Rusiei în măsura în care aceasta a considerat totdeauna că Balcanii intră în zona intereselor sale vitale. În fond, Primul Război Mondial a început nu numai din Balcani ci, din perspectivă rusă, chiar pentru Balcani. De când a avut viziunea identităÈ›ii sale ca putere mondială Rusia a È™tiut că are nevoie de ieÈ™irea la mările calde È™i că, în acest sens, stăpânirea Mării Negre nu este suficientă dacă nu asigură libera trecere spre Mediterana prin strâmtori. Ca să domine Europa avea nevoie să controleze “poarta belaruso-ucraineană”, gurile Dunării È™i strâmtorile Bosfor È™i Dardanele. Atunci când Europa a vrut să lase Rusia în afara posibilităÈ›ii de a influenÈ›a decisiv jocul politic regional È™i global i-a răpit aceste poziÈ›ii.  

 

De aceea, ca o garanÈ›ie a menÈ›inerii lor, precum È™i spre a avea un coridor alternativ către Mediterana atunci când trecerea prin strâmtori devine problematică (aÈ™a cum se întâmplă chiar în prezent), strategii ruÈ™i au căutat mereu o poziÈ›ie dominantă în Balcani. Dezinteresul Germaniei pentru Balcani, proclamat încă de Bismarck, a fost una dintre bazele pactelor strategice de “neagresiune” ruso-germane.  

 

Iată însă că acum, prin invitarea Muntenegru, întregul litoral adriatic al Balcanilor intră în tabăra euro-atlantică (deci sud conducerea SUA) după ce acelaÈ™i lucru s-a întâmplat deja cu litoralul vestic È™i sudic al Mării Negre. În plus, principalul aliat al Rusiei în Balcani – Serbia – se vede înconjurat de state membre ale NATO. Ceea ruÈ™ii par a fi câÈ™tigat în Siria, sub rezerva incertitudinii aferente unui război în curs, par a fi pierdut în Balcani, la nivelul certitudinii oferite de un fapt împlinit.  

 

Lucrurile nu sunt însă chiar aÈ™a cum par. Că SUA / NATO È™i-au întărit poziÈ›iile în vestul Balcanilor transformând Adriatica într-un “lac american” (sau, în orice caz, euro-atlantic) este adevărat. CâÈ™tigul nu este însă pur È™i simplu. El vine la schimb cu acceptul pentru transformarea Mării Negre în “lac rusesc”.

 

Chiar dacă apartenenÈ›a Crimeii la Rusia nu va fi recunoscută oficial pentru multă vreme, faptul nu va mai avea nici un impact asupra relaÈ›iilor Rusiei cu Occidentul euro-atlantic. De asemenea, Ucraina va fi lăsată să se prăbuÈ™ească economic în braÈ›ele Rusiei, sancÈ›iunile economice impuse Moscovei desprinzându-se de problema ucraineană spre a deveni parte a unui război economic despre care vom vorbi mai încolo È™i care deocamdată a reuÈ™it, prin efect de recul, să distrugă ordinea stabilită la Bretton Woods.  

 

În acelaÈ™i timp, SUA au cerut Turciei să îÈ™i retragă trupele din Irak iar NATO, după cum am mai spus, intenÈ›ionează să “securizeze” graniÈ›a turcă în sensul împiedicării acÈ›iunilor aviaÈ›iei turce în spaÈ›iul sirian împotriva forÈ›elor ruse. În ceea ce priveÈ™te Irakul, acesta a cerut ajutor militar din partea Rusiei. Totodată, Rusia a deplasat forÈ›e în Armenia, la graniÈ›a de nord a Turciei. Dacă flota sau aviaÈ›a rusă va răsunde în forÈ›ă la blocarea tranzitului navelor sale prin Bosfor de către turci, toate semnele indică faptul că NATO nu va interveni.

 

La urma urmelor, turcii au declanÈ™at conflictul iar nu ruÈ™ii. Prin urmare, cel atacat nefiind Turcia, nu sunt întrunite condiÈ›iile pentru ca un război al strâmtorilor să fie considerat un casus foederis care să pună în miÈ™care sistemul de apărare colectivă prevăzut de articolul 5 al Tratatului de la Washington. Turcia este deci mai încercuită decât Serbia. AliaÈ›ii din NATO au lăsat-o la discreÈ›ia Rusiei, care îÈ™i poate deschide drumul spre Mediterana pe cât o È›in muÈ™chii, fără a mai avea nevoie să treacă prin Balcani.  

 

La pachet vine È™i Georgia. Perspectiva intrării ei în NATO sau/ È™i UE este nulă, după cum nulă este È™i perspectiva recuperării Abhaziei È™i Osetiei de Sud, practic anexate de Rusia. Guvernul georgian nu mai are altă posibilitate decât de a se înÈ›elege cu Moscova. Orice altă variantă rămâne, cel puÈ›in pentru un interval de timp indefinibil, o pură iluzie.


Revenind în Balcanii propriu-ziÈ™i, încercuirea Serbiei este mai mult decât discutabilă:

a). DeÈ™i membru NATO, Ungaria se apropie tot mai mult È™i tot mai nesancÈ›ionată de Rusia, renunÈ›ând la democraÈ›ia liberală È™i la integrarea europeană È™i euro-atlantică în favoarea revenirii la vechea sa agendă naÈ›ională. Faptul nu justifică atâta mirare cât liniÈ™tea cu care Occidentul euro-atlantic îl acceptă. Să fie oare “defecÈ›iunea” maghiară parte a înÈ›elegerii Occidentului (căruia Budapesta nu îi aduce nici un avantaj economic, politic, financiar, militar sau geografic) cu Rusia?

b). Pusă la colÈ› de troica formată din FMI, Banca Centrală europeană È™i Comisia europeană (deci de binomul Washington-Berlin), Grecia, È™i aÈ™a, în mod tradiÈ›ional, americano-sceptică, turcofobă, germano-ostilă, ruso-pozitivă È™i sârbo-filă, va fi bucuroasă oricând să blocheze orice presiuni occidentale asupra Belgradului.

c). La fel va proceda probabil È™i Bulgaria care, lăsată pe o poziÈ›ie de membru de mâna a doua al UE È™i NATO, precum È™i mânată de vechile resentimente anti-otomane, va simpatiza mai mult cu politica Moscovei în Balcani decât cu cea a oponenÈ›ilor acesteia.

d). Ce să mai vorbim de Macedonia, a cărei intrare în NATO a fost refuzată È™i care se află sub crescânda presiune a albanezilor susÈ›inuÈ›i de SUA? Apropierea de Serbia È™i alinierea acestei È›ări la politica rusă par singurele sale opÈ›iuni geopolitice.  

În concluzie, dacă este vorba de încercuire, încercuită nu este Serbia ci România. 

AÈ™adar, în afara mânii libere date în confruntarea cu Turcia È™i acceptarea planului rus pentru stabilirea ordinii în Orientul Mijlociu, SUA / NATO propun o linie de demarcaÈ›ie în Balcani potrivit căreia Balcanii de Vest (limitaÈ›i la statele coastei adriatice – Albania, Muntenegru, CroaÈ›ia È™i Slovenia, plus Kosovo) revin Americii iar Balcanii de Est (populaÈ›i în majoritate de slavi ortodocÈ™i) Rusiei. Pentru ca Rusia să accepte un astfel de partaj este obligatoriu ca înÈ›elegerea să vizeze È™i frontul ucraiean.

 

3. Frontul ucrainean

Fostul Secretar de Stat american Henry Kisinger opina că SUA ar fi trebuit să negocieze cu Rusia graniÈ›ele Ucrainei iar nu să intre în război cu Rusia pentru Ucraina. Scoasă din context ideea sună prost. Cum să negocieze două state determinarea teritoriului unui al treilea stat?!

 

În realitate nu trebuie uitat că Ucraina s-a autodeterminat È™i s-a desprins din URSS cu frontierele ei sovietice, stabilite după criterii geo-strategice, în timp ce normele de drept internaÈ›ional referitoare la autodeterminare au în vedere criteriul naÈ›ionalităÈ›ii. Ulterior acestui eveniment care, împreună cu autodeterminarea Rusiei È™i a Belarusului, a pus capăt ordinii bipolare, arhitectura de securitate din Europa de Est a fost unilateral desenată de SUA È™i aliaÈ›ii săi euro-atlantici.

 

 

 

Atunci când Moscova a pus în discuÈ›ie această decizie unilaterală, care nefiind luată cu consimÈ›ământul ei nu o implica, problema frontierelor ucrainene trebuia tratată în contextul securităÈ›ii regionale È™i globale. Un acord asupra unui pachet mai cuprinzător, care ar fi stabilit statutul post-sovietic al Rusiei în ordinea post-bipolară, ar fi putut salva Ucraina. În locul dialogului, care indiscutabil ar fi dus la un globalism multipolar nedorit de SUA, au fost preferate, însă, revoluÈ›iile portocalii “maidaneze”. Rezultatul, perfect previzibil, a fost războiul civil, rapid internaÈ›ionalizat prin implicarea Rusiei È™i a Occidentului plural (SUA È™i Europa germană) de partea uneia sau alteia dintre tabere, precum È™i dezmembrarea Ucrainei. Cum criza ucraineană a fost È™i rămâne o parte a crizei ordinii globale, frontul ucrainean este unul dintre fronturile celui de la treilea război mondial în desfăÈ™urare.

 

Pentru că momentul optim al negocierilor a fost ratat È™i pentru că s-a dorit evitarea acuzaÈ›iei de cinism, protagoniÈ™tii jocului global au decis să lase Ucraina să se prăbuÈ™ească astfel încât apoi toÈ›i cei interesaÈ›i să culeagă din grămada de moloz, după puteri, tot ce era recuperabil È™i îi interesa. Pentru Rusia asta înseamnă Crimeea (deja adjudecată practic), Dombasul (cu resursele sale naturale, activul industrial È™i oportunităÈ›ile de comunicare terestră cu Crimeea) È™i regiunea strategică Odessa (cu Bugeacul È™i prin el, gurile Dunării).

 

Nemaiputând opri această evoluÈ›ie a lucrurilor È™i chiar conchizând că, în noul context global, SUA nu mai sunt vital interesate să o oprească, tacticienii neoconservatori au gândit că preÈ›ul plătit de Rusia pentru obÈ›inerea acestor avantaje geo-strategice trebuie să fie totuÈ™i mare. O idee, în principiu, logică dacă o asemenea victorie tactică nu i-ar fi impus Occidentului euro-atlantic (mai ales SUA) un dezastru strategic.

 

Despre ce este vorba? Constatând că sancÈ›iunile economice aplicate Rusiei o slăbesc dar nu o pot face să capituleze, în timp ce sprijinul rusesc devine esenÈ›ial pe alte fronturi, Occidentul a transformat războiul economic direct cu Moscova într-un război indirect purtat prin recurgere la tactica “pământului pârjolit”; o manevră constând în falimentarea Ucrainei. Rusia nu va mai plăti “amendă” Occidentului pentru ciopârÈ›irea statului ucrainean dar va rămâne în braÈ›e cu un cadavru economic pentru funeraliile căruia va fi obligată să cheltuiască mai mult decât îÈ™i poate permite, cu riscuri interne semnificative.

 

Manevra se pare că a reuÈ™it numai că ea a implicat distrugerea ordinii financiare mondiale concepută de SUA la finele celui de al Doilea Război Mondial; o ordine care îi permitea Washingtonului să exercite presiuni dominatoare asupra tuturor celorlalte state ale lumii. Astfel FMI, principala instituÈ›ie finanÈ›atoare internaÈ›ională, a decis să îÈ™i încalce principiile fundamentale È™i să îÈ™i modifice regulile de operare numai pentru a încuraja Ucraina:

a) să nu-È™i plătească datoriile faÈ›ă de Rusia;

b) să se îndatoreze (faÈ›ă de guvernele occidentale) peste puterile sale de restituire.

 

Cu alte cuvinte, pentru a scoate beÈ›ivanul ucrainean din criză alcoolică, SUA i-au mai dat pe împrumut (prin FMI) o sticlă de votcă, sperând că sub influenÈ›a băuturii acesta le va oferi măcar satisfacÈ›ia de a sparge geamurile vecinului rus; cu puÈ›in noroc, acesta se alege È™i cu o pneumonie.

 

FMI, ca orice creditor, este ghidat de regula potrivit căreia nu acordă împrumuturi decât celor care se estimează că le pot restitui. Altfel împrumutul nu ajută la nimic pe împrumutat dar în schimb contaminează de insolvenÈ›a debitorului È™i pe creditor. Subsumat acestei reguli, până acum FMI nu putea acorda împrumuturi statelor care aveau datorii, pe care nu reuÈ™eau a le rambursa la scadenÈ›ă, faÈ›ă de alte state È™i care, în atari condiÈ›ii, refuzau să negocieze în mod serios soluÈ›ii adecvate cu statele creditoare. De asemenea FMI nu putea împrumuta state aflate în război cu alte state membre sau state pe teritoriul cărora se desfăÈ™urau războaie civile sau state care erau susceptibile să folosească împrumutul spre a achiziÈ›iona armament în vederea susÈ›inerii unor asemenea războaie. În fine, FMI nu putea acorda credite statelor care, spre a garanta restituirea, refuzau să încheie aÈ™a-numite acorduri de “stabilizare” – respectiv cunoscutele acorduri prin care împrumutatul se obliga să strângă cureaua cetăÈ›eanului propriu È™i să favorizeze capitalul străin, pentru ca din ceea ce producea împrumutul să fie plătit împrumutătorul, È›ara rămânând tot mai săracă. În plus, dacă unui stat creditor nu i se restituia la termen datoria, acesta putea declanÈ™a o procedură de insolvenÈ›ă care aducea toate datoriile statului rău platnic la scadenÈ›ă. Rostul tuturor acestor reguli este clar. Ele păstrau ordinea pe piaÈ›a financiară garantând recuperarea împrumuturilor de către statele creditoare membre ale FMI, în condiÈ›iile în care relaÈ›iile dintre creditori È™i debitori se legau potrivit cu politicile FMI controlate de SUA ca acÈ›ionar majoritar.

 

Ei bine, toate aceste reguli au fost încălcate în cazul Ucrainei atunci când aceasta a declarat că nu va plăti datoriile sale faÈ›ă de Rusia. Atunci când Rusia, în loc să declanÈ™eze procedura de insolvenÈ›ă împotriva Ucrainei, a anunÈ›at că este gata să reeÈ™aloneze plata datoriei cu condiÈ›ia ca SUA sau/È™i alÈ›i mari acÈ›ionari europeni ai FMI să garanteze operaÈ›iunea, demonstrând astfel că au încredere în solvabilitatea statului ucrainean, aceÈ™tia au refuzat. Refuzul a pus nu numai Rusia într-o situaÈ›ie dificilă ci È™i pe creditorii occidentali, respectiv FMI, care au recunoscut implicit că ei înÈ™iÈ™i au bani de recuperat de la un datornic a cărui economie nu este capabilă să asigure finanÈ›area datoriei. Dezordinea a cuprins astfel întreaga piaÈ›ă financiară internaÈ›ională. Orice guvern care are dificultăÈ›i în achitarea datoriilor sale suverane, va fi tentat de acum să refuze plata solicitând FMI să îi aplice “precedentul ucrainean”.

 

Mai mult, atunci când Rusia a avertizat că va urmări Ucraina pentru plata datoriei în faÈ›a curÈ›ilor britanice, a căror competenÈ›ă fusese aleasă prin acordurile de împrumut ruso-ucrainene, Kievul a invocat nulitatea respectivelor acorduri pe motiv că ele ar fi fost lovite de vicii de consimÈ›ământ. Astfel s-a susÈ›inut că încheierea acordurilor ar fi fost afectată de violenÈ›ă (constând în presiuni politice făcute de guvernul rus asupra celui ucrainean) sau de dol (constând în mituirea negociatorilor ucraineni corupÈ›i de către negociatorii ruÈ™i corupători). Or, asemenea excepÈ›ii pot fi ridicate de mai toate guvernele care în situaÈ›ii de criză au negociat cu guvernele occidentale “credite de salvare” acceptând ca din banii primiÈ›i să cumpere din È›ara creditorului furnituri de care nu aveau nevoie sau să îi vândă acestuia active naÈ›ionale în condiÈ›ii preferenÈ›iale. (Cazul Greciei în relaÈ›ia cu Germania este doar un asemenea exemplu.) Prin deschiderea acestei Cutii a Pandorei, securitatea pieÈ›ei financiare mondiale È™i ordinea cu atâta grijă păzită timp de È™aptezeci de ani este aruncată în aer.

 

Pe deasupra tuturor acestora, este clar că Ucraina are mai mult de pierdut decât Rusia. ObÈ›inând împrumuturi de la FMI cu atât mai uÈ™or cu cât refuză să restituie banii datoraÈ›i Rusiei È™i fără a se È›ine seama de incapacitatea sa cronică de plată astfel atestată, Ucraina se prăbuÈ™eÈ™te cu fiecare zi care trece într-un faliment economic de negestionat. Asemenea falimente potenÈ›ează ascensiunea extremismului politic È™i dau oxigen regimurilor dictatoriale. Or, în cazul unei È›ări cuprinse de război civil, falimentul ecomonic cumulat cu falimentul democraÈ›iei duce la colapsul naÈ›iunii.

 

PrăbuÈ™irea Ucrainei nu deranjează America. Totul este ca Rusia să nu o aibă; ca să nu redevină imperiu. Iar dacă, totuÈ™i, o va lua, să culeagă fructul otrăvit al unui stat cronic nefuncÈ›ional.

 

Ceea ce ar mai rămâne de văzut este ce se va întâmpla cu “molozul” nereciclabil. Cine va fi obligat să depoziteze acest moloz? Cu alte cuvinte cine va trebui să gestioneze stabilizarea a ceea ce va mai rămâne din Ucraina după ce împărÈ›irea părÈ›ilor ei utile se va fi terminat? Răspunsul la aceste întrebări depinde de ceea ce se va întâmpla pe frontul vest-european.

 

4. Frontul vest-european

 

SfârÈ™itul tragicului an 2015 consemnează, într-o Europă lovită de arma de distrugere în masă a imigraÈ›iei musulmane, È™i lansarea unui document semnat de patru lideri europeni prin care se oficializează proiectul unei UE cu mai multe viteze. Am putea vedea în această iniÈ›iativă o primă mare victorie strategică a Sudului arabo-musulman obÈ›inută pe frontul euro-creÈ™tin.

 

 

 

Documentul recunoaÈ™te, în mod just, că multiplele crize de care suferă actuala uniune de douăzeci È™i opt de state (inclusiv criza sau, mai bine spus, invazia refugiaÈ›ilor musulmani), reclamă adâncirea urgentă a federalizării iar nu renaÈ›ionalizarea Europei. Cu alte cuvinte este nevoie de mai multă Europă iar nu de mai puÈ›ină.

 

Problema este că protagoniÈ™tii È™i profitorii UE nu vor să admită È™i consecinÈ›a logică a acestei concluzii, respectiv consolidarea prin solidaritate a unei federaÈ›ii paneuropene autentice de state-naÈ›iune, caracterizată de coeziune economică, socială È™i teritorială, È™i organizată ca o democraÈ›ie transfrontalieră în care toÈ›i membri sunt în acelaÈ™i timp liberi È™i egali. Ei vor doar o federaÈ›ie mică – È™i aceea funcÈ›ionând pe baze oligarhice – în care statele membre ale Uniunii monetare (zona Euro) îÈ™i coordonează politicile economice, bugetare È™i fiscale (necesitate despre care eu unul vorbesc de ani de zile), aflată într-o antantă cordială de tip confederal cu Marea Britanie È™i având în celelalte state din afara eurozonei o categorie de cvasimembri cu funcÈ›ie de sateliÈ›i ai nucleului dur.

 

Cu alte cuvinte, în loc să îÈ™i apere frontierele externe actuale È™i să se consolideze în interiorul lor pe întregul teritoriu, naÈ›iunile imperiale ale Europei occidentale se retrag într-un adăpost fortificat, lăsând celelalte naÈ›iuni europene (naÈ›iunile vasale) să se descurce cum pot, sub o protecÈ›ie minimală la care le îndreptăÈ›esc raporturile de vasalitate cu nucleul dur al UE.

Cu privire la membrii acestui nucleu dur, se subînÈ›elege că Germaniei îi va reveni rolul de lider. Referitor la grupul sateliÈ›ilor, se conturează câteva subdiviziuni.

 

Mai întâi sunt “cvasi-membrii privilegiaÈ›i”, respectiv statele nordice (Danemarca, Suedia È™i chiar Norvegia, care deocamdată formal nu este membru al UE). Acestea, din punctul de vedere al îndeplinirii criteriilor de convergenÈ›ă economico-socială, pot intra în zona Euro dar din raÈ›iuni politice nu vor. Ele vor ocupa orbita cea mai apropiată de “soarele federal”, neputând participa direct la luarea deciziilor politice ale acestuia dar fiind acceptate într-un fel de coabitare politică de natură a permite o minimă armonizare a intereselor.

Vor urma apoi “cvasi-membrii toleraÈ›i”, respectiv statele cu dificultăÈ›i în realizarea convergenÈ›ei dar care sunt eligibile din punct de vedere politic fie din raÈ›iuni propagandistice fie pentru că deja sunt în eurozonă È™i ruperea relaÈ›iilor cu aceasta ar produce mari pagube celor rămaÈ™i acolo. Este vorba de statele baltice (Estonia fiind deja membru al eurozonei) È™i cele balcanice (CroaÈ›ia, întrucât Slovenia È™i Grecia sunt deja în eurozonă). Oricare dintre ele va putea fi însă exclus ori silit să se autoexcludă dacă nu acceptă condiÈ›iile conducerii germane.

 

În fine, “cvasi-membrii tutelaÈ›i” (în realitate pseudo-membri) vor fi statele Europei centrale È™i răsăritene. Chiar dacă pentru a obÈ›ine un statut de egalitate politică acestea vor fi dispuse să suporte costurile economice È™i sociale adecvate, încă nu li se va acorda decât un rol accesoriu urmând a fi, după nevoi, fie extensii de piaÈ›ă fie teritorii-tampon fie monezi de schimb geo-strategic. (Intră aici Cehia, Ungaria, România È™i Bulgaria, cărora oricând li se pot alătura Grecia È™i chiar Slovacia, ca membri recalcitranÈ›i de rang secund ai zonei de prim rang.)

 

Nu este clar încă unde va fi plasată Polonia în această schemă. Există probabil mai multe curente de gândire în ceea ce o priveÈ™te.

 

PreÈ™edintele Consiliului European, polonezul Donald Tusk, care a semnat È™i el documentul sus-amintit, vede totuÈ™i Polonia ca membru al nucleului federal al UE, deÈ™i el însuÈ™i nu este un federalist entuziast. Într-o federaÈ›ie mai mică È›ara sa ar putea juca însă un rol mai mare.

 

Liderii Partidului “Lege È™i justiÈ›ie”, aflat acum la putere, văd Polonia în UE mai degrabă ca pe o Mare Britanie a estului – nici înăuntru nici în afară, nici obligată să respecte toate deciziile europene nici împiedicată să le blocheze sau măcar să le influenÈ›eze în chiar procesul adoptării lor. Întrebarea este dacă UE poate suporta două Mari Britanii? Dacă nu, Polonia ar putea-o sfârÈ™i din nou strivită “glorios” în cleÈ™tele ruso-german.

 

În condiÈ›iile căderii sau abandonării frontului ucrainean, SUA văd desigur în Polonia componenta nordică a unui intermarium de la Baltica la Marea Neagră, în al cărui flanc sudic se situează România, cele două – Polonia È™i România – ancorând ceea ce va mai rămâne din Ucraina. Acesta ar fi un “coridor sanitar” care să ferească Europa occidentală de îmbrăÈ›iÈ™area rusească dar È™i de propria-i tentaÈ›ie de a se arunca în respectiva îmbrăÈ›iÈ™are, precum È™i, la nevoie, un aliniament avansat al Americii într-o eventuală confruntare cu Rusia. (Asemenea idei apar È™i într-un nou Raport de sfârÈ™it de an prin care, reluând idei vechi, neoconservatorii de la Stratfor se autoproclamă profeÈ›i, cu speranÈ›a de a-È™i autoconfirma profeÈ›iile inducând o psihoză belicistă între partenerii strategici est-europeni ai SUA È™i Rusia, tocmai pe când acestea din urmă ajung să se înÈ›eleagă, chiar dacă numai parÈ›ial È™i provizoriu, asupra cooperării strategice în lupta cu Sudul musulman.)

Mai puÈ›in ambiÈ›ioasă sub aspect strategic, UE ar putea găsi în Polonia (ca, de altfel, È™i în România) depozitarul È™i administratorul reziduurilor toxice rămase după falimentul politcii ucrainene a Occidentului euro-atlantic.

 

Din punct de vedere geo-strategic documentul “celor patru” – altminteri prezentat cu “modestie” ca un exerciÈ›iu intelectual privat al câtorva corifei ai Europei politice – È™i care poate fi văzut drept sursă posibilă a unui adevărat razboi în interiorul UE, reprezintă un compromis germano-britanic perfect.

 

Marea Britanie vrea să rămână în UE (caci dincolo de retorică, în realitate asta vrea) nu pentru că o atrage federalismul continental ci pentru că nu concepe să fie lăsată în afara unui bloc de putere pe care nu are cum să îl contrabalanseze. Britanicii au aflat de mult că atunci cand nu pot înfrânge o putere continentală europeană trebuie să i se alăture, din interior aceasta fiind mai uÈ™or de subminat decât din exterior. Pe altă parte, Londra s-a opus totdeauna coagulării statale în Europa centrală È™i orientală, mai multe state mici È™i relativ slabe aflate acolo, putând fi lesne utilizate în reglajul fin al echilibrelor de putere.

 

Când mai recent, Guvernul MajestăÈ›ii Sale a susÈ›inut extinderea UE către est, a făcut-o tocmai în speranÈ›a că extinderea va zădărnici adâncirea integrării europene. Această tactică a fost contrară intereselor germane vizând o Europă (desigur germană) cât mai puternică È™i de aceea cât mai integrată. O UE în care Marea Britanie este un membru cu îndatoriri a la carte convine, însă, Londrei, chiar dacă nu mai poate controla procesul decizional al nucleului federal dur al acesteia, în măsura în care acest nou Sfânt Imperiu Roman de NaÈ›iune Germană nu integrează efectiv pe micii sateliÈ›i din centrul È™i estul continentului.

 

De astă dată soluÈ›ia aranjează È™i Berlinul, de asemenea interesat (cel puÈ›in ca plan B) într-o Europă centrală (Mitteleuropa) divizată È™i slabă care, după nevoi, poate fi fie dominată fie tranzacÈ›ionată cu Rusia spre a pune temelie păcii dintre ele.

 

Un asemenea compromis anglo-german – la care, măcinată de boli interne structurale, FranÈ›a este obligată să asiste neputincioasă – condamnă România la un statut periferic în Europa mai mult dezbinată decât unită. Dacă, ceea ce este previzibil, rămânerea în afara zonei Euro va însemna (pentru România dar nu numai) È™i rămânerea în afara spaÈ›iului Schengen (restrâns la eurozonă), atunci cvasi-membrii UE vor resimÈ›i cel mai acut È™ocul războiului cultural-demografic cu Sudul arabo-musulman care dispune de arma de distrugere în masă a imigraÈ›iei.

 

Din păcate, asemenea evoluÈ›ii pe frontul vest-european sunt de natură să transforme UE într-o putere provincială, punând capăt istoriei Europei (din care, totuÈ™i, È™i România face parte) ca putere globală. În consecinÈ›ă, în războiul mondial È™i frontul european va deveni un front secundar, lăsând Pacificului prim-planul.

 

5. Frontul Pacificului

 

Pe frontul Pacificului deocamdată nu se dau lupte la vedere. Acolo se aude însă cel mai puternic zăngănitul de arme. Tot ceea ce se petrece pe celelalte fronturi este determinat de logica pregătirilor pentru marea confruntare care va avea loc peste doar câÈ›iva ani în zona Asia-Pacific, acolo unde se ridică superputerea chineză. MiÈ™cările SUA în Europa È™i Eurasia, în ciuda zâmbetelor diplomatice adresate Beijingului (oare nu tot aÈ™a se întâmpla È™i în relaÈ›iile americano-japoneze înainte de izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial?), arată că decizia vizând adoptarea unei soluÈ›ii marÈ›iale a fost luată. Cum È™i aÈ™teptarea este o parte a luptei, se poate spune că războiul a început È™i acolo. Miza nu este doar tranÈ™area rivalităÈ›ii dintre o putere decadenta È™i una emergentă ci stabilirea parametrilor unei noi ordini mondiale.

 

 

 

În aÈ™teptarea marii confruntări – ori poate întru provocarea ei – China a lansat megaproiectul referitor la refacerea “Drumului mătăsii”. Este vorba despre o imensă reÈ›ea de infrastructuri trans È™i inter continentale pentru transport È™i comunicaÈ›ii care va putea modifica geografia economică – È™i pe cale de consecinÈ›ă, geografia socială È™i politică – globală, dând expresie materială concepÈ›iei universaliste chineze asupra ordinii mondiale, care aÈ™ează China în centrul universului. “Drumul mătăsii” este conceput ca un adevărat vehicul al “imperialismului cultural” chinez.

 

(Cu câÈ›iva ani în urmă, pe când conduceam politica externă a socialiÈ™tilor europeni, am întocmit un document înaintat Înaltului Reprezentat UE pentru politica externă È™i de securitate – document abandonat imediat după înlăturarea mea din acea funcÈ›ie – prin care propuneam ca, în cadrul unui parteneriat strategic cu China, UE să cofinanÈ›eze respectivul proiect, astfel încât să devină un fel de co-propietar al amintitului drum strategic, acompaniind ascensiunea Chinei, în loc să i se opună zadarnic. Evident că lucrul nu s-a întâmplat.)

 

Pentru finanÈ›area unui asemenea proiect China nu se putea baza în nici un caz pe FMI, controlat de SUA. De aceea a luat iniÈ›iativa revoluÈ›ionară a înfiinÈ›ării unui FMI alternativ, respectiv Banca Asiatică pentru InvestiÈ›ii InternaÈ›ionale (BAII). Această bancă va fi capabilă să susÈ›ină È™i proiecte de dezvoltare în diverse È›ări ale lumii lipsite de resursele financiare necesare pentru construcÈ›ia naÈ›ională È™i consolidarea bazei economice a edificiului naÈ›ional emergent. Este vorba în primul rând de È›ări din Africa È™i Asia acolo unde FMI a eÈ™uat. Creditele BAII nu sunt însoÈ›ite nici de condiÈ›iile ideologice puse de SUA È™i UE, în narcisismul lor sinucigaÈ™, nici de condiÈ›iile adoptării politicilor neoliberale impuse de vehiculul financiar al Occientului euro-atlantic, FMI, spre a face din finanÈ›area săracilor lumii surse de îmbogăÈ›ire pentru bogaÈ›ii lumii.

 

Aceasta nu înseamnă că noua ordine economico-financiară propusă de China este lipsită de egoism. Evident că È™i BAII va fi mânată de interesele acÈ›ionarilor săi. DiferenÈ›a se regăseÈ™te în trei puncte: egoismul nu se asociază cu dogmatismul; egoismul se exprimă prin solidaritate, înÈ›elegându-se că securitatea, stabilitatea È™i prosperitatea sunt indivizibile; egoismul (capitalismului de stat È™i prin asta social) calculează profitul pe termen lung în perspectivă strategică (spre deosebire de egoismul capitalismului corporatist È™i deci individualist, care calculează profitul pe termen scurt, exclusiv în logică tactică).

 

ApariÈ›ia BAII – care acordând credite suverane în yuani, va putea yuaniza o parte a economiei mondiale, la concurenÈ›ă cu dolarizarea acesteia, necontestată până acum – este începutul negării caracterului unitar al actualei ordini financiare mondiale centrate pe dolar È™i pe FMI, È™i prin aceasta a instrumentului financiar prin care SUA domină sau, dacă vreÈ›i, garantează ordinea (neo)liberală a lumii. Decizia FMI, luată tot la finele lui 2015, de a recunoaÈ™te moneda chineză ca monedă de referinÈ›ă introdusă în coÈ™ul monedelor internaÈ›ionale principale cu care operează, singură nu va opri procesul ci doar îl va accelera. Întrebarea este doar dacă această negare va duce la definirea unei noi ordini trecând printr-un alt război mondial sau nu. Răspunsul nu mai pare azi atât de dificil. Din nefericire opÈ›iunea preferată este războiul. El a È™i început.

 

Amintindu-È™i desigur de politica administraÈ›iei Nixon privind China (politică în realizarea căreia diplomaÈ›ia românească È™i-a adus o merituoasă contribuÈ›ie) È™i nedorind să repete experienÈ›a încercuirii strategice în care antanta chino-americană dusese URSS în anii 1970, Rusia a luat-o de această dată înainte cu iniÈ›iativa creerii unui adevărat echivalent euroasiatic al NATO È™i anume, OraganizaÈ›ia Grupului de la Shanghai. Din acest grup mai fac parte, alături de Rusia È™i China, fostele republici central asiatice cu excepÈ›ia Turkmenistanului (Kirkizstan, Uzbekistan, Tadjikistan È™i Kazahstan). După cum merg lucrurile Iranul se va alătura È™i el în curând acestei formaÈ›ii, cel puÈ›in în calitate de observator sau de asociat.

 

Supusă din 1990 (ca reacÈ›ie la represiunile din piaÈ›a Tienanmen) unui aberant embargou privind transferul tehnologiei militare (în Parlamentul european am insistat în repetate rânduri pentru ridicarea acestuia ca fiind contraproductiv), China È™i-a folosit în măsură considerabilă fabuloasa creÈ™tere economică pentru dezvoltarea cercetării È™i pe această cale (la care s-au adăugat spionajul economic È™i contrafacerea) a ajuns să se doteze cu tot ceea ce Occidentul euro-atlantic a refuzat să îi vândă.

 

După cum se vede în Siria, nici Rusia nu stă rău la capitolul tehnologie militară. Asocierea celor două – la care împinge politica euro-atlantică, făcându-le să treacă peste orientările strategice care le despart – profilează, în cadrul grupului de la Shanghai, un focar de putere euroasiatică apt a da frisoane puterilor Oceaniei euro-atlantice.

 

Această asociere trebuie văzută È™i în termenii alăturării hidrocarburilor Rusiei – de care este în mare măsură dependentă puterea soft a UE – cu banii Chinei – mulÈ›i investiÈ›i în datoria americană (ceea ce face din SUA un debitor major al Chinei, respectiv din China proprietar virtual până È™i al covoarelor de la Casa Albă.)

 

În contrapondere la UE, Rusia a creat Uniunea eurasiatică, pe care o controlează mai eficient chiar decât o face Germania cu restul Europei. Din această uniune, alături de Rusia mai fac parte Kazahastanul, Belarusul È™i Armenia. De asemenea, ca o contrapondere a Grupului celor 7 (revenit la acest format după ce Rusia a fost exclusă din Grupul celor 7+1 ca sancÈ›iune pentru anexarea Crimeii), s-a constituit BRICS (Brazilia, Rusia, India, China È™i Africa de Sud). Sprijinit de BAII acest grup devine un centru de putere mondială din ce în ce mai semnificativ, punând în defensivă atât pretenÈ›iile universaliste ale unipolarismului american cât È™i tradiÈ›iile eurocentrice ale ordinii globale, precum È™i supremaÈ›ia economică a UE.

 

“Marele premiu” al acestor proiecte geo-strategice alternative este India. Aventurile SUA în lumea musulmană, implicând reluarea cooperării aprofundate americano-pakistaneze, au potenÈ›ialul de a împinge iarăÈ™i India către Rusia, după ce, ulterior încetării Războiului Rece, adminstraÈ›ia Clinton reuÈ™ise performanÈ›a de a o aduce în tabăra Washingtonului. Vizita premierului indian la Moscova, în acest final de an 2015, atât de bogat în evoluÈ›ii geopolitice, dar mai ales acordurile comerciale È™i de cooperare tehnologică, având o considerabilă componentă militară, încheiate cu acest prilej, cimentează adeziunea Indiei la BRICS È™i atestă realitatea noii piruete strategice indiene, cu impact major la nivelul echilibrului de putere global.

 

Cum răspunde lumea euro-atlantică acestor sfidări? Prin unitate în diversitate (sic!). Ca putere soft (non-militară), UE, sub ghidajul Germaniei (pentru care aliatul american este mai ambarasant È™i mai puÈ›in util decât concurentul chinez, la rându-i tot o putere soft), a ales formula unui război de hărÈ›uire, în care alternează armistiÈ›ii economice cu lupte ideologice.

 

Pentru moment, chiar dacă nu în mod declarat, SUA, ca putere hard (militară) par a se fi decis pentru varianta confrontaÈ›ională. Ciocnirea propriu-zisă este amânată, forma ei concretă este neclară dar, cel puÈ›in la finele lui 2015 È™i sub rezerva unor modificări de planificare politică totdeauna posibile, deocamdată aceasta este direcÈ›ia. Ea explică acceptarea È™i chiar încurajarea remilitarizării Japoniei (anunÈ›ată cu o limpezime fără precedent tot în acest an 2015), inclusiv cu riscul alienării aliatului strategic sud-coreean. De asemenea, se regăseÈ™te în relativa dezangajare, în înÈ›elegere cu Rusia, din Orientul Mijlociu, ca È™i în încercarea de a lăsa în spatele unei Rusii tot mai apropiate de China, pe frontul est-european, acolo unde vechii aliaÈ›i din NATO (“Vechea Europă”) nu mai sunt siguri, două avanposturi – Polonia (din păcate, tot mai impredictibilă) È™i România (din păcate, tot mai inertă) – unite prin tranÈ™eea ucraineană (din păcate, tot mai firavă);

O linie tot mai greu de acoperit la sud printr-un bastion turc (din păcate, tot mai rupt de agenda strategică occidentală).

 

AÈ™adar, piesele sunt aproape aranjate pe tabla de È™ah a lumii pentru marea partidă decisivă care va finaliza competiÈ›ia deja în desfăÈ™urare. În prezent, structurile de putere ale Eurasiei (prin BRICS devenită un pentapod cu centrul în Asia È™i picioarele sprijinite pe cinci continente) par mai fragile din punct de vedere strict material, decât cele ale Oceaniei euro-atlantice (în tabăra căreia formal se află România).

 

Problema este că ponderea puterilor decadente în tabăra euro-atlantică este mai mare decât cea din tabăra euro-asiatică, unde prevalează puterile emergente. Ca să nu mai vorbim de energiile emergente (fie ele È™i produs al disperării) care animă ofensiva (aparent haotică pentru că este neconvenÈ›ională) a Sudului arabo-musulman.

 

La fel ca în fizică, în concursul strategic internaÈ›ional, nivelul puterii fiecărui combatant nu se rezumă la masă, adică la greutatea însumată a elementelor materiale. Puterea din fizică (respectiv capacitatea unui corp de a modifica viteza, direcÈ›ia sau forma unui alt corp cu care interacÈ›ionează) depinde de relaÈ›ia dintre masă È™i energie, cea din urmă fiind rezultatul înmulÈ›irii masei cu pătratul vitezei luminii. În cazul nostru, masa este reprezentată de capacităÈ›ile economice, militare È™i tehnologice, precum È™i de resursele naturale È™i umane (elementul demografic) ale unui stat sau ale unei alianÈ›e.

 

Aici Occidentul euro-atlantic pare a sta deocamdată mai bine; deÈ™i foarfeca se închide inclusiv pe acest teren (cel puÈ›in în ceea ce priveÈ™te resursele naturale È™i umane). Partea proastă, din perspectivă occidentală, este că volumul de energie prin care această masă superioară poate fi valorificată în confruntarea cu ceilalÈ›i, se calculează prin înmulÈ›irea ei cu pătratul vitezei reprezentate în politică de voinÈ›a de a lupta, de curajul implicării în competiÈ›ie, de spiritul de sacrificiu, de capacitatea asumării riscurilor, de rezistenÈ›a la durere, de obiÈ™nuinÈ›a suportării greutăÈ›ilor vieÈ›ii – într-un cuvânt, de caracter. Or, tocmai aici, la capitolul caracter, ceilalÈ›i – Orientul euroasiatic dar È™i Sudul arabo-musulman – par a sta mai bine.

Rezultatul luptei este deci incert. Confruntarea, însă, se anunÈ›ă a fi crâncenă.


6. Frontul românesc

 

Pe harta lumii frontul românesc arată ca un punct. Punctul poate fi, însă, câteodată esenÈ›ial. În orice caz el este esenÈ›ial pentru cei care locuiesc acolo.

Din orice direcÈ›ie ai privi România, ea apare a fi o È›ară de flanc.

 

Nici un drum strategic nu o străbate. “Armatele Sudului” care vor să ajună în Nord au ruta firească de trecere pe la sudul Dunării; È™i invers. “Armatele Vestului” care vor să ajungă în Est îÈ™i croiesc cale în mod natural prin câmpiile polono-belaruse, ocolind CarpaÈ›ii pe la nord; È™i invers. Nimeni nu îÈ™i poate permite însă să lase flancul descoperit. Un atac din flanc poate răsturna frontul advers.

 

 

 

În măsura în care frontul principal al actualei confruntări mondiale se mută în Pacific iar frontul secundar se plasează în Orientul Mijlociu extins, România interesează doar strategiile periferice ale protagoniÈ™tilor regionali È™i globali. Ea este însă centrul unor asemenea strategii. Prin urmare, în principiu, de neignorat.

 

Cum ar trebui să se poziÈ›ioneze românii în condiÈ›iile unui amplasament strategic nu tocmai de invidiat?

 

Pe vremea în care Turcia era partenerul strategic al SUA, opÈ›iunile geopolitice ale României erau simplu de operat. Ce va face însă România în condiÈ›iile în care relaÈ›iile americano-turce se răcesc văzând cu ochii, Washingtonul nemaigarantând nimic Ankarei în relaÈ›ia cu Moscova iar Ankara nemaigarantând nimic Americii (È™i nici Europei) în relaÈ›ia cu fundamentalismul islamic militant? A rămâne alături de Turcia ar însemna să piardă simpatia Americii È™i să acutizeze în acelaÈ™i timp antipatia Rusiei. În trecut România a câÈ™tigat toate războaiele în care a fost alături de ruÈ™i împotriva turcilor.

 

Concluzia regelui Carol I după una dintre aceste victorii – “decât să căÈ™tigi un război alături de Rusia, mai bine să pierzi unul alături de Germania” – nu poate fi tratată, însă, cu superficialitate de planificatorii strategiei româneÈ™ti. Ce te faci, totuÈ™i, atunci când Rusia È™i Germania sunt de conivenÈ›ă È™i acÈ›ionează mână în mână? Titulescu avea dreptate să spună că România este pierdută dacă în clipa în care ruÈ™ii È™i germanii se înÈ›eleg ea nu se află alături de nici una dintre aceste două tabere. Exact cum se întâmplă acum.

 

Pe vremea când Rusia È™i China erau în rivalitate deschisă, opÈ›iunile geopolitice româneÈ™ti erau evidente. România juca alături de Beijing pentru a È›ine în È™ah Moscova È™i a se feri de îmbrăÈ›iÈ™area velicorusă. Acum, însă, politica nesăbuită a alianÈ›elor din care România face parte, a condus la apropierea Rusiei de China. Chiar dacă dintr-un punct esenÈ›ial de vedere complementaritatea ruso-chineză este toxică – Rusia are teritoriu iar China are populaÈ›ie – È™i asta ar putea face antanta lor cordială nedurabilă, cealaltă dimensiune a complementarităÈ›ii – Rusia are hidrocarburi iar China are bani – conduce la concluzia că respectiva antantă poate dura suficient spre a da actuala ordine mondială peste cap; sau, mai corect spus, pentru a fasona actuala dezordine mondială în aÈ™a fel încât să rezulte o ordine globală conformă concepÈ›iei lor (euro-asiatice).

 

Alegerea BucureÈ™tiului este cu atât mai grea cu cât aliaÈ›ii săi euro-atlantici – È™i în special partenerul strategic american – se pregătesc pentru o mare confruntare cu puterile euro-asiatice. Să fie oare concesiile tactice făcute de SUA Rusiei în Europa È™i în Orientul Apropiat, suficiente spre a rupe parteneriatul strategic al Moscovei cu Beijingul, simplificând astfel misiunea României? Și dacă acele concesii se fac tocmai È™i pe socoteala României?

 

Pe vremea când Ungaria È™i România alergau împreună după graÈ›iile NATO È™i UE, socotind că interesele lor strategice le cer să se integreze în structurile euro-atlantice È™i în acelaÈ™i timp ca ambele să se regăsească în aceeaÈ™i tabără (alianÈ›ă), jocul geopolitic al BucureÈ™tiului era mai uÈ™or. Apropierea Ungariei de Rusia schimbă complet datele problemei.

 

În anul 2000, îi puteam explica ministrului de externe rus, Evgheni Primakov, că România nu intră în NATO împotriva Rusiei sau pentru că se simte ameninÈ›ată de Rusia, ci pentru că întreaga ei istorie modernă a învăÈ›at-o că trebuie să stea sub aceeaÈ™i umbrelă de securitate cu Ungaria. Ce va putea spune România acum când cleÈ™tele ruso-maghiar, È›inut în mână de Germania, o strânge geo-strategic din apropiere, în timp ce partenerul strategic depărtat, SUA, se pregăteÈ™te să se angajeze încă È™i mai departe, în Pacific, È™i doreÈ™te să aibă spatele asigurat; adică să fie scutit de complicaÈ›ii È™i angajamente în Europa?

 

Pe vremea când SUA È™i Germania erau doi actori “europeni”, situaÈ›ia geopolitică a României era mult mai sigură. Chiar dacă Washingtonul a fost mereu reticent cu privire la proiectul unei adevărate Europe unite (Statele Unite ale Europei), ideea unei Germanii europene într-o Europă a cărei stabilitate lăuntrică È™i securitate externă erau garantate de alianÈ›a strategică transatlantică, genera un climat de siguranÈ›ă în care România se putea apropia de SUA fără să se depărteze de Germania sau, cel puÈ›in, fără să o indispună.

 

Revenirea Berlinului la proiectul Europei germane, căruia SUA îi sunt fundamental ostile, È™i pe cale de consecinÈ›ă, la strategia tradiÈ›ională a “pactelor de cooperare È™i neagresiune” ruso-germane, a împins BucureÈ™tiul într-o poziÈ›ie la fel de delicată cu cea din 1938 când garanÈ›iile anglo-franceze date României împotriva unei eventuale agresiuni germane, transformau Rusia, mult mai apropiată geografic, în adevăratul arbitru al situaÈ›iei. Acum “garanÈ›iile” ar viza Rusia dar logica perversă a jocului este aceeaÈ™i.

 

Pe vremea când Germania È™i Marea Britanie se aflau pe poziÈ›ii adverse cu privire la destinul UE, România îÈ™i putea permite o politică de balans relativ facilă. Compromisul germano-britanic, menit a menÈ›ine Marea Britanie într-o Europă-piaÈ›ă de pe care producătorul român practic a dispărut, în paralel cu creerea unei Europe germane redusă la eurozona în care României i se va interzice desigur să intre altfel decât ca teritoriu sub mandat, pune BucureÈ™tiul într-o încurcătură dramatică. Acest compromis condamnă România să rămână la periferia UE.

De aceea, în mod normal “brexitul” (ieÈ™irea Marii Britanii din UE) ar trebui să fie un obiectiv strategic al României. (Ceea ce eu susÈ›in de multă vreme.) Profitând de referendumul imprudent convocat de guvernul conservator britanic, guvernul român ar trebui să facă totul spre a-i convinge pe cetăÈ›enii britanici să voteze în favoarea părăsirii UE. Într-o asemenea eventualitate, nu numai că UE ar deveni mai coerentă dar centrul său de greutate s-ar muta spre est È™i astfel influenÈ›a membrilor estici ar deveni considerabil mai mare iar interesele lor legitime mai uÈ™or de apărat. Din păcate, deocamdată, luate de valul mimetismului servil, autorităÈ›ile române se pronunÈ›ă – este adevărat, exclusiv retoric întrucât de mai mult nu sunt în stare – pentru rămânerea Marii Britanii în UE.

 

Pe vremea când Polonia democrată optase ferm pentru afirmarea apartenenÈ›ei sale la familia euro-atlantică, în ciuda rusofobiei sale adesea excesive È™i contraproductive, ea reprezenta pentru România un partener strategic natural de o valoare inestimabilă. Astăzi, când o Polonie mai puÈ›in democrată se plasează pe o poziÈ›ie în egală măsură rusofobă, eurosceptică È™i chiar antiamericană, menÈ›inerea parteneriatului aprofundat cu ea devine un exerciÈ›iu dificil pentru diplomaÈ›ia română.

 

Aceasta nu pentru că afirmarea identităÈ›ii poloneze ca formă de rezistenÈ›ă împotriva recrudescenÈ›ei hegemonismului profitorilor UE sau a neoconservatorismului american, nu ar fi un model demn de urmat È™i de către România, ci pentru că românii nu au în tradiÈ›ia È™i mentalităÈ›ile lor gustul È™arjei de cavalerie împotriva tancurilor È™i nici pe acela al luptei pe mai multe fronturi – total opusă politicii româneÈ™ti de balans între fronturi.

 

În măsura în care starea de spirit a românilor poate fi cunoscută È™i sintetizată, probabil că formula optimă a deciziilor strategice ale acestora ar putea fi exprimată în următoarele teze: Suntem cu Nordul secular în lupta împotriva Sudului fundamentalist. Suntem neutri în lupta dintre Vestul euro-atlantic individualist (Oceania) È™i Estul euro-asiatic colectivist (Eurasia). Suntem cu universalismul pacific È™i tolerant chinez în lupta împotriva universalismului marÈ›ial È™i dogmatic american.

 

Din păcate, formulele ideale sunt de cele mai multe ori utopice. Mai realist este ca România să caute a se poziÈ›iona în funcÈ›ie de opÈ›iunile protagoniÈ™tilor globali în ceea ce o priveÈ™te; de locul pe care superactorii mondiali i-l rezervă în proiectele lor strategice.

 

Din acest punct de vedere pot fi identificate două È™coli de gândire principale.

Prima este aceea care susÈ›ine că o Românie mare È™i puternică, care are o agendă politică proprie È™i este capabilă să È™i-o susÈ›ină, reprezintă o bătaie de cap inutilă pentru primadonele ordinii internaÈ›ionale existente sau emergente. Dimpotrivă, o Românie mică È™i slabă poate fi folosită È™i ca monedă de schimb în tranzacÈ›iile geo-strategice regionale È™i globale. În trecut această opinie a avut ca susÈ›inători principali state ca Germania È™i Marea Britanie.

 

În prezent asemenea opinii se regăsesc în anumite cercuri americane influente, fără să însemne însă că aceasta este neapărat linia oficială a administraÈ›iei SUA. Cercurile respective se află în spatele multor ong-uri militante din România, al justiÈ›iei selective È™i al miÈ™cărilor de stradă justiÈ›iar-populiste, anarhiste, antidemocratice È™i antinaÈ›ionale. Ele sunt cele care propagă mitul excepÈ›ionalismului corupÈ›iei româneÈ™ti dar È™i pe acela al incompatibilităÈ›ii culturii româneÈ™ti cu cultura Europei moderne.

 

(Când domnul ambasador Klemm a declarat că “America susÈ›ine revendicările străzii” subsecvente dezastrului umanitar de la Clubul Colectiv, el a dat glas instinctelor rele ale respectivelor cercuri. Aceasta chiar dacă, potrivit informaÈ›iilor mele, nu SUA au fost în spatele “manipulării colective” iar premiile de consolare primite prin nominalizările de la externe È™i apărare, nu au putut echivala cu pierderile strategice suferite prin instalarea guvernului “tehnocrat” bruxellez care, prin glasul ideologului său, Vasile Dâncu, a precizat că “Germania este căpitanul echipei”.)

 

Cea de a doua È™coală de gândire susÈ›ine exact contrariul. Ea crede, dimpotrivă, că o Românie mare È™i puternică, situată pe linia de demarcaÈ›ie între zonele de iradiere ale diferitelor centre principale de putere ale lumii È™i capabilă să reziste presiunii acelor centre, este cea mai bună garanÈ›ie a ordinii geopolitice convenite de marii actori globali È™i regionali. Totodată ea poate intra într-un sistem de echilibre locale È™i regionale care să garanteze securitatea dinamică a raporturilor internaÈ›ionale, asigurând astfel viabilitatea ordinii mondiale È™i deci, durabilitatea / stabilitatea păcii. În trecutul istoric asemenea poziÈ›ii au fost susÈ›inute de FranÈ›a È™i, cu anumite rezerve È™i intermitenÈ›e, de Rusia. În ultima jumătate de secol ele au fost exprimate constant de China.

 

Cu certitudine atari idei sunt îmbrăÈ›iÈ™ate astăzi în SUA de un curent care probabil se va consolida pe măsură ce:

 

a). înÈ›elegerile americano-ruse se vor contura È™i se vor concretiza inclusiv prin trasarea unei linii de demarcaÈ›ie între zona euro-atlantică È™i cea euro-asiatică;

b). America va părăsi Europa sau va renunÈ›a la intervenÈ›ia directă în Europa atât ca urmare a opÈ›iunii proprii pentru o implicare prioritară în regiunea Pacificului cât È™i ca o consecinÈ›ă a americanoscepticismului dezvoltat de Europa germană;

c). America va accepta fie ideea unei ordini multipolare (globalismul multipolar) fie pe aceea a menÈ›inerii ordinii globale printr-un sistem de distribuire a puterii, subsidiaritate globală È™i echilibru între actori locali È™i regionali, renunÈ›ând la intervenÈ›iile sale directe în scopul gestionării crizelor locale (la funcÈ›ia de “jandarm global”) fie pe ambele. Marile puteri nu se pot baza numai pe cuvântul lor de onoare iar România are datele necesare spre a juca rolul unui lider local sau regional apt a acÈ›iona ca pilon de stabilitate într-o structură de rezistenÈ›ă a ordinii rezultate din actuala conflagraÈ›ie mondială sau a celei provizorii convenite între diferiÈ›i combatanÈ›i pe perioada acesteia.

 

Pe linia acestor cosiderente mai trebuie adăugată o ipoteză deosebit de sensibilă. O înÈ›elgere americano-rusă cu privire la Balcani È™i la Ucraina, are aptitudinea de a conduce la pierderea interesului Rusiei pentru Moldova sau poate fi însoÈ›ită de o cerere a SUA pentru ca, în scopul reglării echilibrului geo-strategic în Europa de est, Republica Moldova să se unească cu România – cu sau fără Transnistria. Cum va reacÈ›iona România în cazul în care din jocul marilor puteri va rezulta “decizia” acestora privind unirea (într-o formă oarecare) cu Republica Moldova, un stat practic eÈ™uat, purtător de mari probleme, dar un teritoriu istoric românesc locuit de români, din păcate cu o conÈ™tiinÈ›ă destul de confuză asupra identităÈ›ii lor naÈ›ionale? Un asemenea pas nu este o chestiune de retorică. El cere fapte È™i impune costuri pentru care nu se È™tie dacă România este pregătită È™i pentru care nu pare a avea liderii politici necesari.

 

Care dintre opiniile È™i scenariile descrise mai sus va triumfa, este deocamdată greu de stabilit. Pentru moment România se află în aceeaÈ™i situaÈ›ie în care se găsea acum exact nouăzeci È™i opt de ani, la 31 decembrie 1917. Atunci ca È™i acum, economia naÈ›ională era distrusă, È›ara era ocupată, statul era pe punctul de a eÈ™ua politic È™i a se descompune teritorial, liderii politici erau decredibilizaÈ›i È™i ameninÈ›aÈ›i cu procese de corupÈ›ie. Cu numai unsprezece luni mai târziu, pe 1 decembrie 1918 apărea România Mare. Un asemenea miracol istoric l-a determinat pe P. P. Carp să afirme că “România are atât de mult noroc încât nu mai are nevoie È™i de o politică bună.”  

 

Este cert că România are dinnou nevoie de noroc. Să sperăm că îl vom avea. În aÈ™teptarea lui să amintim adagiul latin care spune că “norocul îi ajută pe cei curajoÈ™i” (“audaces fortuna iuvat”). Prin urmare să ne amintim că noi suntem făuritorii propriului nostru noroc.

 

Sursă: Amos News

 

Afisari: 2281
Autor: Adrian Severin
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 
Nume: Daniel Bărbulescu (Dec, Tue 06, 2016 / 12:27)
Uite-aşa vă pierdeţi cititorii ! Făcând loc aici puşcăriabililor !
Nume: istrate Mircea (Dec, Sat 09, 2017 / 10:01)
Foarte buna analiza geopolitica. Noi, care ne aflam intre Scila si Caribda ar trebui sa o luam in considerare si sa ne facem o politica externa care - fie vorba intre noi nu se poate face fara o armata puternica in spate - sa ne salveze ca stat national si independent. Toti vecinii ne urasc. N-ati observat ca in 1990 Rusia a prezen-
tat scuze Poloniei pentru Katin, China, Japoniei ptr. Manciuria. Noua cine ne-a prezentat scuze ptr. Diktatul de la Viena, ptr. Pactul Ribben-
trop-Molotov si ptr biletelui lui Chuchill dat lui Stalin. Noi stam si discutam si nu lauam ati
tudine normala. E foarte greu sa fii roman in Ro
mania. Am afalt dipa 120 de ani ca M Eminescu a fost asasinat de ai nostri la ordin de afara. Bine stam cu patriotismul.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci

Colaboratori

Ciprian Chirvasiu, Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, FiriÈ›ă Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Marius Dumitru, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircia Chelaru, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter