Se încarcă pagina ...

ADRIAN COSTEA: De la Geneză la Wagner, via Constantin Brâncusi

Data publicarii: 10.01.2012 12:19:00

Îndrăznesc să-mi asum descoperirea sculpturii lui Adrian Costea ca pe un merit personal. Chiar dacă au fost câţiva înaintea mea care i-au simţit vibraţia şi chiar s-au exprimat în acest sens, prioritatea istorică a semnalării şi susţinerii acesteia pe spaţiul public românesc (din iulie 2011) îmi aparţine în exclusivitate.
 

Nu eram pregătit pentru emoţia cu care m-am confruntat. În mijlocul unei locuinţe-atelier decorate cu desene şi schiţe, tronau două sculpturi verticale din oţel argintat: “Epur si muove” şi “L’oiseau du Paradis”. Grele, masive, strivitoare ca pondere materială (cântăreau, împreună, 500 de kilograme) dar, paradoxal, de o supleţe şi o graţie aproape imateriale...

 

Mă aflam în faţa unor capodopere apărute din neant – asta era percepţia mea, atunci – care reclamau o explicaţie, o justificare, o coerenţă de orice fel. Aveam să le aflu şi să le înţeleg pe toate, scormonind cu obstinaţie trecutul autorului, traiectoria artistică, diseminarea operelor sale pe glob, referinţele specialiştilor străini, dar mai ales asistând la naşterea sub ochii mei a altor lucrări spectaculoase, niciuna mai prejos de cele două care mă şocaseră la început. Şi care, iată, nu veneau din neant, ci dintr-o continuitate de care eu habar n-avusesem până atunci. Eram în faţa unui personaj incomensurabil, a unui « extraterestru », şi a unor opere care frizau irealitatea şi ficţiunea. Acest personaj extraordinar de creativ, pe care-l caracterizează, în tot ce face, COLOSALUL (cantitate, dimensiuni, gândire, viziune), s-a întors în România pentru a face un lucru la care nimeni nu se aştepta, nu se aşteaptă şi nu-l crede: sculptură.

 

 

Faţă-n faţă cu Brâncuşi

 

Efectul avut asupra sensibilităţii mele această sculptură a fost acela de “tsunami”. Mi-am lămurit eu însumi de ce, în momentul în care am avut inspiraţia să alătur două fotografii: una făcută în atelierul lui Constantin Brâncuşi din centrul Pompidou, cealaltă realizată de mine în atelierul lui Adrian Costea din Bucureşti. Fără nicio intervenţie tehnică pentru a forţa vreo analogie, lucrările păreau că se continuă unele prin altele, fără a avea altceva comun între ele decât verticalitatea propriu-zisă şi altitudinea expresiei artistice. Nicio înrudire stilistică, nicio raportare scolastică, nicio preluare a simbolisticii.

 

Şi, totuşi, câtă compatibilitate armonică între cele două eşantioane! Aveam în faţă două construcţii muzicale, desfăşurate independent, pe aceeaşi partitură universală. Cu precizarea că lucrările din prim-planul celor două imagini întrunite marchează un punct de intersecţie în traiectoriile a două destine de excepţie. «Coloana fără sfârşit» (nu numai cea din imagine, ci toate variantele ei, mai mari sau mai mici) reprezintă, prin abordarea modulară, vârful absolut al modernităţii brâncuşiene şi, în acelaşi timp, recursul la cultura primordială, împrumutată de acesta de pe stâlpii porţilor din satul său natal din România.

 

Misterul esenţial al proeminenţei (şi preeminenţei) lui Constantin Brâncuşi în sculptura universală poate fi descifrat şi prin următoarea «cheie»: Brâncuşi a devenit artist universal pentru că a avut curajul şi inteligenţa artistică de a rămâne etnic. «Coloana fără sfârşit», expresie modulară a acestei inteligenţe geniale, reprezintă însă nu doar apogeul, ci şi punctul terminus, sfârşitul capacităţii sale de viziune artistică. De aici încolo nu a mai putut merge, «Coloanele» sale fiind lăsate conceptual neterminate, ca un «va urma».

 

Prima intersecţie a spiralei cu verticala

 

Adrian Costea nu este însă influenţat de Brâncuşi şi nu cade în invitaţia-capcană a marelui «şaman» - aceea de a continua ce a început el. Construcţiile modulare sunt curente în opera lui Costea (mult mai vastă, cantitativ, decât cea a lui Brâncuşi) iar recurenţa insistentă a acestei manière în ultimii ani vine pe fondul unei exaltări creative maxime, fără precedent în biografia sa şi fără corespondent în plastica mondială contemporană. Viziunile sale debordante depăşesc cu mult capacitatea şi posibilităţile de realizare practică. Artistul face sute de desene pe lună, care reprezintă tot atâtea lucrări posibile, asamblează idei, dezasamblează clişee plastice, imaginează evenimente fabuloase, excedând orice asimilare a sa într-un curs sau un ritm normal al creaţiei.


Raportarea la Brâncuşi este inerentă nu pentru că - repet - acesta l-ar fi influenţat în vreun fel pe Adrian Costea, ci din faptul că având, cultural şi spiritual, aceeaşi rădăcină, cei doi se întâlnesc arhetipal în diferite momente ale evoluţiei personale. Pe de altă parte, dimensiunea valorică a lui Adrian Costea se ridică la aceleaşi altitudini artistice, ceea ce face imposibilă ignorarea vecinătăţii. Pentru că - da! - aici, în această zonă himalayană a maximei performanţe poate fi contemplat şi judecat Adrian Costea, nu în zona călduţă a cotelor onorabile şi confortabile. Şi dacă dezvoltăm analogia dintre sculptura lui Adrian Costea cu cea a lui Constantin Brâncuşi în termeni cronologici, vom constata că primul a avut o evoluţie în spirală, iar cel de-al doilea pe verticală, în trepte. Era inevitabil, astfel, ca «spirala» lui Costea să se intersecteze cu «verticala» lui Brâncuşi. Am semnalat déjà una dintre aceste intersecţii, cu referinţă punctuală la primele două lucrări ale lui Costea, cu care am luat contact: «L’oiseau du Paradis» şi «Epur si muove».

 

Gheişa Koimurasaki

 

O altă «intersecţie» de destin artistic cu Brâncuşi poate fi identificată în «Gheişa», una dintre ultimele lucrări finalizate ale lui Adrian Costea. Deşi pare a avea un vag ecou din anumite lucrări în lemn ale lui Brâncuşi („Adam şi Eva”, „Madame L.R.”, „Micuţa franţuzoaică”, „Himera” şi „Regele Regilor”), subtila înrudire ţine doar de abordare, nu de rezolvare. Şi pare mai degrabă o atitudine polemică decât o influenţă acceptată. Este vorba, cu alte cuvinte, nu de o influenţă, ci de o confluenţă, în sensul „intersecţiei” de care am făcut vorbire. În orice caz, alternanţa sofisticată a patinei cu strălucirea pură, a formelor elipsoidale cu sectoarele de sferă şi trunchiul de con, ca şi faptul că materialul de lucru este oţelul masiv, cuprat, îl separă definitiv de Constantin Brâncuşi.

 

Lucrarea evocă o gheişă celebră pe nume Koimurasaki, descoperită de Adrian Costea în 1978, la New York, într-un anticariat de pe Madison Avenue, pe o stampă japoneză, copie a unui original semnat de Ikeda Yashinobu. Koimurasaki era ogheişă celebră, în vremea ei, pentru perfecţiunea cu care executa dansul Daikoku din prima lună a anului, şi avea rangul suprem în rândul gheişelor, acela de Oiran. Iar între aceste „oirane” ea era cea mai preţuită.

 

  

"Gheişa" (Adrian Costea), "Micuţa franţuzoaică" şi "Himera" (Brâncuşi)

 

Marc Gaillard – descoperitorul de drept al artistului Adrian Costea

 

Prioritatea istorică pe care mi-am revendicat-o în privinţa lui Adrian Costea nu este însă, bineanţeles, absolută. Ea se referă numai la semnalarea pe spaţiul public românesc a unui artist de talie mondială. Primul care a făcut-o - şi nu acum, ci în urmă cu 24 de ani! – a fost reputatul scriitor, istoric şi critic de artă Marc Gaillard, în revista L’Oeil din noiembrie 1987: "Puternice şi solitare, aceste lucrări impregnează cu prezenţa lor spaţiul în care se găsesc şi, din acest punct de vedere, răspund cu brio calificativului de operă de artă. Aceste obiecte preţioase, de o extraordinară fineţe, sunt în mod intenţionat grele, stabile, ca şi cum ar dori să se înrădăcineze în locul pe care se găsesc, afirmându-şi astfel perenitatea şi prin greutatea metalului sau bronzului. Aceste obiecte magice, suporturi ale emoţiilor estetice, nu admit decât perfecţiunea [...]. Întâlnirea cu creaţiile lui Costea este echivalentă cu pătrunderea într-o lume de forme şi de forţe care ne conduc spre o stare de seninătate, aruncând o punte între conştiinţa noastră şi univers”.

 

 

 

Urmaş, precursor şi egal al lui Brâncuşi

 

Aşadar, dacă e să-şi revendice cineva prioritatea mondială a descoperirii şi semnalării lui Adrian Costea ca mare artist plastic, acela este, fără îndoială Marc Gaillard. Există astăzi şi critici de artă români care confirmă, dezvoltă şi îşi asumă public aprecieri spectaculoase la adresa sculpturii lui Adrian Costea. Unul dintre aceştia este Pavel Şuşară, preşedintele Asociaţiei Experţilor şi Evaluatorilor de Artă din România, cea mai proeminentă figură a criticii de artă autohtone.

 

El afirmă, nici mai mult, nici mai puţin, că „Adrian Costea este urmaşul, precursorul şi egalul lui Brâncuşi”. Şi nuanţează aşa: „Urmaş este la o lectură previzibilă, exterioară. Pentru că Brâncuşi a dus purismul până la ultimele sale consecinţe. După acest tip de dizolvare a formei, de negare a figurativului, nu mai putea urma decât o reîntoarcere la geometrie. Aceasta însă, repet, numai dacă privim lucrurile în logica istoriei sculpturii [...]. Dar, privind lucrurile în sine, dincolo de discursul istoric, în care geometria pare a fi ultima formă de evoluţie - atunci când figurativul îşi epuizează resursele - de fapt geometria este forma primordială. În sculptura lui Costea recunoaştem elementele constitutive ale universului, de dinainte de apariţia vieţii, care e o vârstă târzie a cosmosului. În acest sens el este prebrâncuşian, deci precursor. Sculptura sa este simultan un sfârşit de ciclu istoric al tridimensionalului şi un început de ciclu. Imaginea care l-ar putea reprezenta şi defini cel mai bine este Uroboru, şarpele care-şi înghite coada [...]. Asociindu-l pe Adrian Costea cu Brâncuşi, eu asociez două lumi, două universuri, nu două persoane. La nivel de altitudine, pot să spun că cele două propuneri artistice sunt izomorfe. Adică pot sta perfect pe acelaşi loc şi pe aceleaşi poziţii”.

 

Întrebându-l pe Pavel Şuşară în care moment al Genezei ar încadra sculptura lui Adrian Costea, a răspuns prompt: „Între ziua întâi, când Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric, şi ziua a treia, când s-a separat pământul de ape”.

 

"Cel mai realist abstract şi cel mai abstract figurativ"

 

Un alt critic de artă care a avut „curajul” să se pronunţe public asupra sculpturii lui Adrian Costea este Marius Tiţa. „Sculptura lui Adrian Costea se impune şi impune, cântă şi încântă, intră în dialoguri fără întrebări [...]. Unitatea compoziţiei, construită din fracturi şi echilibre, apelează la imagini arhetipale şi elemente de cosmogonie, punându-ne în faţa geometriei ca artă. Măiestria meşterului îl duce în faţa celui mai realist abstract şi a celui mai abstract figurativ […]. Opera sa nu putea fi decât complexă, răspândită în zone numeroase dar consistente, dense, coerente. Pictează, desenează, modelează, taie metalul, îl toarnă în forme mângâiate de viziuni, dă culoare strălucirii şlefuirii, practică toate aceste forme de exprimare artistică cu entuziasmul primei iubiri, idealizată până la forme paradiziace”.

 

Marius Tiţa mai face însă, în analiza sa, o aserţiune pe care mi-aş permite să o completez: „Simpla expandare arhitecturală a volumetriei lui Adrian Costea ne duce în lumea contemporană, dar de dată recentă, a construcţiilor celebre din lume, care transferă în zilele noastre imaginea viitorului cu clădiri dintre cele mai futuriste. Altfel spus, o lume edificată arhitectural după canoanele sculpturale ale creaţiei lui Adrian Costea se suprapune vizual cu lumea schiţată în science fiction-ul de alaltăieri, începutul de realitate de astăzi”.

 

„Le mythe de l’eternel retour”

 

Marius Tiţa are perfectă dreptate. Atâta doar că modernismul arhitectural la care se referă îl regăsim în continuităţile arhaismului arhitectonic din cultura primitivă românească. Să luăm de pildă „L’oiseau du Paradis”. Deşi face o trimitere evidentă spre profilul unei nave cosmice, lucrarea pare a avea acelaşi punct de pornire (sau de inspiraţie) cu bisericile maramureşene din lemn. Primele trei module de la bază, îmbinate pe verticală, corespund celor trei module canonice ale primitoarelor biserici de lemn, desfăşurate pe orizontală: naosul, pronaosul şi sanctuarul. Ultimele trei module ale sculpturii se regăsesc, la fel de graţios şi de inefabil, în uluitoarele turle care sfidează spaţiul ca o săgeată spirituală, depăşindu-şi, prin prelungirea asimptotică, propria funcţionalitate arhitectonică şi canonică.

 

 

"L'oiseau du Paradis" (Adrian Costea) şi Biserica mănăstirii Bârsana din Maramureş

 

Aşadar, futurismul şi arhaismul se întâlnesc paradoxal în plăsmuirile de metal ale lui Adrian Costea, fără ca acesta să-şi fi propus programatic „încolonarea” în vreo tendinţă sau modă, ignorând în egală măsură tot ce este pe lângă sau în afara propriei viziuni.
Adrian Costea recompune, prin creaţia sa, „le mythe de l’eternel retour” de care vorbea Mircea Eliade. Dar el reface componentele mitului nu reîntorcându-se smerit la origini, ci mergînd triumfal înainte, pe calea sa regală, adică în spirală. 

 

Sculptura cinetică „Epur si muove” constituie, fără ca autorul să-şi fi propus, o replică monumentală şi super-modernistă a ancestralului „fus cu zurgalău” din Ţara Maramureşului. Acest obiect casnic are, la capătul de jos, o îmbinare imposibilă de elemente din lemn care emit, prin învârtire, un sunet asemănător cu al şarpelui cu clopoţei. Adrian Costea întoarce fusul invers, cu partea grea şi cinetică în sus, iar cea filiformă în jos, întreaga construcţie fiind susţinută pe o suprafaţă de contact cu un diametru de 8 mm. Ceea ce pare – şi chiar este! – o nebunie plastică şi o sfidare a logicii curente. Şi totuşi... se învârte!

 

  

"Epur si muove" (Adrian Costea) şi "fusul cu zurgalău" din Maramureş

 

Cocoşul apocaliptic

 

Cea mai recentă confirmare privind anvergura ieşită din comun a viziunilor plastice ale lui Adrian Costea este sculptura în oţel intitulată „A la recherche du temps perdu”, „plantată” înainte de Crăciun (pe 22 decembrie) în foaierul modernului hotel SARROGLIA din Bucureşti. Are peste patru metri înălţime, aproape o tonă greutate şi este realizată din oţel masiv. Statuia, care reprezintă un cocoş negru cântând, cu gâtul răsucit spre un răsărit invizibil, dar iminent, este copleşitoare prin dimensiuni şi mesaj, dând senzaţia unei polifonii asurzitoare. Parcă nu unul, ci o mie de cocoşi îşi înalţă strigătul spre cer, reverberând în sute de valuri de ecouri.

 

Este, de fapt, un formidabil amplificator al stării de spirit a privitorului, căci ceea ce simte sau aude fiecare este glasul propriului spirit la momentul impactului. Personal, am simţit nevoia imperioasă de a mă uita la ceas, ca să văd cât mai am de trăit. Cocoşul are aripile desfăcute trufaş, dar nu pentru a lupta, ci pentru a vesti sfârşitul nopţii şi începutul zilei. Este „orologiul lui Dumnezeu”, aşa cum îl defineşte autorul pe plăcuţa de oţel cuprat de pe soclu, „unul dintre gardienii măruntei eternităţi umane”, care „previne omenirea, cu emfază şi tenacitate, despre sosirea iminentă a regelui Soare”.

 

Explică artistul în continuare: „Această operă nu este altceva decât omagiul meu suprem pentru creatura divină însărcinată să trezească întreaga planetă, atâta timp aceasta va continua să existe. Cântecul său marchează în fiecare dimineaţă, fără cea mai mică eroare posibilă, o nouă despărţire, pentru o nouă speranţă: o viaţă mai strălucitoare, mai puternică, mai frumoasă, mai senină, mai plină de iubire şi mai generoasă ca oricând”. Aceste cuvinte, emoţionante şi disperate în acelaşi timp, explică, într-o oarecare măsură, sentimentul paradoxal pe care-l ai în faţa monumentalei lucrări, acela de spaimă amestecată cu bucurie. Căci acest cocoş are ceva de ghilotină metafizică, necruţătoare, care despică întunericul (trecutul) de speranţa viitorului (lumina). Gândul că nu ştii de ce parte a ghilotinei te afli în momentul căderii generează şi amplifică spaima.

 

 

Revelaţie şi relevaţie

 

În tradiţia folclorică românească, cocoşul este un simbol solar, învestit cu virtuţi protectoare, care izgoneşte demonii nopţii şi cheamă soarele. El este, deopotrivă, semnul luminii paradisiace şi al întunericului infernal; în credinţele populare, cocoşul negru identifică mormântul strigoiului, iar cel alb dăruieşte lumina sufletelor condamnate să rătăcească în întunericul morţii. În basme şi poveşti populare, cocoşul anunţă zorile, salvând lumea de primejdia duhurilor rele. Precum Mesia, el anunţă ziua care urmează nopţii, de aceea figurează pe fleşele bisericilor şi turnurile catedralelor, evocând supremaţia spiritului în viaţa omenească şi originea divină a iluminării izbăvitoare. În secolul trecut, încă se mai practica zidirea unui cocoş în temelia caselor, pentru a proteja locuinţa de diavol.

 

Am făcut această divagaţie pentru a sublinia încă o dată rădăcina afinităţilor profunde între Adrian Costea şi Brâncuşi, fără ca primul să fie emulul sau discipolul celui de-al doilea. Modernismul extrem şi perfect articulat al lui Costea este, de fapt, ca şi la Brâncuşi, dezgroparea din adâncuri a celei mai coerente spiritualităţi etnice, segment fractal al marii spiritualităţi universale. Apărut în urma unei REVELAŢII, Cocoşul Negru exprimă, prin discursul plastic, o magnifică RELEVAŢIE a „pădurilor de simboluri” din care se extrage şi se încheagă. Iar aluzia fină la Marcel Proust din titlul propriu-zis al lucrării („A la recherche du temps perdu”) este, de fapt, o pistă falsă, pentru că timpul la care se referă artistul este cel mitic, nu cel biologic sau istoric.

 

Costea şi „melodia infinită” a lui Wagner

 

Această sculptură a lui Adrian Costea este o capodoperă la nivelul maxim de expresie a denumirii - există şi aici o ierarhie! - , iar genul proxim cu care se învecinează este muzica. Nicidecum, însă, muzica simplă, primitivă, şi nici chiar muzica simfonică (pe care o „auzim” în aproape toate lucrările lui Adrian Costea), ci de mult mai mult: „A la recherche du temps perdu” te trimite pur şi simplu la drama muzicală a lui Richard Wagner! Atât prin „melodia infinită”, sugerată de creasta cocoşului şi cele trei rânduri de zimţi închipuind penajul dorsal, sau prin „motivul conducător” (das Leitmotiv), incorporat de aceleaşi elemente de compoziţie, cât şi prin unitatea indisolubilă a sculpturii cu textul de pe placa de oţel cuprat. Iar diagonala „răsucită” a cântecului vestitor al cocoşului este la fel de wagneriană prin sugestia tulburătoare de ipotenuză a unui triunghi mistic invizibil. Triunghi pe care-l găsim însă reprezentat în întregul profil frontal al lucrării, cu aripile cocoşului deschise simbolic...

 

 

Dar toate aceste sunt simple şi palide „traduceri” didactice ale unei impresii copleşitoare, căreia niciun privitor nu i se poate sustrage. În esenţă însă, sculptura „A la recherche du temps perdu”, raportată la ansamblul operei lui Adrian Costea, concentrează în cea mai înaltă măsură modernismul maxim şi arhaismul primordial al Genezei.

 

O competiţie gravă şi agresivă

 

Există doi mari maeştri cu care Adrian Costea a avut o relaţie specială: primul (prima) a fost sculptoriţa Miliţa Petraşcu, care i-a fost şi profesoară, al doilea a fost Marcel Iancu. Amândoi au fost contemporani cu Brâncuşi şi promotori, împreună cu acesta, ai modernismului care a zguduit şi a marcat întregul secol XX. Amândoi, dar în primul rînd Miliţa Petraşcu, l-au impregnat până la intoxicare cu aura şi dimensiunea uriaşă a lui Brâncuşi, ceea ce a generat, în sufletul adolescentului Adrian Costea, o reacţie adversă. Aşa se face că, la 19 ani de la moartea lui Brâncuşi, vizita pe care tânărul de 24 de ani Adrian Costea a făcut-o în atelierul acestuia de la centrul Pompidou i-a prilejuit următoarele reflecţii: „Brâncuşi a găsit spre Dumnezeu un drum care e numai al lui. Care nu poate fi copiat, imitat, multiplicat de nimeni, niciodată. Acest drum e unic şi s-a terminat în momentul morţii sale. Dar, cu ambiţia şi energiile interioare de care eram bântuit la vremea respectivă, am plecat şi cu concluzia că o fi fost Brâncuşi dat în pi… mă-si, dar de ce n-aş fi şi eu? Şi că nu-mi rămâne decât să-mi găsesc şi eu drumul care să fie numai al meu şi care să înceapă şi să se termine numai cu mine. Am intrat, practic, în competiţie cu Brâncuşi. O competiţie gravă şi agresivă, pe viaţă şi pe moarte”.

 

Omul şi muntele

 

Toate cele scrise sunt fulguraţii ale unor impresii trăite intens în contact cu sculptura lui Adrian Costea, dar supuse unor analize şi confruntări uneori intenţionat brutale. Susţinerea mea este totală şi definitivă în privinţa valorii lucrărilor cunoscute direct şi nemijlocit. Încrederea în destinul artistic de excepţie al lui Adrian Costea, de asemenea. Dar, mai mult decât orice justificare a acestei adeziuni, argumentele cele mai puternice în favoarea artistului sunt chiar lucrările. Imperative, masive, puternice şi elegante, ele pot fi contestate, adulate sau tolerate, dar nu pot fi ignorate. În faţa lor eşti ca în prejma unui munte. Iar relaţia unui om cu un munte este complexă şi neunitară, inclusiv de nemulţumire, prin faptul că la munte plouă sau ninge, sau că pantele sunt prea abrubte, sau că are prea multe văi etc. Poţi înjura muntele, dar nu-i poţi contesta existenţa, altitudinea, vegetaţia sau fauna. Iar muntelui oricum nu-i pasă de părerea ta, el continuă să existe.


„Sunt o cometă în propria-mi viaţă" – spune Adrian Costea. Este, într-adevăr, dar nu numai în viaţa proprie, ci şi în a celor care au norocul să-l cunoască în această ipostază a excelenţei artistice. Şi nici nu cred că e vorba de o cometă, ci mai degrabă de o stea în căutarea punctului fix de pe cer, în care să-şi genereze propriul sistem planetar.

 

P.S.

        

 

_______________________________________________ 

 

 MIRON MANEGA

 

  •  Scriitor, jurnalist, poet
  • Președinte al departamentului Presa Pieței de Artă, al ACOAR (Asociația Comercianților de Opere de Artă din România)
  • Membru consultant al AEEAR (Asociația Experților și Evaluatorilor de Artă din România)
  • Critic și analist al pieței internaționale de artă
  • Fondator și coordonator al platformei culturale   www.certitudinea.ro
  • Director editorial al publicației CERTITUDINEA
     _______________________________________________
     
    Vezi și „APROAPE TOTUL DESPRE SCULPTORUL ADRIAN COSTEA”
Afisari: 143
Autor: Miron Manega
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter