Se încarcă pagina ...

"Agonia şi extazul" unui sculptor român emigrant la Roma

Data publicarii: 22.07.2013 15:10:00

 

În Italia există o categorie de imigranţi despre care nu se ştie nimic: cioplitorii în piatră. Toată zona situată în nord-estul Romei (Tivoli, Villa Adriana, Bagni di Tivoli, Villa Alba, Villa Nuova, Setteville, Guidonia-Montecelio, Marcellina, Sant’Angelo Romano, Monte Rotondo, Mentana, Palombara Sabina) este populată cu mii de români care lucrează în carierele de travertin şi marile ateliere de prelucrare a pietrei. Acestea sunt de ordinul sutelor, numai pe o porţiune de 10 kilometri, de o parte şi de alta a şoselei Via Tiburtina (fosta Via Consolara Tiburtina Valeria, de pe vremea Imperiului Roman). În jurul întregii Rome sunt însă mii de astfel de ateliere.

 

Deşi se câştigă destul de bine din această muncă (în jur de 1.000 de euro pe lună), nici în ateliere, nici în cariere (cave) nu vin să se angajeze marocani, egipteni, libieni sau ţigani. Aceştia preferă, ca formă de existenţă sau de supravieţuire, comerţul mărunt, cerşetoria sau buzunăritul. Românii sunt mulţi şi muncesc din greu. Cavatori (“galeriştii”), fresatori (cei care taie blocurile de travertin cu freza), scalpelini (cioplitorii cu dalta, dar numai la lucrările decorative cu geometrie simplă), marmisti (cei care finisează lucrările decorative executate în orice fel de piatră, nu numai în marmură) sunt profesii a căror anvergură în Italia nu are egal în altă parte a lumii şi în care, până la declanşarea crizei, se putea găsi relativ uşor un loc de muncă.

 

                          

Cariera Mario Caucci de lângă Tivoli

 

Primele contacte cu sculptura în Italia

Există însă, în cadrul aceleiaşi game profesionale de cioplitori în piatră, o categorie de elită în care accesul imigranţilor este restricţionat la maximum: cea de sculptor (scultore). Români care să capete în Italia statutul de sculptor sunt extrem de puţini. Această profesie nu numai că pretinde, în Italia, efort, continuitate şi responsabilitate (ce ai cioplit greşit nu se poate pune la loc), dar se izbeşte şi de concurenţa şi mândria sculptorilor italieni, care nu acceptă cu uşurinţă un imigrant care să vină pe “felia” lor de exclusivitate. Viorel Lupaşcu este unul dintre puţinii artişti români care au reuşit să înfrângă, prin talent şi efort, orgoliul sculptorilor din atelierele romane.

 

A plecat în Italia în 1998, cu întrega familie (soţia, Cornelia, şi cei doi copii, Vlad şi Dana – de 17, respectiv 13 ani), după ce în România nu reuşise să facă nimic cu meseria de sculptor pe care o stăpânea în toate formele ei (lemn, lut, metal, piatră şi toate derivatele lor). La început s-a angajat la un atelier de restaurat mobilă veche, apoi ca sculptor de scenografie pentru teatru şi film (pentru Festivalul de Film de la Florenţa), apoi la o fabrică de mobilă de lux – în mahon, abanos, nuc (noce nazionale) – unde făcea de toate, de la simplă tâmplărie până la sculpturi în lemn.

 

 

Marino de Sanctis, un comanditar de cursă lungă

În 1999 a obţinut prima comandă serioasă, de la un sculptor vestit în zonă, Antonio Scuccimara, care îl avusese maestru pe Henry Moore. Lucrările erau în număr de patru şi reprezentau doi lei (câte 1,20 metri înălţime fiecare), respectiv doi sfinţi, Sf. Isaiia şi Sf. Ion (San Giovanni), ambele de câte doi metri înălţime. Statuile, executate în travertin roman (paglierino), erau destinate Catedralei San Giorgio da Cremano din Napoli, unde se află şi acum. Viorel Lupaşcu a primit atunci, pentru toate lucrările, echivalentul a aproximativ 30.000 de euro. Era puţin, dar mult peste preţul unui imigrant, fie el şi sculptor. Pe de altă parte, Antonio Scuccimara era un intermediar.

 

Comanditarul de fapt al lucrărilor se numea Marino de Sanctis (descendent al celebrului critic şi istoric literar italian Francesco de Sanctis), care preluase, la rândul lui, comanda de la Napoli. În 2002, Marino de Sanctis a aflat cine realizase statuile şi l-a contactat direct pe Viorel Lupaşcu. A demarat atunci între cei doi o colaborare care durează şi astăzi. Cel puţin şase luni pe an artistul are comenzi asigurate, câştigând, numai de la De Sanctis, aproximativ 2.000 de euro pe lună. În atelierul acestuia, "Artistica Marmi", lucrează trei italieni şi doi români (Cosmin Cîndea şi Florin Oprescu din Cugir, doi profesionişti – unul fresator, altul marmist – care-i surclasează pe mulţi italieni din branşă). De Sanctis colaborează şi cu români de la alte firme (ex. Florin Dima, Florin Edu şi Marius Petrache, toţi din Focşani). În treacăt fie spus, românii sunt, în acest domeniu, mult mai eficienţi decât italienii, care sunt leneşi, nepricepuţi, vorbăreţi şi revendicativi.

 

 

Viorel Lupaşcu a realizat, în cei 15 ani de când s-a mutat în Italia, peste 2.000 de lucrări comandate şi a lucrat cu vreo 100 de firme (ditte). Între timp şi-a restrâns colaborarea la doar câteva, criteriul alegerii fiind seriozitatea plăţilor şi amploarea lucrărilor. Nu execută, de exemplu, obiecte mici, artizanale (ogetistica) şi nu mai lucrează sub 1.000 de euro, nici măcar la lucrările simple (pentru el), cu termen de execuţie de maximum o săptămână. Acum, de pildă, tocmai a terminat o asemenea piesă, un basorelief de 60/120cm cu tematică religioasă, în marmură aqua bianca (cea mai fină marmură de Carrara). Comanditarul este, pentru Viorel Lupaşcu, Marino de Sanctis.

 

Un alt comanditar serios în privinţa plăţilor este Aureliu Baroni, un antreprenor tânăr şi ambiţios, care a investit mult în tehnologia robotică. Numai că roboţii de acest tip, oricât ar fi de bine programaţi, nu pot înlocui mâna unui sculptor. Viorel Lupaşcu tocmai i-a recuperat manual o lucrare compromisă de robot, pe care a readus-o la parametrii extrem de exigenţi ai clientului. E vorba de o arhitravă de 2,20 metri care avea încastrat în centru blazonul familiei. Aureliu Baroni are 10 marmisti, dintre care şapte sunt români, doi polonezi şi un italian.

 

 

Busturile lui “Grande Capo”

Alte firme serioase cu care a lucrat artistul sunt De Gennaro, Due C. Marmi, Porcari, R.G. Marmi etc. Dar cel mai puternic comanditar de până acum al lui Viorel Lupaşcu este Mario Caucci, fondator al puternicului grup Caucci, cu 14 mari întreprinderi de extracţie a travertinului şi de prelucrare a travertinului, marmurei şi granitului. Caucci (“Il Lupo” sau “Grande Capo”, cum i se zice printre cavatori, marmisti şi antreprenorii din branşă) are, de asemenea, 320 de centre de vânzare a marmurei în toată lumea, inclusiv în România (la Bacău).
Viorel Lupaşcu i-a executat lui Caucci două busturi din travertin paglierino cu postamente din travertin noce (maroniu), înalte de 2,30 metri, încă unul în ceramică metalizată cu bronz şi o statuie corp întreg (ceramică metalizată în cupru) – proiect pentru o viitoare statuie în travertin, înaltă de 4 metri.

 

                                     

“Pasărea Timpului” – sculptură în lemn de Viorel Lupaşcu

 

O familie de artişti

Artistul şi-a câştigat în Italia atât respectul antreprenorilor, cât şi pe cel al artiştilor concurenţi. Nu a reuşit să fie plătit la cota reală dintr-un motiv foarte simplu: e român, nu italian. Totuşi, cu propriile forţe, şi-a cumpărat o casă la Santangelo Romano (30 de kilometri de Roma), cu un teren de 2.000 de metri pătraţi (135.000 de euro), şi a reuşit să-i cumpere un pian şi să-i plătească fiicei sale, Dana, cursurile de licenţă pentru acest instrument (20.000 de euro). Dana Lupaşcu a terminat în 2011 şi Facultatea de design industrial din Roma. Fratele ei, Vlad, deşi a practicat mult, alături de tatăl său, sculptura în marmură şi travertin, a absolvit informatică. Mama lor, Cornelia Lupaşcu, este pictor şi restaurator, dar nu poate practica, pentru că trebuie să aibă grijă de ceilalţi “artişti” ai familiei.

 

Marea neîmplinire a lui Viorel Lupaşcu este faptul că nu a reuşit, până acum, să-şi promoveze şi să-şi impună propriile lucrări de concepţie. Dar nu este încă timpul trecut.

 

                        

“Mirabila Sămânţă” – sculptură în lemn, de pe vremea când Viorel Lupaşcu se afla încă în România

 

Securitatea şi “spaţiul de dincolo de esenţe”

Viorel Lupaşcu are 57 de ani şi este din Focşani. A făcut Liceul Militar (la Breaza), unde am fost colegi, şi Şcoala de ofiţeri la Sibiu, unde am fost, de asemenea, colegi. Pasionat de sculptură, a practicat-o în toate formele ei, găsind chiar şi în mediul cazon posibilităţi de a se exprima plastic. În şcoala militară avea la dispoziţie un atelier în care “îşi făcea de cap” cu lutul, lemnul şi piatra, primind tot felul de comenzi oficiale sau ale unor comandanţi. Am făcut amândoi parte dintr-un fel de grupare conspirativă care-şi propusese să aducă schimbări fundamentale în creaţia literară şi creaţia de orice fel a vremii. Era un soi de curent cultural, din care făceau parte, cu câteva mici excepţii, numai militari. Grupul n-avea o denumire, dar avea un fel de slogan după care se ghida: “Spaţiul de dincolo de esenţe”. Liderul grupului era poetul Ion Staicu din comuna Cerna (judeţul Tulcea), militar şi el. Ciudăţenia preocupărilor grupului a stârnit “curiozitatea” Securităţii care ne-a urmărit pe toţi până în 1989. După absolvire, tânărul locotenent de vânători de munte Lupaşcu Viorel a hotărât să părăsească armata, cu care devenise incompatibil, aşa că şi-a dat demisia. Dar, pentru că avea contract pe nouă ani cu MApN, a trebuit să plătească întreaga şcolarizare (liceul militar şi şcoala de ofiţeri). A plătit cu vârf şi îndesat, până în mai 1990 (75.000 de lei). A fost apoi profesor la Liceul Unirea din Focşani, după care, nemulţumit de sistem, a părăsit definitiv ţara, emigrând în Italia.

Afisari: 2113
Autor: Miron Manega
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci

Colaboratori

Ciprian Chirvasiu, Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Marius Dumitru, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter