Pe 22 martie, Comisia de pictură bisericească a Patriarhiei Române s-a reunit într-o şedinţă de lucru, având pe ordinea de zi o serie de proiecte-deviz pentru lucrări de repictare a unor biserici şi pentru lucrări de restaurare-conservare a picturii. De asemenea, în cadrul şedinţei, la care a participat şi Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, Episcop-Vicar Patriar­hal, s-a discutat despre elaborarea unui Îndreptar de pictură biseri­cească, dar şi a unui regulament al Comisiei de pictură bisericească, în scopul creării unui cadru legislativ unitar şi adaptat nevoilor actuale.
Problemele dezbătute în şe­dinţa menţionată confirmă „expansiunea” artei bise­ri­ceşti în vreme de criză, ne­voia de restructurare nefiind altceva decât un răspuns la modificarea realităţii curente. Altfel spus, refula­rea în credinţă a populaţiei gene­rea­ză creşterea „producţiei” de obiecte ale credinţei, adică a obiectelor de cult. Printre acestea se numără, evident, şi creaţiile de artă bisericească, în toate formele şi cu toate derivatele acesteia.

Icoane pe lemn de Petru Ioan Botezatu

Petru Ioan Botezatu, un artist revenit la matcă

Într-o recentă abordare despre pictura bisericească actuală, ca domeniu distinct al artelor plastice şi al pieţei de artă, am încercat să schiţez, în linii mari, partea cu cea mai mare extindere (şi tocmai de aceea neobservată) a acesteia: pictura murală. Aş completa cele pre­zentate, cu semnalarea unui artist de excepţie, care şi-a dedicat o mare parte din viaţă acestui gen de artă: Petru Ioan Botezatu. Fost deţinut po­litic (închis la Gherla când avea numai 19 ani), a reuşit să intre, după liberare, în 1964, la Facultatea de Arte Plastice. Ca pictor, trecutul „du­bios” i-a creat numai piedici în afirmare: lucrările îi erau sistematic eli­minate din expoziţiile naţionale im­portante, expoziţiile personale îi erau cenzurate etc. Drept pentru ca­re, în 1977, într-un efort dramatic de a da un sens vieţii sale artistice, Pe­tru Ioan Botezatu s-a orientat către pictura religioasă. În 1987, obţinând o viză pentru a vizita Aşezământul Românesc de la Locurile Sfinte din Israel, s-a refugiat în Austria. După doi ani de şedere în această ţară, a reuşit organizarea a trei expoziţii personale (cu semnalări elogioase în presa de specialitate) şi vânzarea unui număr considerabil de lucrări, având, de asemenea, o remarcabilă contribuţie la repictarea frescelor istorice de la Maria Alm (Salzburg). În anii următori a avut o ascensiune spectaculoasă în Canada, începând cu o expoziţie personală la Ottawa, unde i s-au vândut toate lucrările. Au urmat alte şi alte expoziţii la Ottawa, Toronto şi Montreal, iar în 1994 Mu­zeul Civilizaţiei i-a achiziţionat una dintre cele mai importante picturi religioase, piesă aflată acum în expo­ziţia permanentă a muzeului. În ace­laşi an a fost selectat, dintr-un nu­măr impresionant de artişti, să pic­teze muralele unei noi biserici construite în stil renascentist, la Facul­ta­tea de Teologie a Universităţii Sam­ford din Birmingham, Alabama. La scurt timp după terminarea lucrării, guvernul american i-a acordat statutul de rezident permanent, pe baza aptitudinilor sale excepţionale (ex­tra­ordinary abilities). Despre el, de­canul Facultăţii de Teologie a Uni­ver­sităţii Samford, Dr. Th. George, a declarat că „arta sa constituie o experienţă unică în istoria Statelor Unite, pe care nu o vom uita niciodată”. Din 2001, Petru Ioan Botezatu a re­ve­nit în România, la invitaţia preotului Ioan Ghiurco, ziditorul Catedralei „Sf. Vinere” din Zalău, pentru a îm­podobi cu fresce noua construcţie, iar din 2003 a început repictarea ve­chii catedrale din centrul oraşului Za­lău, „Adormirea Maicii Domnului”.
Petru Botezatu îşi petrece acum şapte luni pe an în România şi cinci în Statele Unite.

Pe lemn, pe sticlă şi pe coji de ouă

Arta plastică bisericească nu înseamnă însă doar pictură „fixă”, apli­cată pe pereţi, ci şi pictură „mo­bilă”, reprezentată de icoanele creş­tine. Petru Ioan Botezatu, de pildă, pe lângă picturi murale, face şi icoa­ne pe lemn, care pot fi comandate şi achiziţionate prin site-ul său, „Icoa­ne şi Îngeri” (www.icoane.ro.com), la preţuri cuprinse între 300 şi 2.000 de dolari.
Icoana (din grecescul eikon, care înseamnă imagine) este esenţial le­gată de liturghie şi rugăciune şi în­deamnă credinciosul către adorarea lui Dumnezeu în formă sensibilă. În centrul icoanei ortodoxe se găseşte întotdeauna o reprezentare a Mân­tuitorului, înfăţişat mai ales prin Naş­terea, Botezul, Cina cea de Taină, Răstignirea şi Învierea Sa. Icoanele sunt, la rândul lor, de mai multe fe­luri: icoane pe lemn, icoane pe sticlă şi, mai nou, pe suporturi necon­ven­ţiale. Acestea pot fi, la rândul lor, pietre de râu, fragmente de cerami­că, scoarţă de copac sau chiar coji de ouă (inclusiv de struţ). Trebuie fă­cu­tă precizarea că astfel de creaţii, deşi au tematică religioasă şi sunt reali­za­te într-o tehnică specifică, sunt doar obiecte decorative, nu şi de cult.

Reţeta icoanelor pe sticlă

În privinţa icoanelor pe sticlă, Ro­mânia are o tradiţie specială, căci aici s-a consacrat acest gen artistic.
Tehnica picturii pe sticlă îşi are, de fapt, originea în Boemia, Austria şi Bavaria, zone în care manufactu­ri­le de sticlărie s-au împletit cu cre­dinţa populară catolică. Meşteşugul a pătruns în Transilvania în secolul al XVII-lea şi a căpătat notorietate la Mănăstirea Nicula. Arta iconarilor pe sticlă din acest centru se caracte­riza printr-un desen naiv, dar foarte sugestiv, şi printr-o compoziţie sim­plă şi clară, fără proporţii anatomice şi de perspectivă, dar echilibrată cromatic. Icoanele se zugrăveau după modele (izvoade), care erau decalcuri pe hârtie făcute cu creionul sau cu o culoare, după icoane mai vechi. Izvodul era scos periodic pentru a se executa câteva lucrări şi după aceea era iar pus la păstrare. Un detaliu in­teresant este faptul că icoanele pe sticlă au un chenar, pentru a se şti până unde se întinde icoana (pentru a nu se crede că a fost acoperită de ramă). Cea mai veche icoană datată cunoscută din Nicula este din anul 1802 şi se află acum la Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj. Pictura pe sticlă din Transilvania nu era făcută de zugravi profesionişti, ci de ţărani. De aceea, cu câteva ex­cep­ţii, nici nu erau semnate. După lu­crul câmpului (sau în timpul iernii), aceşti ţărani se dedicau, acasă, pictu­rii icoanelor, care nu era un fapt pur material: trebuiau să se pregătească şi spiritual, prin rugăciune şi post. Odată cu creşterea cererii, a sporit şi oferta de icoane pe sticlă, dând naş­tere altor centre de producţie, toate fiind foarte bine reprezentate prin capodoperele păstrate în Muzeul din Sibiel.

“Maica Domnului de la Nicula” înainte şi după restaurare

„Maica Domnului de la Nicula”
 

La Mănăstirea Nicula (situată la 3 km de oraşul Gherla) se află renumita icoană pictată, în anul 1681, de meşterul Luca din Iclod. Deşi de numele mănăstirii se leagă începuturile icoanei pe sticlă, „Maica Domnului de la Nicula” este o icoană pe lemn. Mai exact, pe scândură de brad, întărită cu două cingătoare de brad, în grosime de doi centimetri. Conform unui proces-verbal întocmit de ofiţerii austrieci, icoana ar fi lăcrimat timp de 26 de zile, între 15 februarie şi 12 martie 1699. În anul 1713, Sigismund Kornis, guvernatorul Transilvaniei, a dus icoana în castelul său de la Benediugu Dejului, readucând-o după reconstrucţia mănăstirii. În perioada terorii staliniste, fostul îngrijitor al mănăstirii a salvat icoana (primită de la episcopul Iuliu Hossu) zidind-o într-unul din pereţii casei sale. În 1964, în pragul morţii, el a dezvăluit locul icoanei stareţului ortodox al mănăstirii. Icoana a fost adusă la mănăstire, dar după câteva zile a fost luată de autorităţile comuniste. La insistenţele episcopului ortodox Teofil Herineanu, icoana a fost pusă în capela Institutului Teologic Ortodox din Cluj-Napoca. În anul 1991 a fost restaurată (defectuos) la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj, după care a revenit la Mănăstirea Nicula.

Sursa: SAPTAMANA FINANCIARA