Din punctul de vedere al intereselor directe ale băncilor, garanţiile constituie un instrument absolut necesar, datorită riscului de împrumut sau al creditelor acordate. O ciudăţenie evidentă (sau doar o nesincronizare cu realitatea din « teren ») este absenţa, în practica bancară, a operelor de artă ca instrumete de garanţie. Lipsa de interes a băncilor faţă de piaţa de artă este cu atât mai de neînţeles cu cât obiectele de artă îşi consolidează tot mai mult statutul în practica socială şi a pieţei în general.

Aşa cum se ştie, principala garanţie a acordării creditelor o constituie valorile imobiliare. Or, în perioada de criză pe care o traversăm, piaţa vânzării de imobile a scăzut vertiginos, ceea ce a dus la scăderea direct proporţională a preţului acestora. Parcă pentru a ilustra principiul că orice exces vine dintr-o lipsă, în aceeaşi perioadă s-a observat, în vânzarea/cumpărarea de obiecte de artă, o creştere mai mare decât scăderea imobiliarelor.
Garanţiile pentru credite sunt asiguratorii şi sunt o­fe­rite atât de cei care îm­pru­mută (debitorii băn-cii), cât şi de alte persoane fizice sau juridice care devin, în acest fel, ga­ranţi. În practica internaţională şi în cea românească există trei tipuri principale de garanţii de cre­ditare: garanţii reale sau materiale, garanţii personale şi alte garanţii. Garanţiile reale (sau materiale) re­prezintă un ac­tiv acordat de către un debitor unui creditor (în cazul nostru, ban­ca), astfel încât datoria să fie însoţită de o anumită siguranţă.

Gaj cu deposedare

O garanţie reală este întotdeauna un element de activ, imobiliar sau mobiliar. Garanţiile reale sunt ipoteca şi gajul. Acesta din urmă este un accesoriu la contractul de credite, prin care se remite băncii un bun mobil pentru garantarea creditului. Bunurile constituite gaj trebuie să poată fi obiect al vânză­rii/cum­pă­rării, deci să fie cuprinse în circuitul comercial de valori. Ga-jul este de două feluri: cu depose­dare şi fără de­posedare. Se pare că aici e vorba de primul blocaj al constituirii obiectului de artă în in­stru­ment de garan­ţie, întrucât el este înscris la categoria CU de­pose­dare, ceea ce presu­pune depunerea bunului mobil la bancă. Această frustrare a solicitantului de credit sau împrumut căruia i se ia tabloul din casă poate fi una dintre cauzele desincronizării între piaţa de artă şi acţiunile băncilor.

Proiectul lui Mugur Isărescu

Radu Boroianu, preşedintele Asociaţiei Comercianţilor de Opere de Artă din România, este unul dintre apropiaţii lui Mugur Isărescu. „Există un mare decalaj între performanţele pieţei de artă din Ro­mâ­nia şi aprecierea operei de artă ca obiect de garanţie bancară - spu­ne fostul pre­şedinte de la Artmark. Cu siguranţă că lucrurile nu vor rămâne a­şa, pentru că piaţa de artă s-a maturi­zat suficient de mult ca să poată genera o altă perspectivă. Banca Naţio­nală este un factor, dacă nu determinant, măcar unul de influenţă a rela­ţiei dintre bănci şi comerţul cu o­biecte de artă. Ceea ce pot să vă spun e că guvernatorul BNR are în lucru un proiect care va facilita schimba­rea de perspectivă a băncilor faţă de operatorii de pe piaţa de artă şi, în primul rând, faţă de obiectul ar­tis­tic. Acest proiect apare pe fundalul unei preocupări programatice, din partea BNR, de a-şi recupera veche colecţie, aflată acum în depozitul Muzeului Naţional de Artă. Aşa cum se ştie – şi, dacă nu se mai ştie, reamintesc - , după 1947, colecţia de artă a Băncii Naţionale, care era una dintre cele mai redutabile din România (peste colecţiile Dona şi Zambaccian, de exemplu), a fost preluată, printr-un contract de custodie, de Muzeul de Artă. Banca Naţională este în drept să-şi recupereze această colecţie şi în măsură să o valorifice prin vizibilitate. Iar proiectul aflat pe masa de lucru a guvernatorului nu este străin de interesul mai cuprinzător al acestuia pentru domeniul artistic. Acest proiect con­stă, în esenţă, în elaborarea u­nui set de criterii riguroase de constituire a obiectului de artă în in­strument bancar”.

Scădere de 27,8% versus creştere de 124,3%

Acest set de criterii actualizate în ra­port cu piaţa de artă - sau, mai e­xact, lipsa lor - constituie marea pro­blemă a ignorării de către celelalte bănci a obiectului de artă ca instrument bancar. Pentru că, am aflat de la Alexandru Bâldea, admi­nistrator executiv la Artmark, po­trivit reglementărilor actuale ale BNR, băncile pot primi în gaj opere de artă, dacă-şi definesc criteriile proprii de evaluare coerent cu procedurile specifice de evaluare ale BNR. Numai că rezerva principală a tuturor băncilor este aceea că lichidităţile de pe piaţa de artă sunt mici. Lucrurile plutesc aşa­dar în­tr-un „vag generalizat”, menţinut de o totală lipsă de informaţie a băn­­cilor privind ascensiunea pieţei de artă, în paralel cu prăbuşirea ce­lei imobiliare. Lichidităţile de pe pia­ţa de artă nu numai că nu sunt mici, dar cresc vertiginos. Alexandru Bâl-dea ne-a oferit două evaluări com­parative, concludente în acest sens. Astfel, dacă, potrivit statistici­lor fur­ni­zate de Uniunea Naţională a Nota­rilor Publici din România, nu­mă­rul tranzacţiilor cu locuinţe şi te­renuri a scăzut cu 27,28% în 2009 faţă de 2008, iar în 2010 s-a menţi­nut la acelaşi ni­vel scăzut, piaţa de artă a avut una dintre cele mai im­presio­nante evo­luţii. Aşa cum am semna­lat în numă­rul trecut al SFin, creş­terea a fost de la aproxi­ma­tiv 2,6 milioane de euro în 2008 la aproximativ 3,7 milioane în 2009, pentru ca în 2010 să ajungă la 8,3 milioane de euro. Deci în 2010 vân­ză­rile au crescut, pe piaţa de ar­tă, faţă de anul pre­cedent, cu 124,3%, depăşind un vo­lum de 2.400 opere de artă puse în circulaţie.

Funcţia creează organul

Băncile sunt extrem de reticente în a-şi preciza public poziţia faţă de această problemă. La Banc­post am primit un răspuns evaziv: nu au luat în considerare acest as­pect pentru că nu au avut solicitări de credit cu aceste garanţii. De la UniCredit am aflat că subiectul „artă” este impopular, dar că ne vor răspunde cât de curând. La ING, la fel. Poate că intervenţia BNR va aşeza lucrurile într-o altă matcă, dar rămâne în suspensie urmă­toarea întrebare: cine evaluează autenticitatea unei lucrări şi cine o estimează în termeni financiari? Un posibil răspuns ar fi AEEAR (Asociaţia Experţilor şi Eva­lua­to­ri­lor de Artă din România). Dez­­vol­tarea pieţei de artă a dus la for­marea şi dezvoltarea acestei struc­­­turi, conform principiului „func­­ţia creează organul”. Cât de competentă e această structură este o altă problemă, asupra căreia vom re­veni.

Alexandru Bâldea (Artmark): „Lichidă e arta plastică în ansamblu, nu un artist sau altul“

„Vocaţia obiectului de artă de a fi pri­mit în garanţia unui credit există fără o reglementare suplimentară a BNR. Da­că stăm să comparăm lichiditatea pieţei imobiliare cu cea a pieţei de artă plastică - «vedeta» pie­ţelor investiţio­na­­le alternative ale ultimului an -, ajun­gem la concluzia u­nei rate superioare de lichiditate a pieţei de artă. Iar lichi­ditatea pieţei de artă nu se calculează particular, la nivelul artiştilor ale căror opere sunt supuse garantării, ci a) la nivelul dezira­bilităţii operei de artă în garanţie, adică a calităţii acesteia de a activa în timp real o competiţie de cereri şi b) la nivelul numărului de cumpă­rători interesaţi, în creştere. Lichidă este piaţa de artă, arta plastică în ansamblu, în special cea de patrimoniu. Şi nu un artist sau altul, ci operele lor, cu atât mai vandabile cu cât sunt mai importante.”

Alexandru Ghilduş (Goldart): „Fundamentul unui demers de succes este vânzarea confirmată prin facturare“

„Ideea de a utiliza obiectul de artă ca garanţie bancară poa­te părea ieşită din dimensiunea românească, ro­mâ­nul ne­fi­ind încă familiarizat nici cu plăţile prin card, dar să mai şi gi­reze investiţii cu bunuri culturale pe care nu le înţelege, nu le apreciază şi, cel mai grav, despre care nu doreşte să fie informat.
Ceea ce a demonstrat perioada actuală de criză este faptul că singura investiţie care a rezistat şi nu s-a de­valorizat este creaţia artistică. De aici însă apare partea delicată, legată de criteriile de evaluare: cine şi în ce fel se poate angaja în a emite judecăţi de valoare, cine ac­ceptă aceste judecăţi şi cine va ga­ranta că ele nu sunt false. Pentru ca o cre­aţie artistică să devină garanţie bancară, va trebui, obligatoriu, ca ea să fie con­firmată numai de piaţa organizată, nicidecum de comisii, sau de diverse gru­pări elitiste de «specialişti», aleşi pe criterii mai mult sau mai putin ortodoxe, care să se pronunţe în legătură cu preţul. Transparenţa circulaţiei valorilor culturale şi a cotaţiilor stabilite efectiv de vânzarea confirmată prin facturare reprezintă fundamentul unui demers de succes.”

Sebestyen Szekely (Quadro): „Este nevoie de câţiva ani de experienţă şi competiţie”

„Evident, o legislaţie clară în această direcţie ar putea fi extrem de profitabilă pentru piaţa românească de artă. Ca acest lucru să poată deveni o realitate, consider că sunt necesare cel puţin două lucruri: 1) o expertiză credibilă (nu numai în privinţa valorilor artistice, ci şi în direcţia evaluării financiare), ceea ce presupune 2) rezultate de pia­ţă credibile şi de o anumită frec­venţă şi durată. Problema fiind măsurabilitatea operei de artă, consider că mai este ne­voie de câţiva ani de experienţă şi competiţie pe piaţa românească, pentru obţinerea unor rezultate repetate care să poată fi utilizate şi în cazul eva­luării bancare. Pentru că, fără intrarea în sistemul garanţiilor bancare a lucră­rilor de valoare medie, nu doar a vârfurilor, nu văd cum putem susţine o dezvoltare durabilă.”

Citeste si in SAPTAMANA FINANCIARA