Extrasă din exegeza romantică a înaintaşilor şi din cea liric-abisală a brâncuşologilor mai noi, figura lui Brîncuşi este una absolut halucinantă. El este, rînd pe rînd, ţăran, păstor, mag, sfînt, francmason, iniţiat în doctrinele orientale şi egiptene, înţelept, alchimist, ţîrcovnic, turist, bucătar, amant, histrion, filosof, ba chiar Dumnezeu. Şi lista ar putea, evident, continua. Risipit în atîtea ipostaze, cum să mai regăseşti în el sculptorul? Şi, mai ales, cum să-l faci credibil, cînd competenţa în opera sa nu mai este o chestiune de profesionalism, de studiu şi de cercetare, ci un dar genetic pe care fiece român trebuie să-l aibă în virtutea unei imemoriale compatibilităţi sangvine?

Un asemenea portret fascinează, de bună seamă, excită în aceeaşi măsură şi dezvăluie nebănuite resurse de identificare în absolut. Reveriile exegetice sînt exerciţii de echivalare, forme de autopropulsare în fantasma artistului demiurg, dar ele nu fac decît să-l devalorizeze pe Brâncuşi, să-i sporească vulnerabilitatea şi să dea veleitarismului aripi de condor.
Istoria artei româneşti a continuat să doarmă, acolo unde se află ea dintotdeauna, în pîntecul cald al virtualităţii, istoricii de artă să trăiască ei înşişi în eternitatea operei şi să nu-şi murdărescă pata galbenă cu mizeriile zilei, iar balerinii din jurul lui Brâncuşi să studieze, absenţi şi firavi, inextricabila relaţie dintre Negresa Albă, Albă ca Zăpada şi Scufiţa Roşie.
 

Istoriografia noastră de artă n-a reuşit să construiască şi să impună o imagine credibilă şi autoritară a lui Brâncuşi. Cu excepţia cercetărilor lui Barbu Brezianu şi a altor cîteva, copleşitoarea majoritate a scrierilor despre Brîncuşi este situată undeva între tristeţe şi ridicol. De la activiştii de partid şi pînă la conştiinţele trezite proaspăt la o viaţă culturală aerobă, s-a născut un adevărat cor de extatici în imnele căruia Brâncuşi apare simultan ca satir stihinic şi ca înger zbanghiu, ca ţăran sadea şi ca iniţiat în tainele piramidelor. Dacă un volum despre Brâncuşi n-a fost vreo compilaţie insipidă pe care n-a citit-o nici măcar autorul în timpul redactării, atunci a fost, negreşit, vreun eseu despre zbor, despre aspiraţie, despre căţelul pămîntului şi despre identitatea ornitologică a Măiastrei.

Unui melancolic activist cultural, care ar fi trebuit demult întrebat şi ce rol a jucat prin anii cincizeci în refuzul atelierului brâncuşian, i-a venit, cîndva, ideea să inventarieze toate păsările popoarelor, de la cocoşul galic la rîndunică, de la corb la lebădă şi la gîscă etc. poate-poate s-o dumiri cumva în legătură cu specia Păsării în văzduh. Dar, deşi acesta este un caz extrem prin nivelul subcultural şi rudimentar al autorului, el nu este deloc izolat şi se regăseşte, în formule mai subtil distilate, şi pe la alte case. Şi tocmai prin aceste enormităţi, debitate liric sau doct despre personaj sau despre operă, imaginea artistului îşi întîrzie coagularea în cultura noastră.

Nimeni nu s-a încumetat să-i descrie sistematic tematica, să-i urmărească evoluţiile formale în cadrul aceleiaşi categorii, să-i explice abandonurile şi recurenţele, dar e greu de găsit un absolvent de liceu care să nu-şi propună, după ce a văzut un afiş cu portretul artistului şi încă vreo două lucrări, să aducă la cunoştinţa întregii lumi epocala sa descoperire în ceea ce priveşte verticalitatea Coloanei, orizontalitatea Mesei şi dematerializarea Păsării cînd cade pe ea o rază de lumină mai crudă.

Brâncuşi este un mit, o legendă folclorică, o formă culturală preluată în şoaptă şi transmisă tot aşa mai departe, dar locul lui în sculptura naţională este departe de a fi unul clarificat critic şi istoric.

Sursă: România Literară (fragment)