Obrăznicia unora, indolenţa altora, mirosul banului au făcut ca pe nevăzute, dintr-odată, să se creeze o ruptură între generaţii, care mai apoi s-a transformat într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. Nu poţi tu, care ai debutat cu un singur film, să negi existenţa unuia cu 60 de filme. Toţii spectatorii, ăia câteva milioane erau idioţi? Şi ai venit tu, inteligentule şi talentatule, să-i luminezi? Începe cinematografia română cu tine? Mircea Daneliuc, care a câştigat 35 de premii ACIN – UCIN, e un „expirat”, Sergiu Nicolaescu, cu 32 de premii ACIN – UCIN şi 65 de filme, e un „dinozaur”, iar tu, pionier în grădina Raiului, cu un film ce are vreo 40.000 de spectatori eşti zâna inteligentă şi cinema-ul românesc începe cu tine?

RĂMÂNEŢI CU PICIOARELE PE PĂMÂNT!

Cu bune, cu rele, regizorii de film, înainte de ’89, oportunişti sau nu, membri sau nu de partid, aveau pe undeva o adiere de solidaritate, se câştigau bani şi atunci, se câştiga glorie locală şi atunci, dar parcă se respira un aer de respect. Nu respectul umil al fricii, ci respectul că făceai parte dintr-o categorie aleasă, în care intrai cu greu şi te menţineai şi cu mai mare greutate, Doar că azi intră cine vrea, nu există o regulă, toţi şi toate sunt regizori. Lipsa oricărei forme de algoritm duce la haos. Cine, când, unde şi de ce?... E vorba de bani? E vorba de afaceri? Să fii regizor este aşa la îndemâna oricui? Orice scriitoraş, orice operator, orice neica-nimeni cu aere de stilist în ale vieţii publice poate deveni regizor? Există o critică? Au murit criticii? Au înviat toate muştele de prin ungherele şi cotloanele cocioabelor? Adie un aer de improvizaţie primăvăratică? Musteşte a căcat de mâncat? Sau societatea românească s-a îmbolnăvit de-a binelea?
Au apărut liste cu „expiraţi”, au apărut „exterminatori” care cer cu indignare „comunistă” ca un X sau un Y să nu mai facă film, ca şi cum institutul de făcut regizori creşte în curtea din spatele minţilor lor bolnave. E un aer de nazismo-comunism proletcultist, ceva între „struţo–cămila” şi „Pâlnia şi Stamate” al lui Urmuz. Te apucă ameţeala când vezi că au curajul struţului, bagă capul în nisip şi se scund în spatele anonimatului. Cine sunteţi voi? Ce aţi făcut voi să vă consideraţi răspunzători vezi Doamne de destinul filmului romanesc? Cu ce drept vă erijaţi în judecători? Ce operă impresionantă se ascunde în spatele vostru fragil, ca să emiteţi judecăţi de valoare? Cinematografia e un lucru viu, e o vale cu suişuri şi coborâşuri, cu trepte, cu pante, cu vârfuri, cu căderi şi metamorfoze de neînchipuit. Se moare şi se învie în acelaşi timp – timp ciclop – timp cu trei ochi aţintiţi în creştetul veşniciei. Prezent. Trecut. Viitor. Fără trecut, viitorul nu există. Este adevărat că timpul este imaginea mişcătoare a veşniciei, dar prezentul, domnii mei, cuprinde întotdeauna şi o fărâmă de trecut.
S-ar putea să risipiţi acest prezent continuu şi să constataţi, pe nevăzute, pe nesimţite, că nu aveţi viitor. Poate căutaţi prin tomberoanele istoriei şi scormoniţi cu sfială prin ungherele întunecate ale trecutului românesc. Nu sunteţi singurii.
Pe la 1928, „Manifestul Crinului Alb” – Petru Marcu-Balş, alias Pandrea, Sorin Pavel şi Ion Nistor, cu o virulenţă fără precedent, atacau vechea generaţie, alcătuită în închipuirea lor din nişte refuzaţi ai spiritului, incapabili vezi Doamne să orchestreze o cultură superioară. Ei, noua generaţie virilă, „Fiii Soarelui”, erau cei aleşi, uitau că nu erau decât copia palidă a lui André Breton şi încercau să mimeze acel vânt de nebunie şi moarte. „Expiraţii” erau Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Iorga, Nae Ionescu, Eugen Lovinescu. „Expiraţii” respiră şi astăzi prin cărţile de istorie, pe când cei „trei muschetari”, rămaşi cvasi-anonimi, stau undeva pitiţi prin ungherele literaturii şi vă aşteaptă pe voi, cei de azi, să-i reinventaţi. Curaj!
Orice luptă se dă cu timpul, cu istoria, cu veşnicia, cu eternitatea. Poţi să pierzi foarte uşor pariul cu istoria, te uiţi în oglindă, iar ca să te numeşti regizor trebuie să ai acolo minimum 3 - 4 filme. Nu le ai, mai aştepţi. Ce? Cele câteva sute de kilometri de peliculă pe care urmează să le filmezi, să le treci prin tine, prin mintea ta, prin sângele tău, prin limfa ta. Acei kilometri te aşteaptă la cotitură, te formează, te usucă sau te înnobilează. Până la urmă nu e decât o profesie, se fac în lume mii de filme de tot felul. Toţi hotentoţii lumii filmează la noi în ţară, e loc pentru toată lumea. Nu se termină lumea la bariera lui „Fitecine Ochelari Coate-Goale”... a „bucătarului avangardist”... şi a lui „Blondu’ Zulufu’”, creţar la porţile suferinţei. Căutaţi, băieţi, în alte zăpezi mugurii desfrânării, bariera s-a închis! E loc doar pentru profesionişti, oameni care ştiu meserie sau nu. Statul român investeşte cu siguranţă acolo unde nu este loc de improvizaţie şi de post-modernism ambulatoriu. Până una-alta, vă semnalez că populismul cel mai de jos după care tânjiţi cu obstinaţie, numărând fiecare rând de spectatori din gândul vostru, din visul vostru de caravane ale seraiului civic prost-înţeles, propune semnale telefonice din încă regăsitele „B.D.”-uri, acele filme pe care voi, în nesfârşita voastră ignoranţă profesională, le-aţi trecut deja la „rebuturi refuzate de istorie”.
Nu este oare fiecare generaţie capabilă să discernă şi să aleagă? Vă înşelaţi dacă credeţi că puteţi păcăli memoria colectivă. Un film diferă de altul, anterior sau ulterior, mai puţin prin îmbrăcămintea texturii şi mai mult prin felul în care este „citit”; fiecare generaţie citeşte şi regăseşte ceea ce memoria colectivă păstrează. Bun sau prost, citit sau necitit, un film are viaţa lui proprie. Timpul şi uitarea.
Ascundeţi-vă orgoliul, e prea devreme. Vin vremuri grele. Va trebui să învăţaţi să supravieţuiţi, să treceţi prin calvarul îndoielii, să învăţaţi că totul se ia de la început, nimeni nu este stăpânul. Se poate cădea şi din istorie. Se poate rămâne repetent şi la extemporalul vieţii. E drum lung... Cărămidă pe cărămidă. E periculos să construieşti pe terenuri mişcătoare. Nu puteţi călca pe cap câteva generaţii. Capetele lor încărunţite, mişcate de inerţia istoriei, s-ar putea să vă fie fatale, să vă facă să pierdeţi echilibrul acesta impetuos şi uneori fragil. Rămâneţi cu picioarele pe pământ! E mai sigur!

CONCURSUL DE PROIECTE CINEMATOGRAFICE SECRET

Este un mijloc oficial de legalizare a unor şmecherii contabile şi protecţioniste. Normal ar fi ca C.N.C-ul să organizeze un concurs în urma căruia să selecţioneze filmele dorite şi pe care să le finanţeze într-un procent de max. 50 %, cu excepţii până la 80 %. Concursul este necesar, dar trebuie să se renunţe la ideea prezentării sub anonimat a scenaristului şi regizorului. Secret trebuie să fie juriul, care primeşte acasă scenariile şi le notează nu cu note, ci cu „da” sau „nu”. Regizorul şi scenaristul, numele lor, reprezintă garanţia viitorului film şi a succesului său la public.
Avantajul unora de a prezenta mai multe subiecte anonime în această formulă trebuie să dispară. În felul acesta există în fiecare an producători care fac câte 4 filme. Culmea, un prezentator de emisiuni gastronomice face în calitate de regizor un film de lung-metraj cu actori, fără să fi făcut vreodată un scurt-metraj artistic. Şi mai sunt şi alţii. Sunt unii care debutează cu banii statului în lung-metraj de ficţiune, fără să fi făcut vreodată un scurt-metraj. Altă minune, pe care o întâlneşti doar la noi, românii!
În perioada 2003–2007 s-au făcut 44 de filme în coproducţie, din care: cu finanţare majoritară naţională = 6; cu finanţare minoritară naţională = 37; cu finanţare 50 /50 = 1
Mai rezultă că am făcut aproape tot atâtea coproducţii cu regizori străini câte filme româneşti. Din 44 de coproducţii sunt numai 4 regizori români. Este inadmisibil aşa ceva! Bineînţeles că nu mă refer la monştrii cinematografiei mondiale precum Costa Gavras, Francis Coppola sau Franco Zeffirelli, care au lucrat în România pentru Media Pro şi nu creau impresia c-au deranjat pe cineva. Sau altfel spus, pe lângă faptul că le oferim servicii mai ieftine, le mai dăm şi bani de cheltuială din Fondul cinematografic.
Centrul Naţional al Cinematografiei ar trebui să funcţioneze precum Televiziunea Română şi Radiodifuziunea, cu un preşedinte subordonat Guvernului sau Parlamentului, fapt care era prevăzut în Legea cinematografiei nr. 630/2002, modificată nefericit şi păgubos prin OUG nr. 64/iunie 2003 de dl. Răzvan Theodorescu sau acum de OUG nr. 39/2005 a d-lui Ioan Onisei, fost secretar de stat în Ministerul Culturii şi Cultelor. Fosta conducere a ministerului şi-a arătat public totalul dezinteres faţă de cinematografie şi şi-a păstrat o autoritate deşănţată faţă de cineaşti.

La sfârşitul celor arătate până aici trebuie să recunoaştem că, cu toate neajunsurile şi toate scandalurile, cinematografia a mers înainte, cu timiditate, târâş-grăpiş. Cel mai important este că s-au făcut şi probabil se vor face filme. Rămâne doar să îngropăm securea războiului, rămâne să încercăm să izolăm personajele malefice (critici reşapaţi, jurnalişti nimeriţi întâmplător în critica de cinema, tot felul de „snobi” de casă, care pentru o bucată de pâine înjură şi asmut câinii delaţiunii). E greu să mulţumeşti pe toată lumea, dar dacă noua lege este completă, ea e singura în măsură să impună ordine şi corectitudine. Unde-i lege nu-i tocmeală, deşi... Parafrazându-l pe Raymond Poincaré: "Que voulez-vous, nous sommes ici au portes de l' Orient, ou tout est pris a la légère...”, putem spune cam acelaşi lucru: Ce să facem, noi suntem aici la porţile Orientului, unde totul nu-i decât miştocăreală…

Să punem fruntea pe pământ, genunchiul, buzele, toţi, la o anumită oră, dintr-o anumită zi, să oprim o clipă timpul în loc, să ne iertăm unii pe alţii, să uităm totul, trecut – mizerii – delaţiunii şi egali în faţa Destinului să lăsăm timpul să aleagă. Nimeni nu poate schimba cursul vieţii nimănui, dar micile răutăţi nasc un monstru cu cap de balaur: Ura. Ea este cel mai mare duşman al nostru, cu ea ne vom lupta de-aici înainte.

Notă:
În acest material au fost inserate situaţii extrase din cartea „Destin şi Film” de Sergiu Nicolaescu, marcate cu text înclinat.

Conf. univ. dr Ioan CĂRMĂZAN
Regizor de film
Vicepreşedinte al U.A.R.F.