An de răscruce, 2010 propune noi termeni în redefinirea probabil a multor domenii din viaţa socială a României. Au trecut 20 de ani de frământări, de încercări, de greşeli şi de speranţe. Societatea românească a acumulat şi experienţă şi umori. Speranţa şi ura s-au înfrăţit, ce a rezultat se poate vedea cu ochiul liber: români contra români, tineri contra bătrâni, tată contra fiu, frate contra frate. În acest context, când totul poate fi contestat, au apărut liste cu „expiraţi”, au apărut delaţiuni, minciuni, denigrări...

Şcoala a devenit ceva superficial, de care eventual ai nevoie când cineva îţi cere o hârtie, o diplomă, pe care eventual poţi s-o cumperi.
A venit vremea să intrăm în normalitate. Frustrările unora şi mediocritatea altora pot fi temperate printr-o bună organizare socială la toate nivelele.
Cinematografia română a parcurs repede copilăria şi adolescenţa acestor ani noi şi acum, în pragul maturităţii, încearcă să revină la normal.
Fără trecut riscăm să pierdem sensul viitorului. Fără copilărie şi adolescenţa părinţilor (a înaintaşilor) riscăm să rămânem suspendaţi în experimente şi ură (vom reveni asupra acestei fracturi dintre generaţii ce a apărut peste noapte în cinematografia română şi e cazul să o spunem răspicat: ea nu are un fond metafizic sau psihologic, la mijloc este banul, trist, dar adevărat.

Să începem cu criza...

Vom încerca în cele ce urmează să fixăm câteva repere cu ajutorul cărora putem cântări stadiul actual al cinematografiei şi de aici eventual putem porni o nouă construcţie la nivelul anului 2010 şi al Uniunii Europene, al cărei membru suntem.
Să începem cu criza, pentru că, mai nou, aşa încep toate în România, însă ar fi fost frumos dacă criza cinematografiei româneşti ar fi început acum un an - doi, odată cu marea criză economică. Din păcate, în România cinematografia s-a născut într-o criză profundă şi aşa a rămas...
S-a analizăm un scurt exemplu: să presupunem prin absurd că statul român se gândeşte într-o bună zi să sprijine pictorii din România cu o sumă de bani alocată anual, destinată achiziţionării de pânze, pensule şi culori. Fiecare pictor, pentru a avea acces la aceste fonduri, va trebui să susţină un concurs şi să fie reprezentat de un agent care să se ocupe de achiziţionarea celor necesare artistului. Bineînţeles că unde sunt bani sunt şi doritori de a-i manevra cu mare atenţie şi aşa peste noapte iau naştere câţiva agenţi care nu au nicio legătură cu arta sau cu artiştii, dar care se pricep foarte bine la manevrarea cu mare grijă a banilor. Vremea mult aşteptată a venit, primul pictor a câştigat concursul şi agentul lui încasează banii pentru a-i cumpăra cele necesare. Valoarea se ridică la 1000 de euro, sumă care trebuie cheltuită strict in interesul artistului, numai că agentul nostru, businessman de meserie, hotărăşte ca în loc de o anumită calitate a materialelor să prefere aceeaşi cantitate la o altă calitate bineînţeles la jumătate de preţ, motivând că oarecum calitatea e cam aceeaşi şi că pictorul se poate descurca foarte bine şi cu ce i se dă. În timp scurt, agentul nostru îşi dă seama de profitul obţinut şi lacom fiind hotărăşte să reprezinte câţi mai mulţi pictori pentru a încasa de la fiecare cate 30-40% din banii alocaţi lor. Pictorii încep să lucreze la comandă, impunându-li-se materiale rudimentare şi chiar perioade de timp scurte pentru a avea timp să se înscrie la următorul proiect. Cum arta, calitatea şi respectul pentru fiecare artist în parte nu-şi mai au locul, au început să apară aşa-zişii pictori care se încadrează perfect în standardele impuse de agentul businessman. Picturile rezultate în urma acestei strălucite strategii, neavând nicio valoare sau căutare pe piaţă, sunt uitate ca mai apoi oferite statului român drept garanţie pentru banii primiţi. Toată lumea e fericită pentru că, afiliaţi acestor agenţi, au început să apară si criticii şi chiar expoziţii cu aceste picturi unde sunt lăudate şi valorate pentru ca nu cumva sa se îndoiască cineva de ceva. Critica fiind excelentă, tablourile sfârşesc tragic, motivaţia principală fiind că această artă nu o înţelege oricine, fiind chiar încadrată in curentul minimalist care se referă mai degrabă la minimul de 50% câştigat din banii alocaţi pictorilor şi nu la curentul în sine care există pe bună dreptate.

Pentru ca un om să aprecieze, el mai întâi trebuie să vadă

Nu cred că mai exista vreo ţară în lume în afară de România în care un producător de film câştigă din banii de producţie şi nicidecum din vânzarea filmului. Procedând aşa, producătorii de film nu realizează că gripează un întreg mecanism, care de altfel ar trebui să funcţioneze şi la noi. În momentul în care un producător decide să câştige din banii alocaţi producerii filmului, acesta trebuie să renunţe uneori la locaţii considerate prea scumpe, la plata actorilor, la echipamente de înaltă calitate, ca apoi, nemaiavand niciun interes să mai facă ceva cu filmul, pentru că ar însemna alte costuri. Şi apoi cine ar vrea sa cumpere sau să vadă un film făcut aşa... în stil ''minimalist''? Acum dacă stau bine si mă gândesc, statul nu face decât sa alimenteze in mod regulat o întreagă colonie de business - producători şi business-regizori, de pe urma cărora nu rămâne nimic, după atâtea bax-uri de film românesc făcut de cele mai multe ori pe bandă rulantă, în care s-au aruncat destui bani, nu cred că un Palme d'Or mai salvează ceva... Astăzi, CNC-ul oferă o sumă de bani şi în schimb vrea filmul care s-a făcut cu aceşti bani, din moment ce nu există o comisie să evalueze valoarea filmului si cheltuielile făcute, business-producătorul nu are niciun interes sa aloce toţi banii filmului si astfel acesta face un film cu o sumă minima posibila, păstrează restul de bani si filmul îl returnează CNC-ului şi, dacă cumva îl întreabă cineva cum de filmul nu a avut niciun spectator, acesta spune ca e un film de artă pe care marea majoritate nu este capabilă să-l înţeleagă... Şi uite aşa se fac zeci de filme in România, banii se duc pe apa sâmbetei si, probabil, ne-a mai rămas ruga la Dumnezeu ca vreun juriu să mai rămână impresionat de vreo poveste care contrazice orice urmă de civilizaţie de peste graniţele noastre şi sa mai luam un Cannes cu bâta-n mană. Probabil că, dacă fiecare producător ar investi propriii bani în film, alta ar fi soarta cinematografiei noastre. Dar, cum acest lucru nu este posibil, consider ca trebuie pus la cale un proiect amplu, strategic, in care banii primiţi de la CNC sa nu mai fie aruncaţi in buzunarele unora, ci să fie investiţi in film 100%, iar producătorii să fie obligaţi să returneze aceşti bani. Poate că, în acest fel, filmele se vor face cu mai multă responsabilitate, producătorii ar fi interesaţi să promoveze filmul, să-l facă aşa cum trebuie şi nu în ultimul rând sa încerce sa-l vândă. Se înţelege că banii de la CNC nu sunt de ajuns pentru filmele mari şi cred cu siguranţă ca această biată ţară nu ne poate oferi mai mult. Insă noi suntem datori să încercăm să valorificăm acest ajutor şi să facem o cinematografie profitabilă care, la un moment dat, să fie în stare să poată susţine bugete mari din propriile-i câştiguri. Când vorbesc despre vânzarea unui film, nu mă refer doar la aspectul material al termenului, ci la posibilitatea de face cunoscut filmul românesc în cat mai multe ţări... Ce rost ar mai fi avut Brâncuşi, dacă tot ce a sculptat el ar fi ţinut doar pentru el într-o pivniţă? Pentru ca un om să aprecieze, el mai întâi trebuie să vadă. Dacă noi nu arătam filmele noastre tuturor, cine sa le vadă? Probabil cei de la montaj, încă vreo 50-60 de oameni prezenţi la premieră... In cel mai fericit caz, câteva sute bune de spectatori în sălile de cinema.
După cum am văzut în cele de mai sus, este clar ca tot acest mecanism al cinematografiei romaneşti este gripat, drept urmare condiţia numărul 1 este să curăţam tot, să dăm afară acest motor care consumă mult şi oferă un cal putere şi să reconstruim un motor performant, economic şi cu un randament sporit.

VA URMA