Atât criza financiară, cât şi recesiunea economică influenţează piaţa de artă. Am asistat, timp de 30 de ani la apariţia şi succesul fulminant al marketing-ului creaţiei artistice, cu precădere în artele plastice şi decorative, fenomen care a adus cu sine, în prim-planul cotaţiilor foarte mari, artişti până mai ieri necunoscuţi, chinezi, americani sau europeni. În siajul lor crescător au intrat cei ce însemnaseră cu adevărat ceva în anii 1940-1960, maeştri ca Bacon sau Warhol şi pe care cei mai nou marketaţi şi-i aleseseră, teoretic, profesori, îndreptăţit sau nu.

În această perioadă s-a putut observa o stagnare de piaţă a debuturilor artei moderne: impresionism, post-impresionism, expresionism, suprarealism şi abstracţionism. Mult mai interesant chiar, s-a produs şi o diminuare a vânzărilor şi a cotelor de vânzare a marilor maeştri din secolele XV - XVII. Acest fenomen, pe care l-aş numi provocat şi provocator, este astăzi stins de duşul rece al crizei. Criză ce încă nu şi-a atins cota maximă ce se va numi criza sistemică. Piaţa şi-a schimbat cursul. Valorile sigure, verificate istoric, au reapărut în prim plan cu recorduri absolute şi, fapt interesant, au adus pe podium primii maeştri ai modernismului. Rezumând, criza se manifestă, dar în chip divers.

Cifra de afaceri a pieţei autohtone de artă se învârte in jurul câtorva – puţine - milioane de euro, timp în care New York-ul, Londra şi chiar Parisul depăşesc uşor zecile de miliarde. Explicaţia este simplă. România, din păcate, la început din cauza unor mentalităţi provinciale, apoi datorită regimului politic şi, în prezent, a sistemului legislativ defectuos, nu a participat la schimbul real de valori. Este cunoscut fenomenul dureros că, atât în artă cât şi în domeniul mai vast al creaţiei spirituale, noi nu începem să contăm decât atunci când marile noastre valori aleg definitiv calea exilului, pierzând câte ceva din identitatea lor naţională. La acest factor subiectiv - în care, într-un clasament al pierderilor, literatura ar ocupa primul loc - se adaugă factori obiectivi: atât numărul de artişti cât şi cel de potenţiali colecţionari sau investitori în artă este mic, în lipsa unor legi profitabile şi a criteriilor de expertiză.

Primul vinovat actual de această stare de fapt este Statul Român. Muzeele sunt brambura şi lipsite de fonduri, legea nu este armonizată nici măcar cu cea a Comunităţii Europene care nu e cea mai modernă, iar noi continuăm să ne fudulim cu valori numai de noi cunoscute şi recunoscute.
 

Din antichitate, în Occidentul european a funcţionat binomul comerciant de artă - artist. În România, el nu funcţionează decât sporadic, până şi în ziua de astăzi când se afirmă, totuşi, un început de piaţă de artă. Abandonat, neîndrăznind să-şi schimbe naţionalitatea şi întorcându-se din boema studiilor pe plaiurile natale, unde sunau trâmbiţe vesele iar criteriile de competiţie erau pitice, creatorul român, chiar şi atunci când era sincron, nu a făcut efortul de a se impune. Marii colecţionari nu l-au găsit în marile galerii, numele său nu a avut rezonanţă suficientă încât să provoace înscrisuri teoretice importante sau interesul marilor muzee.

Piaţa se dezvoltă însă şi, ca orice piaţă, este foarte diversă, lăsând loc şi colecţionarilor împătimiţi, şi celor ce încep să înţeleagă că arta este o investiţie şi celor ce vor să-şi înnobileze căminul sau să facă un cadou mai sensibil unor persoane apropiate. Drumul este însă lung şi anevoios de ambele părţi şi impune celei de-a treia componente, artistul creator, o profesionalizare ce trebuie să se adauge talentului său indiscutabil pentru a-l pregăti pentru competiţia internă şi mai apoi externă.
 

Fragmente din interviul „Există mari artişti şi abili profitori”, apărut în Q Magazine