M. H. Maxy - „Trei muzicieni”

Scandalurile din interiorul unui fe­no­men în mişcare sunt uneori mai re­le­vante decât o existenţă paşnică, fără zdrun­ci­nă­turi, pentru că îi pun mai bine în evidenţă vitalitatea. Chiar dacă aceste scan­daluri se soldează cu decese spectaculoase. În cazul de faţă, e vorba de dispariţia unor case de licitaţie. Evi­dent, aceste decese pot fi considerate un fapt po­zitiv, doar dacă în paralel se produc şi naşteri. Pentru că nici acestea nu lipsesc, putem aprecia că avem de-a face cu un metabolism sănătos.
„Creşterea şi descreşterea” ca­se­lor de licitaţii pe piaţa de ar­tă a avut, din 1990 în­coa­ce, ur­mătoarea traiectorie: în 1990 a apărut pri­ma casă de licitaţii, Alis; în 2002 apare primul concurent - Monavissa, condusă de Alexandru Ghilduş; în 2005 apare şi a treia casă, Pogany Art, condusă de Pa­vel Şu­şa­ră. După doi ani, în 2007, Pavel Şuşa­ră este înlăturat de la conducerea Pogany Art, parte­nerii încearcă să se organizeze singuri, dar casa de licitaţie „moare” după un an.

Evoluţie cu zdruncinături
În 2008, exemplul dezbinării este ur­mat, la Monavissa, de parte­nerii lui Ale­xan­dru Ghilduş, care îl silesc să „ab­di­ce” din funcţia de ma­nager, exact în mo­men­tul când vân­zările a­tinseseră nive­lul ma­xim. Ghilduş des­chide, pe struc­tu­ra galeriei sale Goldart, o casă de licitaţii care atinge rapid şi chiar depă­şeşte nivelul vân­ză­rilor de la Mona­vissa, în timp ce a­ceasta se prăbuşeşte. Foştii par­teneri ai lui Ghilduş îi intentează proces, încercând să stopeze licitaţiile de la Gol­dart; nu reuşesc, dar procesul continuă şi astăzi. La sfârşitul anului 2008 apare casa Artmark, cu un concept agresiv, de mare investiţie („im­perialist”, du­pă pă­re­rea concu­ren­ţei). Piaţa licita­ţiilor este zdruncinată din temelii, pra­gu­rile psi­ho­logice ale preţurilor sunt de­păşite, to­pu­rile îşi schimbă complet configuraţia, casele concurente îşi re­con­sideră strate­gi­ile, iar vânzările, pe ansamblu, cresc.
Şi iată că, în plină criză economi­că, au mai apărut două case de licitaţie: Ara Art în Bucureşti şi Căluşari la Oradea. Există zvonul că se vor mai înfiinţa două.

Promovare ştiinţifică la Ara Art
Ara Art Collection s-a înfiinţat în au­gust 2009 şi este, potrivit Ariadnei Zeck (expertul firmei), o casă care îşi propune promovarea ştiinţifică a ar­tei. „Ne-am pro­pus să intrăm pe o pia­ţă atât de im­previzibilă din do­rin­ţa de a promova ştiinţific arta româ­nească şi cea universală, iar la cea de-a doua licitaţie Ara Art Collection a promovat în premieră trei artişti ti­neri şi Şcoala de la Baia Mare, spune Ariadna Zeck. Pe lângă aceasta, casa îşi propune să promoveze, în licita­ţia următoare, arta universală, pentru ca potenţialii colecţionari să poa­tă compara concret diferenţele de me­saj plastic şi - de ce nu? - dintre pre­ţu­rile practicate pentru arta ro­mâ­neas­că şi cele pentru arta universa­lă”. Primul eveniment al casei (pe 23 septembrie 2010) a fost o licitaţie de au­tor cu opera de atelier a lui Ni­co­lae Tonitza (111 lucrări), aparţi­nând fii­cei pictorului, Catrina Tonitza.

Ghinion transformat în blazon
Casa Căluşari, deşi are sediul în Ora­dea, şi-a început activitatea în no­iem­brie 2009, prin trei licitaţii si­lent (cu o­fer­tă scrisă şi fără strigare), una la Cluj şi două la Basel, în El­ve­ţia. A urmat o licitaţie cu strigare la Oradea. Cea mai scumpă lucrare vân­dută la Căluşari a fost, la licitaţia cu strigare din 22 decembrie 2010 (a cincea), un tablou de M. H. Maxy, intitulat „Trei muzicieni”, adju­de­cat la 110.000 de euro. Lucrarea a in­trat în topul celor mai scumpe lucrări vân­dute prin licitaţii, pe poziţia 10.
Casa de licitaţie Căluşari intrigă în pri­mul rând prin nume. L-am în­tre­bat pe Alex Mitruţ, proprietarul şi manage­rul acesteia, care e explicaţia denumirii. „În urmă cu câţiva ani, am parti­ci­pat la interviuri pentru un loc de muncă la un mare co­merciant de artă. Totul de­cursese per­fect, însă la sfârşit m-a întrebat ce ta­blou modern, ipotetic vorbind, l-aş dori în colecţie. Am răs­puns fără ezi­tare: Paul Gauguin, „Cine suntem? De unde venim? Încotro ne în­drep­tăm?“. Am fost bucuros să aflu că a­ceasta era şi alegerea lui, iar apoi a continuat cu aceleaşi întrebări pe ca­re le-a pus Gauguin, însă adresate mie şi parti­cu­larizate. Mai exact, cine au fost călu­şarii, de unde au venit căluşarii şi înco­tro s-au îndreptat că­­luşarii? Au fost singurele întrebări la care nu am reuşit să ofer un răspuns sa­tis­făcător şi am picat interviul. Din pă­cate, nici astăzi, după o lungă documen­ta­re, nu ştiu să răspund la a­ceste între­bări. Aşa am ajuns să aleg acest nume pe­ntru galerie şi casa de licitaţii. Foto­gra­fia de detaliu prezenta­tă pe prima pa­gină a site-ului e o scoar­ţă folo­sită, probabil, la ritualul de în­mor­mân­ta­re al căluşarilor. Con­form testelor de da­tare realizate până în prezent, este po­sibil să fie şi u­na dintre cele mai vechi scoarţe ro­mâneşti, al cărei design nu a fost încă studiat riguros”, povesteşte Alex Mitruţ.
Apariţia noilor case de licitaţie şi pre­gătirea intrării în scenă a altora confirmă încă o dată că piaţa de artă este din ce în ce mai stabilă. Vete­ranele licitaţiilor (Goldart, Alis, Mona­vissa), ca şi mai tinerele Artmark şi Quadro le percep, evident, pe „aspirante” ca pe un pe­ri­­col, dar recunosc că acestea stimulează piaţa. Soluţiile originale de marketing găsite pe parcursul anului 2010 sunt în mare par­te consecinţa pericolului.

Alexandru Bâldea (Artmark): „Salut fără rezerve...”
Tânăra casă din Oradea, Căluşari, are la dispoziţie o piaţă de resurse şi de punere în circulaţie, regională, uriaşă, cu neputinţă de acoperit de la Bucu­reşti, şi beneficiază de temeinicia şi viziunea unui manager tânăr, racordat la stilul de lucru şi practicile de marke­ting occidentale. „Ara Art, noua casă bucureşteană, nu este defel o prezen­ţă nouă, ci doar etapa publică, de exerciţiu comercial, a unei e­chipe preexistente si experimentate, ce a condus o reputată gale­rie. Apoi a acumulat experienţă în echipa Monavissa, urmând, du­pă părerea mea, să joace un rol important pe piaţa bucu­reşteană, anul acesta. Salut fără rezer­ve intrarea în piaţă, anul tre­cut, a celor două case, dar şi intrările ce probabil se vor petre­ce anul acesta.”

Alexandru Ghilduş (Goldart): „Nu-mi rămâne decât să mă bucur şi să fiu atent”
„Dacă după ploaie apar ciuperci, în­seamnă că ploaia a fost bună şi so­lul roditor; rămâne de văzut dacă ciu­per­ci­le culese sunt comestibile sau otră­vi­toare. Dacă mai bine de 12 ani pe piaţa româ­neas­că a existat o singură casă de licitaţii şi cotaţiile au rămas foar­te mici, competiţia a sporit interesul, iar calitatea ofertei a crescut. Com­petiţia dusă în plan profesional va conduce la o mai bună cunoaştere şi apreciere a ceea ce artiştii români interbelici şi contemporani au creat, iar cotaţia va avea o evoluţie normală care va exclude extremele. Deci nu-mi rămâne decât să mă bucur că apar noi case de licitaţie pe piaţa de artă din România. Să mă bucur şi să fiu atent.”

Mihai Papagheorghiu (Alis): „Cred că la Artmark este un amestec de fantezie şi realitate”
„Este clar că piaţa de artă a crescut de la apariţia noilor case de licitaţie. Vindem mai bine, preţurile sunt mai mari. Apariţia a încă două case de li­citaţie ne afectează doar în privinţa fondului de marfă, care astfel se mic­şo­rează. Deşi am impresia că fiecare se bazează, cel puţin la început, pe nişte depozite noi existente. Despre Ara Art ştiu doar că există. Despre Că­lu­şari nu ştiu când a apărut, dar am aflat că a vândut un Maxy controversat la un preţ de peste 100.000 de euro. Cam mult pentru o lucrare controversată… Cât priveşte Artmark, cred că acolo se întâmplă ceva care iese din logica pieţei. Im­presia mea este aceea a unui amestec de fantezie şi realitate cu un rezultat foarte reuşit.”

Sebastian Szekely (Quadro): „Avem nevoie de licitaţii transparente”
„Susţin, aşa cum am susţinut întotdeauna, că este nevoie de mai multe case de licitaţii pe piaţă, pentru că loc este. Avem nevoie însă şi de confirmări ale preţurilor foarte mari ale unor case de licitaţii, prin preţuri simi­lare la alte case de licitaţii. În privinţa noilor apărute, Căluşari şi Ara Art, nu pot spune prea multe, pentru că nu au încă o vizibilitate prea mare. Mi-a plăcut licitaţia de la Ara Art cu desenele de Tonitza şi aştept noile lor proiecte. Acelaşi lucru şi la Căluşari. Nu sunt adeptul licitaţiilor silent. Avem nevoie de licitaţii transparente, cu promovare şi strigare, pentru ca preţurile să poată evolua şi să devină cote.”

Sursa: SAPTAMANA FINANCIARA