Este extrem de dificil să faci o analiză obiectivă asupra subiectului Florin Piersic. Este dificil pentru că te bruiază mereu “zgomotul” unei inexorabile iubiri. Căci Florin Piersic este, dacă nu “cel mai iubit dintre pământeni”, cu certitudine cel mai iubit dintre români. Este o evidenţă confirmată de toate statisticile şi sondajele. Cum să te detaşezi de presiunea unui asemenea sentiment?

Florin şi Ana Piersic (ultima soţie)

Voi încerca totuşi această incursiune analitică, cu toate riscurile şi resposabilitatea pe care le presupune un asemenea demers. Iar responsabilitatea, în cazul lui Florin Piersic, e dublă: o dată faţă de persoană şi o dată faţă de publicul căruia se adresează textul.

“Vorbeşte Florine!”

A fost supranumit Făt-Frumosul cinematografiei româneşti. De aceea mulţi pun popularitatea lui Florin Piersic pe seama staturii impresionante şi a frumuseţii sale masculine. Fals! Există actori mai frumoşi şi cel puţin la fel de impozanţi ca Florin. Alţii zic că vorbeşte prea mult şi că avalanşa de vorbe dă iluzia talentului actoricesc. IarăşI fals! Cel mai guraliv dintre actorii români (şi poate dintre toţi românii) a reuşit, prin cel puţin două roluri magistrale să umple scena şi să-şi dea măsura valorii, aproape fără cuvinte: Lenny din “Oameni şi şoareci” şi Indianul din “Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Alţii zic că foloseşte “cârlige” ieftine. Care cârlige? Poveştile lui mai mult sau mai puţin inventate? Bancurile? Lacrimile? Farsele? Râsul? Faptul că aduce viaţa din culise pe scenă, scena în culise şI pe amândouă în faţa oricărui auditoriu? “Vorbeşte Florine!” - îi spune Radu Beligan, când se află împreună la o masă, la o întâlnire între actori sau între oameni de orice fel. “Despre ce să vorbesc?” - întrebă Florin. “Nu contează. Despre orice”. Radu Beligan a înţeles bine: despre orice ar vorbi Florin Piersic, vorba lui face bine. “Piersicile” (vorbele) lui Florin sunt mai plăcute ca zaibărul şi pălinca şi mai eficiente ca antinevralgicul, fortralul, morfina, la un loc. Cu precizarea că nu dau alergii, efectul pozitiv este persistent, sunt ieftine şI se găsesc pentru tot poporul.

Ce formulă chimică are sufletul?

“Tratamentul” cu Florin Piersic este, ca să folosim o extensie metaforică, asemănător cu tehnica Feng Shui, atât de popularizată acum în România. Nu mi-am putut reprima această analogie întâlnind, pe un site, următoarele instrucţiuni şi recomandări ale disciplinei amintite: “Modul de activare a Florilor de piersic este folosirea unor flori proaspete într-o vază frumoasă, umplută cu apă limpede. Trebuie avut grijă ca florile folosite să fie proaspete, iar vasul trebuie umplut cu apă limpede, altfel idila se va termina prost. Culorile romantice, cum sunt rozul şi roşul (atât pentru flori, cât şi pentru vas) sunt mai eficiente pentru psihic”. Ca în orice tratament, există însă şi contraindicaţii: “Cei căsătoriţi nu ar trebui să activeze Florile lor de piersic, deoarece acest lucru va atrage după sine legături extraconjugale care vor distruge armonia familiei”. Nici nu mai ştii dacă e vorba de Feng Shui sau de Florin Piersic. De altfel, chiar actorul făcea, nu demult, referindu-se la păcatele relative ale tinereţii, o tulburătoare mărturisire: “Din infidelitate, am învăţat să iubesc şi să preţuiesc fidelitatea. Fidelitatea şi trădarea, fericirea şi suferinţa sunt condimentele care se adaugă la hrana sufletului”. Efectul Piersic este inefabil ca mirosul florilor şi inexplicabil ca sufletul. Apropo, ştie cineva ce formulă chimică are sufletul? Ştie cineva cam ce formă are sau în ce parte a corpului se află? Sau l-a cercetat cineva cu lupa, microscopul, telescopul sau periscopul?

"Străini în noapte": Florin Piersic şi Emilia Popescu

“Undeva la mansardă, o femeie iubea un piersic”

Efectul Piersic are ceva comun cu sufletul sau mirosul florilor: nu poate fi stocat, confiscat sau cumpărat. Poate fi, ca şi Peer Gynt (personajul preferat al actorului), doar iubit, pentru că altfel este incompatibil cu orice fel de zăgăzuire sau constrângere. Şi, slavă Domnului, a primit iubire din toate părţile. Acesta a fost, de fapt, “elixirul tinereţii” lui Florin Piersic, marele său secret, de care este, de altfel, cât se poate de conştient: “Suntem făcuţi din iubire, trăim pentru a primi şi a dărui iubire – declara el, cu puţină vreme în urmă, în <Formula AS>. Dacă n-am avea-o, măcar un strop din când în când, ne-am usca precum un copac în arşiţă, cu rădăcinile crescute pe-o stâncă golaşă. De altfel, cred că în întreg Universul e o sete mereu nepotolită de iubire, cred că şi stelele, sorii şi luceferii au nevoie de ea, ca să nu se stingă”.
“Efectul Piersic” nu e un fenomen controlabil, căci nu mai depinde de catregoria timp. Dovadă discrepanţa evidentă dintre vârsta cronologică a actorului (74 de ani!) şi vârsta sa biologică: 20, 30 de ani, cam pe-acolo s-a blocat “turometrul”… De aceea cred că, în colecţia de jucării a marelui adolescent Florin Piersic, şi-ar găsi un loc în vitrină, ca o dedicaţie involuntară, versurile sublim-zănatice ale poetei Tania Cozianu: “undeva la mansardă/ o femeie iubea un piersic”.

"Am fost cândva un călăreţ domn"

Cu sau fără acordul colegilor de breaslă, Florin Piersic este unul dintre "monştrii sacri" ai cinematografiei româneşti. A jucat în 46 de filme, a avut sute de emisiuni televizate, a interpretat 64 de roluri în teatru, dintre care 49 principale.
S-a născut la Cluj pe data de 27 ianuarie 1936. Norocos, ingenios, idealist şi foarte atrăgător, ca orice Vărsător veritabil, a reprezentat pentru public spiritul justitiar, pistolarul, macho, iar pentru regizori actorul care putea să joace orice.
La începutul carierei sale era considerat un fel de Jean Marais al cinematografiei autohtone şi a jucat în foarte multe filme romaneşti. Deşi varful carierei sale este considerat de specialişti rolul titular din filmul "De-aş fi Harap Alb" (1965, regia Ion Popescu Gopo), rolurile care l-au consacrat în ochii publicului au fost Anghel Şaptecai din seria “Haiducilor”, al lui Dinu Cocea, şi Mărgelatu, din filmele lui Doru Năstase. Debutul în cinematografie şi l-a făcut în 1957, cu rolul Tănase din filmul “Ciulinii Bărăganului” în regia lui Louis Daquin. A urmat “O poveste ca-n basme” (1959), apoi “Aproape de soare” (1960), “S-a furat o bombă” (1961) şi “Paşi spre lună” (1963). Din 1965, în afară de rolul de excepţie din “De-aş fi Harap Alb”, şi-a încercat talentul în marile filme istorice ale epocii: “Neamul Şoimăreştilor”, “Columna”, “Bătălie pentru Roma” şi “Mihai Viteazu”… Ultimul film turnat la Buftea, în care a jucat a fost “În fiecare zi mi-e dor de tine” (1989). După 1990, din motive greu de înţeles şi de susţinut, având în vedere popularitatea uriaşă a actorului, Florin Piersic a fost ignorat de cineaşti. A jucat, în schimb, în Ungaria, alături de Isabelle Adjani, în producţia internaţională "Am fost cândva un călăreţ domn". Mărturiseşte, cu amărăciune, actorul: “A fost pentru prima dată în cariera mea când am fost tratat ca un actor. Adică am simţit cu adevărat că valorez ceva pentru ei şi că joc un rol şi că sunt un personaj iubit şi important pentru ei”.