Se încarcă pagina ...

Fascinanta revenire a unui artist plastic de talie mondială: Adrian Costea

Data publicarii: 15.07.2011 22:12:00

Una dintre cele mai enigmatice figuri ale României post-decembriste este Adrian Costea. Personalitatea lui în spaţiul public românesc este exclusiv negativă. Cunoscut ca mare “păpuşar” politic, a fost finanţator al campaniei electorale a lui Ion Iliescu în 1992 şi 1996, creator al APR-ului, dar şi consilier al lui Emil Constantinescu, căruia urma, de asemenea, să-i organizeze campania electorală. Tot Adrian Costea este şi autorul monumentalei cărţi “Eterna şi fascinanta Românie”, cea mai complexă şi mai frumoasă prezentare de până acum a României, dar care avea să se întoarcă împotriva sa ca un bumerang.

În 1999, Adrian Costea a primit de la FPS acceptul, cu mandat scris, să vândă 3.500 de societăţi comerciale care mai aparţineau statului român, inclusiv Petromul şi Alromul. Avea, practic, în mână, toate activele României. Din clipa aceea, pentru Adrian Costea a început dezastrul. Un lung şir de anchete în Franţa (1999-2008), declanşate în urma unui denunţ anonim (din România), finalizate cu o condamnare formală, şi o chinuitoare succesiune de operaţii de cancer (18 la număr) i-au ruinat definitiv şi resursele financiare, şi sănătatea. Şi totuşi, deşi teoretic n-ar trebui să mai fie în viaţă, Adrian Costea revine în spaţiul public, ca artist plastic.

Prestigiu contra balast

Adrian Costea este sculptor. Dar, pentru a accepta contrastul aproape absurd între imaginea publică şi acest nou statut, trebuie clarificată dimensiunea sa de artist. Iar ca această dimensiune să aibă relevanţă în context ar trebui ca lucrările, operele sale trecute, să aibă prestigiu mondial. Or, acest prestigiu este dat de importanţa colecţiilor şi colecţionarilor care le-au achiziţionat, de preţul lucrărilor respective, de referinţele publicaţiilor exclusiviste de specialitate asupra lor. Dacă toate acestea nu reuşesc să contrabalanseze onorabil balastul imaginii publice a personajului, el va rămâne definitiv captiv în imaginea iniţială. Aceasta, indiferent de justeţea sau injusteţea condamnării sale de un tribunal francez, ceea ce presupune, oricum, o altă discuţie. Dar dacă lucrările artistului, cota lor internaţională, circulaţia şi referinţele specialiştilor privind valoarea lor intrinsecă le situează în zona de vârf a pieţei de artă, personajul Adrian Costea capătă o altă încărcătură şi impune o altă abordare.
Aşadar, prin ce contează Adrian Costea ca artist de talie mondială şi cine i-a cumpărat lucrările?



 
Clienţii lui Adrian Costea

Unul dintre clienţii săi importanţi este Jean Veil, avocat celebru, care, la rândul lui, are numai clienţi de top, fie persoane fizice (Dominique Strauss-Kahn, Maurice Levy, Michelle Pebreau, Lindsay Owen Joaes) fie societăţi internaţionale cu nume de rezonanţă (Paribas, Societe Generale, Elf, Totale, L’Oreal, BMP, Credit Lyonnais) etc.
Jean Veil a achiziţionat de la Adrian Costea, în anul 2005, cu 80.000 euro, o sculptură-instalaţie având ca temă justiţia şi care se numeşte „J’accuse! - Emil Zola. Moi aussi! - Adrian Costea”. Sculptura se află în holul cabinetului lui Jean Veil (vezi foto), are peste trei metri înălţime şi o greutate de aproximativ o tonă. Jean Veil nu i-a fost doar client, ci şi unul dintre cei mai loiali prieteni. Nu l-a părăsit niciodată şi nu şi-a pierdut niciodată încrederea în el, indiferent de amploarea calvarului sau scandalurilor care au marcat viaţa lui Adrian Costea.

Un alt client de marcă a fost Kentaro Ichiro Hattori (proprietar, în anii ’80, al puternicului grup Seiko din Japonia). Între 1983-1986 acesta a achiziţionat de la Costea 28 de sculpturi în bronz, semnate şi datate, cu preţuri între 50.000 şi 200.000 de dolari bucata. O altă puternică familie din Japonia, Tsutsumi, a cumpărat de la Adrian Costea 36 de sculpturi monumentale în bronz nichelat, semnate şi datate, preţurile de achiziţie fiind între 70.000 şi 400.000 de dolari bucata, cu o greutate între 2 şi 5 tone fiecare.

Regele Hassan al II-lea al Marocului a fost şi el client al lui Adrian Costea. Între 1984-1987, acesta a cumpărat de la artist 16 sculpturi în bronz aurit, preţul întregii achiziţii fiind de 580.000 de dolari.

Ar mai fi de enumerat Xavier Boucobza (francez, expert în drept internaţional), care a cumpărat de la Costea, în 2006, un basorelief de 500 kg intitulat „Venise, mon amour” (preţ de achiziţie 57.000 euro), Jacques Meyer, Paris (18 sculpturi în bronz nichelat şi şase piese de design, preţ total 32.000 dolari), regizorul Marco Ferreri (patru sculpturi în bronz patinat, preţ total 32.000 dolari), Henri Recamier, proprietar unic (în anii ’80) al companiei Louis Vuitton (6 sculpturi în bronz nichelat – 120.000 dolari), Roger-Patrice Pelat (două sculpturi în bronz, patinate în foiţă de aur – 32.000 dolari) etc.



Revista “L’Oeil” despre sculpturile lui Costea

Lucrările lui Adrian Costea continuă să circule şi să se vândă prin licitaţii, deşi autorul pare să fi ieşit demult din circuit. Astfel, pe site-ul Artprice (lider mondial pe piaţa de artă), găsim mai multe lucrări ale sale realizate în anii ’80 (sculpturi de mici dimensiuni) scoase la licitaţie şi vândute anul trecut la Lasseron & Associes SAARL, cu preţuri pornind de la 3.000 – 4.000 euro. Alte vânzări prin licitaţie, sculpturi şi picturi, apar pe mai multe site-uri, cum sunt Arkadja şi AskArt, unde toate lucrările sunt datate din perioada anilor ’80.

Într-un număr din noiembrie 1987 al revistei internaţionale de artă “L’Oeil” (editată în Elveţia), Adrian Costea are, împreună cu soţia sa de atunci, Valentina, o prezentare amplă, cu aprecieri elogioase, ilustrate cu 12 lucrări, unele în bronz nichelat (“Keros”, “Palladio”, “Paralleles”, “Barbaro”,” Fuji” şi “Kundera”), altele în abanos şi fildeş (“Goya”, “Panthere noir et Panthere blanche”) etc. Una dintre lucrările prezentate de “L’Oeil” se afla, la vremea aceea, în biroul din Paris al lui Kentaro Hattori.

„M-am reîntors în Piaţa Chibrit”

Multe aspecte pot fi - sau chiar sunt – discutabile în privinţa lui Adrian Costea, având în vedere „antecedentele” sale de imagine în spaţiul public românesc. Dar ceea ce nu poate fi negat sau discutat este existenţa reală a acestora şi circulaţia lor în lume. Pe de altă parte, referinţele de specialitate fac o estimare coerentă - insuficientă pentru o încadrare contabilă, dar suficientă ca perspectivă - asupra cotei artistului. Şi mai este ceva care nu poate fi negat: în acest moment, Adrian Costea lucrează. Lucrează la realizarea unei expoziţii personale impresionante, cu lucrări în oţel argintat, o parte dintre acestea fiind deja finalizate. Ele pot fi văzute şi judecate. Galeriile de artă din străinătate au aflat deja despre activitatea artistului şi au început să-l caute.

„M-am născut şi am copilărit în Piaţa Chibrit din Bucureşti – spune cu nostalgie Adrian Costea. Am plecat din ţară la 21 de ani ca să-mi joc cartea, să-mi împlinesc destinul, să mă îmbogăţesc. M-am îmbogăţit, într-adevăr, la un nivel la care nici nu aş fi avut cum să visez. Dar pentru asta mi-am abandonat destinul real, iar Dumnezeu m-a taxat luîndu-mi totul şi chiar mai mult. M-am reîntors, ca să zic aşa, în Piaţa Chibrit, mai sărac decât am fost la plecare, ca să termin ce am lăsat deoparte. E un fel de cântec de lebădă, dacă vreţi. În acest moment, nu mă mai interesează decât sculptura. O sculptură care să declanşeze sentimente, vibraţii, pasiuni, care să fie valabilă. Şi să fie recunoscută ca fiind valabilă”.

Adrian Costea nu a revenit chiar în Piaţa Chibrit. Locuieşte într-un apartament-atelier din zona Dorobanţi, la 25 de metri în linie dreaptă de locul unde stătea Miliţa Petraşcu, primul lui mentor. Nu este exclus ca revenirea la puncul de plecare să fie, de fapt, continuarea...


O competiţie pe viaţă şi pe moarte

“Întâlnirea mea cu Brâncuşi s-a petrecut pe fondul unei infectări grave făcute asupra mea de Miliţa Petraşcu. Eu, atunci, nu înţelesesem nimic, nu mă interesa, era prea mult pentru un copil. Iar Miliţa era disperată că nu avea cui să transmită tot ce ştie, tot ce învăţase… Căzuse măgăreaţa pe mine. Acelaşi lucru, adică aceleaşi sfaturi severe de a-mi urma propria cale, de a asimila totul pentru a mă defini mai bine, avea să mi se întâmple mai târziu în Israel, cu Marcel Iancu, la care am ajuns printr-o scrisoare de recomandare a Miliţei… Dar să revin la Brâncuşi. Am ajuns în atelierul său din Centrul Pompidou (fusese déjà mutat acolo) la mai bine de 20 de ani de la moartea sa. Am stat acolo singur, două ore, timp în care nu m-a deranjat nimeni. Am atins totul, al luat totul în mână: obiecte, lucrări, scule, tot, tot. Şi în timp ce făceam asta înţelegeam, secvenţă cu secvenţă, ca nişte declicuri, tot ce-mi împuiase capul Miliţa Petraşcu despre Brâncuşi… Am rămas cu sentimentul précis şi copleşitor, pe care-l am şi astăzi, că Brâncuşi a găsit spre Dumnezeu un drum care e numai al lui. Care nu poate fi copiat, imitat, multiplicat de nimeni, niciodată. Acest drum e unic şi s-a terminat în momentul morţii sale. Dar, cu ambiţia şi energiile interioare de care eram bântuit la vremea respectivă, am plecat şi cu concluzia că o fi fost Brâncuşi dat în pi… mă-si, dar de ce n-aş fi şi eu? Şi că nu-mi rămâne decât să-mi găsesc şi eu drumul care să fie numai al meu şi care să înceapă şi să se termine numai cu mine. Am intrat, practic, în competeţie cu Brâncuşi. O competeţie gravă şi agresivă, pe viaţă şi pe moarte”. (Adrian Costea)

Text de Miron Manega, preluat din SĂPTĂMÂNA FINANCIARĂ

_______________________________________________________________
 
POST SCRIPTUM. O mărturie neașteptată

“CINCI ANI LA COTROCENI”: Iosif Boda despre Adrian Costea

Iosif Boda l-a cunoscut bine pe Adrian Costea. L-a preţuit şi l-a admirat. Şi totuşi este unul dintre cei care s-au dezis de el prin tăcere, în momentul în care Costea a intrat în “malaxor”. În cartea sa “Cinci ani la Cotroceni” îi face însă, cu o discretă recunoştinţă, un portret proeminent, ca o compensaţie pentru cine ştie ce datorie morală neachitată…

“Domnul Adrian C. a revenit în România în prima parte a anului 1992, la invitaţia lui Ion Iliescu, pentru o serie de discuţii cu preşedintele României. După ce aceste discuţii au avut loc, Adrian C. a decis să se integreze în grupul nostru de lucru, ceea ce a şi făcut, de fapt, de o manieră discretă şi eficientă. El a lucrat cu noi pe toată perioada campaniei electorale, adică aproximativ trei luni de zile.

Cu toate că istoria lui Adrian C. a fost şi rămâne cel puţin discretă, voi încerca, în rândurile care urmează, să schiţez în viteză portretul, rolul şi, mai ales, dimensiunea acestui personaj pe care astăzi puţini oameni îl cunosc.
Domnul Adrian C. mi-a fost prezentat de către Ion Iliescu la începutul lunii iunie 1992. Din câte am înţeles, cei doi se cunoşteau déjà din toamna anului 1991 de la Paris, unde preşedintele făcuse o vizită şi unde Adrian C. trăieşte în exil de foarte mulţi ani.
Am să-i las, bineînţeles, domnului Adrian C. şi onoarea, şi dreptul, dacă şi când va decide, să dezvăluie care au fost intenţiile sale, în vara lui 1992, implicaţiile lui reale în România şi, mai ales, influenţa sa asupra lui Ion Iliescu, din 1992 şi până după alegerile prezidenţiale din 1996.

Din câte îl cunosc eu pe Adrian C., acesta a încercat, cu forţă şi tenacitate, să-l ajute pe Ion Iliescu să aibă o nouă viziune şi o nouă strategie pentru dezvoltarea României, necesitate care nu era însă evidentă pentru cei în mâna căroar se găseau, la vremea respectivă interesul şi destinul ţării.
Gândirea lui Adrian C. apărea pentru mine, cel puţin la vremea respectivă, un amestec ciudat de sentimentalism dureros de exilat şi pragmatism. Acest om a pus la dispoziţia lui Ion Iliescu, pentru o perioadă de cinci ani de zile, întreaga sa experienţă personală şi profesională şi nu numai…

Din câte ştiu şi din câte am văzut, relaţia dintre cei doi a fost, până în vara anului 1996, una sinceră şi foarte strânsă.
În ceea ce ne priveşte, în cadrul colectivului nostru de lucru din 1992, Adrian C. a jucat rolul unui fel de comentator-super-cenzor al textelor noastre – neinstituţionalizat şi neimpus de nimeni, acceptat tacit de noi toţi, dintr-o firească nevoie de a ne privi în oglindă - comentând, în vorbe puţine, dar care aveau adesea caracterul unor sentinţe.

Cu o viziune proaspătă şi detaşată asupra lucrurilor, cu intuiţia sa la care se adăuga, cum am mai spus, şi spiritul practic al omului de afaceri, Adrian C. ne avertiza cu pasiune, când considera că “o luăm razna”. Era, parcă, vocea “corului antic” în piesa istorică pe care o interpretam cu toţii, cu dificultate, dar şi cu foarte multă convingere.

A luptat şi a suferit alături de noi până la sfârşitul campaniei din 1992, dar a rămas alături de Ion Iliescu şi în 1996, când s-a reimplicat masiv în campania electorală. Era dezamăgit acum de prestaţia preşedintelui, de ezitările sale déjà proverbiale, de incapacitatea sa de a se hotărî să taie nodul gordian în PDSR, să facă ordine în jur. Loial până la capăt, în tot ce a făcut, era însă sceptic şi neîncrezător în şansele lui Ion Iliescu de a mai repeta succesul din 1992.
Şi ca să fac legătura între cele două evenimente, pot să spun că, după o vară fierbinte, în care implicarea lui Adrian C. atinsese, probabil, cota maximă, toamna anului 1996 avea să-i aducă însă acestui om, discret şi de pe alte meleaguri, o răsplată la care nu se aştepta: Ion Iliescu refuza să mai câştige.
În prejma alegerilor din 1996, Adrian C. devenise sceptic şi dezamăgirea lui era profundă; venise ora bilanţului şi era obligat să accepte şi să constate că eforturile sale în toate domeniile, generozitatea şi sinceritatea sa nu fuseseră suficiente pentru a-l “mişca” pe Iliescu.
O epocă se încheia.

După alegerile din 1996 m-am revăzut cu Adrian C. şi, spre satisfacţia mea, el şi-a manifestat dorinţa fermă, ca şi mine de altfel, de a continua, cum se zice, lupta, căutând alţi oameni, alte soluţii şi alte unghiuri de atac, lucru care, de fapt, am şi încercat să-l punem în practică amândoi, încă din ianuarie 1997. Rezultatul ideilor şi al muncii noastre avea să surprindă şi oarecum să uimească pe mulţi, schimbând, într-un anume fel, în cursul anului 1997, fizionomia şi ordinea pe scena partidelor politice româneşti, ba chiar şi anumite destine politice, unele de prim rang, altele periferice. Dar aceasta este cu totul şi cu totul altă poveste (n.r. “povestea” se referă la crearea APR, iar “destinele politice” sunt cele ale lui Meleşcanu, Boda şi Coşea).

Mă opresc aici cu aprecierile asupra acestui om voluntar şi pasionat, determinat şi tenace. Un om preocupat de economie şi finanţe, cu apreciabilă anvergură în analize şi sinteze, a cărui luciditate şi flexibilitate nu l-au împiedicat să fie şi să rămână, de fapt, un om sentimental”.
În procesul greu şi anevoios de reconstructţie a societăţii româneşti, prezenţa unui astfel de personaj ar fi astăzi mai binevenită ca oricând”.


(Iosif Boda, “Cinci ani la Cotroceni”, Editura Evenimentul Românesc, 1999, pag. 179-182)

 
 
Vezi și „APROAPE TOTUL DESPRE SCULPTORUL ADRIAN COSTEA”

_______________________________________________ 

 

 

MIRON MANEGA

* Scriitor, jurnalist, poet

* Președinte al departamentului Presa Pieței de Artă, al ACOAR (Asociația Comercianților de Opere de Artă din România)

* Membru consultant al AEEAR (Asociația Experților și Evaluatorilor de Artă din România)

* Critic și analist al pieței internaționale de artă

* Fondator și coordonator al platformei culturale  CERTITUDINEA www.certitudinea.ro

 

Afisari: 293
Autor: Miron Manega
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter