Se încarcă pagina ...

Parizianul Adrian Costea, contemporanul Leoaicei Guennol si al Turnului Babel?

Data publicarii: 28.04.2017 20:58:00

PARIZIANUL ADRIAN COSTEA,

CONTEMPORANUL LEOAICEI GUENNOL

ȘI AL TURNULUI BABEL ?

 

 

Pentru a crea un cadru clar și lipsit de orice formă de confuzii, îmi permit să atenționez cititorii acestui text că nu voi aborda în analiza de față decât un singur segment din competențele și potențialele artistului ADRIAN COSTEA, lăsând cu totul de-o parte orice altceva,  inclusiv  numeroase  alte  domenii   profesionale  și  de  activitate,  multe  surprintoare și chiar contradictorii, în care acest om s-a manifestat pe deplin în ultimii săi aproape 50 de ani de exil.

 

Până unde și la ce nivel de expresie artistică ar fi putut ajunge Michelangelo Buonarroti, fără mecenatul generos al lui Lorenzo de Medici, al papei Iulius al II-lea și cel al lui Clement al VII-lea? Nimeni nu poate răspunde. Probabil că numele acestor puternici lideri ai acelor vremuri ar fi rămas undeva, departe, pe la coada istoriei, dacă Michelangelo nu i-ar fi tras după el în posteritate, făcând din mormintele lor opere de artă și pictând Capela Sixtină. Chiar dacă contextul a fost oarecum diferit, aceeași întrebare o putem pune și în ceea ce-l privește pe Molière, Racine și La Fontaine, toți fericiți și prolifici sub mecenatul protector al lui Louis al XIV-lea, mecenat generos datorită căruia s-au înființat, într-un timp relativ scurt, și academia de arhitectură, și cea de muzică și cea de științe, dar și cea de pictură și sculptură, pentru binele contemporanilor, dar mai ales al generațiilor care au urmat. Această excepțională și complicată simplicitate simbiotică dintre marii artiști și marii lor susținători, a dispărut demult din bătrâna noastră Europă. Creatorii de reală substanță valorică din zilele noastre sunt extrem de rareificați și puțini la număr, iar susținătorii lor sunt și mai puțini.

 

 „À la recherche du temps perdu”

 

În timpul mai multor dezbateri purtate cu Adrian Costea, pe tema celor menționate puțin mai sus, dezbateri începute prin vara anului 2015 și continuate până pe la sfârșitul lunii aprilie 2016, aveam să fiu, din nou, surprins de acest personaj discret, greu abordabil și misterios, posesor, evident, al unei energii vehemente, care nu ezită a fi brutal când vine vorba de exprimarea unor idei, principii și criterii, cărora ține să le fie atât stăpân, cât și sclav.

 

Surpriza, recunosc, chiar și acum, după mai bine de un an de zile, a fost, de fapt, un șoc. Pe parcursul discuțiilor semnalate mai sus, aveam să descopăr, pas cu pas, în ritmul uneori susținut și pasionat, alteori sacadat și melancolic, al destăinuirilor fragmentate și intempestive ale lui Costea, de existența, secretă până atunci, a două proiecte grandioase ale sale, două viziuni filosofice în oglindă, două concepte artistice și arhitecturale imposibil de încadrat. La prima vedere, mi s-a părut că ar fi vorba doar de două utopii la scară terestră. Dar, chiar și așa, magnitudinea lor simbolică și estetică era și este în continuare atât de provocatoare încât mă îndreptățește, întru totul, să lărgesc spectrul și să mă întreb, holbat la viitor, ce ar fi fost întreaga omenire fără utopiile orgolioase ale unora și ale altora, care nu au făcut altceva, de-a lungul timpului, decât să scoată la suprafață, cu sau fără avertisment, cam tot ce era mai prețios în profunzimea ființei umane.

 

Numai așa am avansat, prin oameni călăuză, atipici și determinați, cu pofte de nestăpânit și tenacități inițiatice supradimensionate, care și-au devansat prin clarviziune propria epocă, îngrijorând-o și speriind-o, dar pe care, de cele mai multe ori, au și catapultat-o într-un cu totul alt tip de viitor. Asemenea demersuri au impus însă, întotdeauna, sacrificii. Așa se-nvârte roata lumii. Altfel nu se poate. Ce ar fi fost lumea de astăzi fără faraoni, fără Alexandru cel Mare, Ginghis Han, Vasco da Gama, Cristofor Columb, Leodardo da Vinci, Jules Verne, Einstein sau Nikola Tesla? Toți, în felul și la timpul lor, au sfârșit prin a ne modifica, decisiv, întreaga existență, chiar dacă impactul final se întâmplă să întârzie să se arate și se poate întinde de-a lungul mai multor secole sau chiar milenii.

 

 

„L'oiseau du paradis” (α)

 

Plecând de la această realitate și motivat de excluvitatea a tot ce am auzit în legătură cu cele două concepte inventate de Costea, m-am decis, cu acordul său, să aduc la cunoștința tuturor celor interesați, de azi, de mâine și de mai târziu, ceea ce mi-a oferit artistul în legătură cu rostul și impactul în lume al acestor două concepte, dacă și atunci când cineva le va înțelege și le va iubi suficient pentru a le da viață.  

Iată care-mi sunt, pe scurt, cocluziile.

 

Adrian Costea, în goana lui predestinată, s-a oprit, pentru moment, și aici, la noi, la București. Am impresia că și-a oferit o pauză, după aproape o jumătate de secol de rătăciri înverșunate de-a lungul și de-a latul pământului, în timpul cărora a cunoscut și a trăit, din plin, atât gloria exuberantă, cât și prăbușirea sumbră. Cu toate acestea, după cum am putut să constat, Costea continuă să creeze, probabil, cred eu, acum mai intens ca oricând, dar izolat și părăsit aproape de toți și de toate. Nu mai este, bănuiesc, nici foarte bogat și nici extrem de sărac, dar este profund marcat de faptul că a fost deposedat definitiv și violent, atât de haloul și blazonul romantic al gloriei și prăbușirii, cât și de o mare parte din identitate, fapt care îl pune, între altele, și în postura de-a fi ignorat, cu dispreț calculat și demonstrativ, de diverse entități fizice sau/și juridice din care o bună parte l-au cunoscut, cândva, foarte îndeaproape. Asemenea prepelițelor din insula Capri, de care vorbește Axel Munthe în „Cartea de la San Michele”, cărora li se scoteau ochii pentru a le face să cânte, Adrian Costea pare să fie obligat și el, la rândul și-n felul său, să continue să tot „cânte” artă, într-o lume la fel de întunecată, în care, în urma unor evenimente distrugătoare, și soarele lui a încremenit extatic într-un punct fix, din care nici nu se mai ridică, nici nu mai coboară.

 

Aici, în această analogie cu prepelițele oarbe din insula Capri, se află, cred, cheia înțelegerii „misterului Costea”, dar într-un sens mai profund și mai dramatic: Adrian Costea se lasă orbit pentru a vedea! Dar nu în spectrul obișnuit al trecătorilor prin viață, ci într-un altul, atemporal și inaccesibil, altfel, decât prin durere. Și aș merge mai departe cu analogia afirmând, fără teama de a greși, că Adrian Costea se orbește, de fapt, singur, pentru a putea privi. Deci nu e vorba - ca să explic oximoronul - de un gest al autodamnării, ca la Oedip, ci de unul trufaș, de provocare a stihiilor creației, pe care el o desfide și o invocă în același timp. Costea își reneagă condiția temporală de om, dar încearcă, în același timp, să se exprime în limbajul material al lumii pe care o reneagă. Este o contradicție din care nu are cum să iasă iar rezultatul, în plan existențial, este același, ca și în cazul lui Oedip: damnarea. Vortexul cosmic în care a intrat de bunăvoie reprezintă privilegiul, dar și pedeapsa artistului: el creează ca un Dumnezeu, dar suferă ca un sclav.

 

Tot ceea ce a construit Adrian Costea până acum este un refuz vehement al lumii care se spulberă inexorabil, dar căreia el îi trăiește din plin spulberarea. Refugiul în Artă - Arta, care a dat sens, până acum, acestei lumi - ar fi trebuit să fie limanul lui salvator. Numai că acest liman a fost devastat și înlocuit cu produsele de serie ale unor modele hibride, modificate genetic, de artiști fără viziune creativă. Arta a devenit Fashion, accesibilă tuturor, inclusiv maimuțelor, chiar dacă unii dintre cei mai bogați oameni ai lumii sunt adânc implicați.

 

Iar în acest pustiu morbid, în care arta contemporană, intrată în putrefacție, face implozie, rămân, verticale, lucrările lui Adrian Costea, maiestuase și inutile ca niște corăbii în deșert, semn că pe aici a fost cândva o mare. În această patologie pandemică a prăbușirii valorilor estetice, sculpturile lui Costea par că se înalță. Dar nu, ele rămân pe loc, egale cu sine, așa cum au fost concepute, în timp ce butaforiile din jur se prăbușesc. Este, de fapt, o iluzie optică a înălțării, căci reperele sunt fixe. Este ca atunci când apele unui ocean se retrag iar relieful muntos de pe fund pare că se ridică.

 

 

„L'oiseau du paradis” (Ω)

 

Dar cum, parcă, nu era suficient, gravitatea și misterul sculpturilor sale sunt amplificate de refuzul acestora de a se lăsa descoperite și decriptate oricui și oricum. Excesiv de amplă ca mesaj, opera sa deformează, cumva, perspectiva realității comune, tulburând și împiedicând privitorul neavizat s-o poată percepe. Sculptura acestui artist rezervat navighează solitar într-o zonă oarbă, de non-combat, în care tăcerea este condiția obligatorie și-n care, cu greu, se poate lega vreun schimb sau vreo formă de comunicare. De mulți ani de zile Costea produce, retras și chiar ascuns de ochii lumii, o sculptură venită din necunoscute depărtări atemporale, o sculptură atât de esențializată și de vie, încât scapă nedetectată în contextul nostru rigid și programat să reacționeze, doar, la existența unor modele riguros prestabilite și unanim verificate și acceptate, în timp, de mentalul comun.

 

Și cum suntem aproape cu toții supuși dogmelor unui sistem rigid, repetitiv, uzat și uzant, curajul unei viziuni independente și lipsite de constrângeri devine un lux prea puțin accesibil. Dorind, totuși, să pătrund și să înțeleg, mai îndeaproape și în profunzime, anatomia mecanismului excomunicator al acestei invizibilități și omerte artificiale, de forma și consistența unui alter ego parcă dictat de o afurisenie, l-am tot hărțuit pe Costea, cât și când s-a putut, cu o ploaie de „de ce?” și „cum?”. Într-o primă parte, am primit doar frânturi de răspunsuri răzlețe care, până la urmă, nu au făcut decât să îngroașe ceața. Până când, într-o noapte, în cursul lunii aprilie 2016, Costea rupe brusc tăcerea și, printr-un mesaj de numai două fraze, se destăinuie criptic: „Sunt mândru de tot ce nu am putut înfăptui” și „Niciodată nu mi-a fost infinitul mai mic” (13.04.2016). Și din nou dispare.

 

Ce și cât poți să înțelegi dintr-un asemenea limbaj eliptic și parabolic?... Întrebare oarecum retorică pentru că, de fapt, o asemenea gândire - și, implicit, o asemenea atitudine - nu face decât să-l demaște, fie și numai parțial, indicându-ne orbita care-i definește și caracterizează întreaga operă, dacă nu însăși întreaga sa existență. Ca să-i pătrunzi intimitatea creației, mi-am dat seama, cu timpul, că trebuie mai întâi să te debarasezi de prejudecăți, privindu-l, dacă-ți dă mâna, doar în propria lui lumină, fără să încerci cumva să-l arhivezi cu forța, în vreun insectar deja cunoscut, și fără să-l împingi între chingile vreunor granițe, indiferent care.

 

Primul concept: „O exclamație de 4m20”

 

Dintre toate lucrările de sculptură, expuse pentru moment la galeria Sarroglia din București, cea mai impunătoare poartă numele de „À la recherche du temps perdu”. Se împliniseră deja câțiva ani buni de când mă tot învârteam în jurul acestei lucrări monumentale, privind-o ușor intrigat și având sentimentul că, fie eu nu reușisem să deslușesc integralitatea mesajului ei, fie nu mi se spusese totul despre ea, fie și una, și alta. Urmarea avea să-mi confirme că bănuielile mele erau întemeiate. De culoare negru mat și executată în oțel masiv, ea depășește 4 m înălțime și cântărește aproximativ o tonă. Momentul inspirației, atât cel sculptural, cât și cel arhitectural, pe care voi încerca să-l decriptez și să-l analizez în cele ce urmează, a fost declanșat, cândva, de întâlnirea artistului, aflat, la acea vreme, între adolescență și prima sa tinerețe, cu o pasăre rară, emblematică, viețuitoare a marilor deșerturi din Africa de Nord. Sculptura lui Costea de la Sarroglia este întruchiparea simbolică a masculului acestei specii numite Outarde Houbara, surprins în cea mai spectaculoasă ipostază ritualică a sa, cu gâtul încordat și răsucit spre un răsărit sau un apus iminent, dar invizibil nouă, privitorilor.

 

Lucrarea este copleșitoare prin prestanță și atitudine, dar și prin trimiterile subliminale pe care ni le sugerează. Făcîndu-i înconjurul la pas și privind-o atent, ai senzația unei polifonii asurzitoare, care te învăluie, după care te absoarbe. Parcă nu unul, ci o mie de Outarde Houbara își înalță strigătul spre cer, reverberând în interminabile valuri de ecouri. Dar ea nu este, de fapt, decât un formidabil amplificator de spirit al privitorului, căci ceea ce simte sau aude fiecare este glasul propriei trăiri la momentul impactului cu sculptura de oțel a lui Costea. Pasărea, maiestuoasă și unghiulară în extremitatea superioară a sculpturii, are aripile desfășurate trufaș, dar nu pentru a lupta, ci pentru a vesti, după caz, fie sfârșitul sau începutul nopții, fie începutul sau sfârșitul zilei. Este „orologiul lui Dumnezeu”, așa cum o definește creatorul, în textul gravat pe corpul lucrării: „unul dintre gardienii măruntei eternități umane”, care „previne omenirea, cu emfază și tenacitate, despre sosirea sau dispariția iminentă a regelui Soare”. Din acest moment, se profilează, deja, la orizont, primele contururi ale primului concept al lui Costea.

„Această sculptură în oțel nu este decât o simplă și primă machetă, doar un modest prealabil al unui edificiu, concept și proiect arhitectural major”, mă previne, abrupt, creatorul.

 

Așa a început inițierea mea, despre o ascunsă dorință monumentală care-l tot obsedează pe Costea în ultimii 46 de ani. La momentul apariției acestei idei arhitecturale, dar chiar și mult mai târziu, construcția unui asemenea edificiu, din punct de vedere tehnic nu ar fi putut fi realizată. Acum, însă, ea este întru totul plauzibilă. Însă cine oare să-ndrăznească să facă pasul și să-și asume o asemenea responsabilitate? Numai cine-i înțelege sensul și oportunitatea - avertizează, ritos, autorul, în textul său provocator: „Țara, orașul sau omul care va avea suficient curaj să ridice această piatră și-și va asuma această responsabilitate, va marca, prin decizia sa, definitiv și definitoriu, atât propriul său destin, cât și întreaga istorie a lumii în care trăim”.  

 

„O imperativă himeră arhitecturală”

 

Trecând de la stadiul de machetă, la acela de edificiu, Costea a decis ca numele inițial să suporte și el o transformare, o adaptare, în concordanță cu logica estetică și funcțională a monumentului imaginat. În această nouă  ipostază, titulatura a devenit: „À la recherche du temps perdu, un voyage vers le centre de l'être”. Această denumire oficializează și indică, în același timp, scopul și destinul acestui proiect. Începând de aici intrăm, deja, în universul ascuns al artistului și începem să fim martorii apariției și configurării unui nou concept care reprezintă, în viziunea lui Adrian Costea, sinteza a altor patru concepte sculptural-arhitectonice, validate azi de istorie și impregnate adânc în memoria întregii umanității: Statuia Libertății (New York), Turnul Eiffel (Paris), Centrul „Georges Pompidou” (Paris) și Muzeul „Solomon R. Guggenheim” (New York). Ca textură culturală și istorică, aș mai adăuga, din proprie inițiativă, pentru o mai amplă și precisă vizibilitate a realelor intenții ale lui Adrian Costea, atât Biblioteca, cât și Farul din Alexandria, ambele ridicate în secolul III î.H. de către regele Ptolemeu.

 

 

 Schiță pentru proiect, începutul anilor 1970

 

Viziunea, realmente faraonică a lui Costea, cumulează și depășește absolut tot ce s-a gândit ori s-a realizat până acum în materie de construcție arhitectural-monumentală. Căci „À la recherche du temps perdu, un voyage vers le centre de l'être”, nu este nici clădire în ton cu moda zilei, nici sculptură, fie ea și monumentală, nici măcar amândouă la un loc. Este „o imperativă himeră arhitecturală”, după cum, de altfel, o numește chiar Costea, un dans ascensional, geometric și organic, al unei diversități de volume și forme (paralelipiped, trunchi de piramidă, cub, cilindru, sferă, disc și con, plus triunghi, dreptunghi, cerc și pătrat) dar, în același timp, spațiul sofisticat și complex al celei mai mari enciclopedii planetare imaginate vreodată, care își propune să esențializeze toată istoria gândirii omenești și a faptelor acestei gândiri.

 

Este o construcție asimptotică la infinit, a cărei ascensiune nu poate fi îndiguită, cred eu, decât, temporar, de eventuale și/sau imprevizibile dificultăți tehnice care nu pot fi total excluse. Sau, mai degrabă, de refuzul celor pe care conceptul lui Costea îi lasă orbi de indiferență sau, mai rău, îi înspăimântă. Privind proiectul, acum și din acest punct, nu mă pot împiedica să nu aud, parcă, de undeva din depărtări, venind în goană accelerată, primele acorduri în surdină și-n valuri succesive, ale boleroului lui Ravel...

 

Dar, să revin. Chiar și înălțimea, care ar putea, conform cutumelor epocii noastre, să pară a fi principalul atribut al lucrării, nu este nici ea decât o consecință logică și mecanică (modulabilă în funcție de anvergura și realele capacități, dorințe și necesități ale prezumtivului și intuitivului viitor proprietar) a invenției conceptuale costeene și, în nici un caz, un ordonator al ei. Căci, Adrian Costea nu intră în concurență cu arhitecturile fără conținut conceptual, a căror singură virtute contemporană este simpla înălțime, mai mult sau mai puțin tubulară. De fapt, Costea nu intră în nicio concurență, cu absolut nimeni, din niciun domeniu și din nicio epocă, singura relație cu ceva din afara lui fiind doar o formă secretă de parteneriat cu Universul, deci cu Divinitatea, de la care împrumută magia și frumusețea formelor geometrice primordiale, dar și simetria, echilibrul proporțiilor, ritmul și sensul organizării volumelor.

 

Nimrod la superlativ 

 

Mai există, însă, în acest prim concept și proiect excesiv sculptural-muzeal-arhitectonic al lui Adrian Costea și o altă dimensiune, care-ți dă realmente fiori, căci frizează, fățiș, fie schizofrenia pură, cea a pierzaniei, fie patologia genialității. În sensul ancestral și mitologic al istoriei, proiectul acestui artist, născut în România, reprezintă, nici mai mult nici mai puțin, redefinirea la superlativ a ancestralului TURN BABEL. Cu alte cuvinte, Adrian Costea își propune să penetreze viitorul, reinventând și extrapolând proiectul ratat al regelui Nimrod, pornind, culmea, de la același tip de deziderat: Turnul Babel, trebuia să ajungă la cer, iar întreaga omenire să trăiască, strâns unită, în interiorul și-n preajma lui, vorbind, toți, una și aceeași limbă. Nimrod, însă, și-a dorit construcția Turnului Babel nu pentru a-i aduce slavă lui Dumnezeu, ci pentru a se preamări pe sine, atrăgând astfel sancțiunea severă a Divinității, care a blocat comunicarea, impunând o ieremediabilă răspândire a oamenilor pe întreg pământul, într-un haos al cărui gust este astăzi mai amar și mai îngrijorător ca oricînd.

 

 

 „Turnul Babel” de Pieter Bruegel

 

Din acest punct precis, Adrian Costea se desparte definitiv de regele Nimrod, schimbând „mortarul” conceptual: „À la recherche du temps perdu, un voyage vers le centre de l'être”, este dedicat în mod vădit atât Divinității, cât și întregii umanități, prin intermediul cocoșului ambasador Outarde Houbara, învestit de autor și cu titulatura de „orologiu al lui Dumnezeu”: „Această operă nu este altceva decât omagiul meu suprem pentru creatura divină, însărcinată să trezească întreaga planetă, atâta timp cât aceasta va continua să existe. Cântecul său marchează, în fiecare dimineață, fără cea mai mică eroare posibilă, o nouă despărțire, pentru o nouă speranță: o viață mai strălucitoare, mai puternică, mai frumoasă, mai senină, mai plină de iubire și mai generoasă decât oricând”.

 

Aceste cuvinte, emoționante și disperate în același timp, fuzionând rugăciunea cu jurământul, explică, într-o oarecare măsură, sentimentul paradoxal de spaimă amestecată cu bucurie, pe care-l ai în fața monumentalei lucrări, chiar și în forma ei actuală, „miniaturală”. Mărturisesc că, în ceea ce mă privește, după primul contact vizual cu lucrarea lui Costea, în minutele care au urmat, aproape îngrozit, m-am uitat panicat la ceas, ca să văd cât timp mi-a mai rămas de trăit. Căci acest cocoș al deșertului arid, emblemă a tot ce poate fi asimilat noțiunii de cocoș, are ceva de ghilotină metafizică implacabilă, care despică întunericul (trecutul) de speranța viitorului (lumina). Gândul că nu știi și nici nu ai cum să afli vreodată, nici care va fi verdictul final, nici de ce parte a ghilotinei te vei afla în momentul căderii ei, generează și amplifică geometric spaima, admirația și respectul.

 

Dacă, sculptura „À la recherche du temps perdu” trezește acest tip de trăiri și sentimente, în starea ei actuală, de simplă și primă machetă, mi se pare lesne de prevăzut la ce scară și la ce viteză se vor amplifica emoțiile artistice, în cazul concretizării variantei ei arhitecturale, care are prevăzută, în prima și cea mai modestă variantă a ei, o amprentă la sol de 3.600 mp și o înălțime de 420 de metri. Și, totuși, sunt convins că sunt extrem de puțini la număr cei care azi pot, realmente, estima imensitatea și universalitatea impactului final.

 

Costea: a treia soluție
 

Au existat, până acum, în istorie, doar doi „nebuni” care au încercat unificarea omenirii. Primul, a fost accadianul Nimrod (deja evocat în acest text), prin tentativa sa de ridicare a Turnului Babel, în care toți locuitorii trebuiau să-și ducă traiul împreună, în tihnă și în pace, vorbind aceeași limbă. Al doilea a fost tracul Alexandru Macedon, prin nunta mistică a celor 10.000 de soldați ai săi, cu femeile persane. Au eșuat amândoi, din cauza uneia și aceleași uriașe erori de concept. Au eludat sau au ignorat dimensiunea interioară, complexă și imprevizibilă a ființei umane, care are nesfârșite și surprinzătoare aspirații.

 

 Regele Nimrod, reprezentat sub forma Taurului sacru

 

Nu este cazul lui Adrian Costea, care propune astăzi întregii omenirii o A TREIA SOLUȚIE: cea a conviețuirii, a comuniunii și, în ultimă instanță, poate, chiar și a ultimei salvări, cu sprijinul unui edificiu cu articulații funcționale de o anvergură încă total necunoscută, impresionant ca dimensiuni, tulburător ca expresivitate artistică și irezistibil ca forță de atracție și polarizare a interesului uman, „UN TOT ÎNTR-UN SINGUR LOC”, așa cum de altfel îl nominalizează și-l fixează sugestiv creatorul său.

 

De fapt, Costea nu face altceva decât să propună omenirii un imens și curajos salt în viitor, prin intermediul și cu ajutorul unui mecanism creat de el, sub forma unui edificiu-templu-muzeu-sculptură-monument, pe care artistul îl definește ca fiind un „creuzet și sanctuar al artelor contemporane, dar și proiect educațional, cultural, urbanistic și imobiliar”, atât prin execuția, cât mai ales prin menirea și vocația sa interior-exterioară. Cu toate acestea, insist, chiar cu riscul de-a mă repeta, să-mi exprim temerea că realitatea noastră înconjurătoare, prizonieră vlăguită a nenumăratelor și interminabilelor conflicte mondiale, ne va interzice să înțelegem importanța, dimensiunea, numărul și diversitaea consecințelor care pot și vor decurge din realizarea, punerea în funcțiune și utilizarea efectivă a acestui proiect.

 

Diferența conceptuală esențială, dintre Turnul Babel și edificiul lui Adrian Costea, este substituirea LIMBII COMUNE impusă de Nimrod, cu LIMBAJUL COMUN propus acum de Costea: limbajul artei și al culturii, ca bază fundamentală a dialogului interuman, în contradicție flagrantă cu tot ceea ce trăim la ora actuală pe plan mondial. Turnul Babel urma să fie o închisoare grandioasă și, evident, unică, dar, totuși, numai o închisoare. „À la recherche du temps perdu, un voyage vers le centre de l'être”, este un edificiu la fel de labirintic și grandios, în care însă nu te rătăcești și nici nu ești obligat să rămâi, dar în care vei dori insistent să te reîntorci, încercând necontenit să participi activ la fabricarea propriului tău viitor, găsindu-ți astfel împlinirea și sensul.  

 

Turnul Babel a fost șansa (ratată) a regelui Nimrod de a rămâne în memoria omenirii prin visul său titanic. „À la recherche du temps perdu, un voyage vers le centre de l'être, este acum șansa a 7 miliarde de oameni de a ieși, atâta timp cât mai e timp, din derapajul lor apocaliptic, prin intermediul unei utopii imperative și pragmatice, cea a lui Adrian Costea. Dacă nu greșesc, artistul ne propune și ne incită, de fapt, prin proiectul său, să activăm și să practicăm iubirea infinită și necondiționată între semeni, contopindu-ne și fuzionând, cu toții și cu tot ceea ce avem, știm și putem, într-un singur și unic popor planetar.   

 

Leoaica Guennol: „Cu perla în mână, în căutarea peninsulei pierdute”

 

Odată ajuns la acest punct al dizertației, doresc să atrag atenția cititorului acestui text, asupra unui fapt ciudat și paradoxal, acela că arta sculpturală costeeană poate fi revendicată, cu egală îndreptățire, de toate marile culturi ale lumii, de la Mesopotamia/Sumer până la Cucuteni și Hamangia, traversând-o inclusiv pe cea a civilizației Cicladice din Marea Egee. Ultima dovadă materială a acestei foarte stranii universalități circulă, de ceva timp, pe undeva prin lume. Zic „circulă” pentru că, de fapt, ea s-a volatilizat (MALK) în timp ce era în drum spre persoana pentru care a fost creată și căreia îi aparține de fapt și de drept ( SHBKALT-Q), dar la care lucrarea nu a mai ajuns niciodată. Deci cine o posedă azi, o posedă în mod ilicit.

 

   

 „The Guennol Lioness”, sculptură datată 3000 - 2800 Î.H., descoperită la Shara Temple of Tell Agrab, de Leonard Woolley

 

Este vorba de o sculptură de mici dimensiuni, înaltă de aproximativ 45 cm, dar copleșitoare prin monumentalitatea sa intrinsecă. Compactă și ermetică la prima vedere, ea conține, totuși, două spații interioare invizibile și inaccesibile celor neavizați. Lucrarea se intitulează „La Corne d'Abondance de Gaïa și este o adevărată undă de șoc care pare să traverseze fulgerător 5.000 de ani de existență umană. În laboratorul său secret, de alchimist nedeclarat, Costea a inventat, de această dată, un amestec heteroclit și ocult din fildeș, bronz și oțel masiv, polisat, nichelat și patinat, în axul căruia, prin două incizii, a introdus și fixat o surprinzătoare replică, perfect identică, din piatră de culoare neagră, la scară reală, a celebrei și uluitoarei Leoaice Guennol (*), sculptură antropomorfă, creată în clipele de mare efervescență ale începuturilor civilizației umane, în același timp cu roata  și scrierea cuneiformă, dar și cu primele mari ansambluri arhitecturale ale omenirii, undeva pe malurile Tigrului și Eufratului.

 

Lucrarea, în ansamblu, reprezintă punctul de fuziune sau forma de legământ între cele două extremități ale noțiunii de timp istoric, așa cum îl conceptualizăm noi. Manipularea „alchimistului” s-a finalizat prin apariția unui obiect de artă cu un pregnant caracter mistic, religios, spiritual, filozofic și, inevitabil, semiotic, un obiect situat într-un echilibru perfect, la limita extremă dintre figurativul organic și geometricul matematic. Forța și puterea de expresie a acestei sculpturi par a veni din străfundurile preistoriei, depășesc istoria, spintecă prezentul și dispar într-un viitor imposibil de conturat sau cuantificat. O reverență necondiționată, dar și un pod imaginar fără precedent aruncat peste timp, între trecutul imemorial, pierdut, și viitorul încă nenăscut.

 

 

 „La Corne d'Abondance de Gaïa”

 

Însă lucrurile nu se opresc aici. Așa cum am semnalat puțin mai sus, în intimitatea acestei lucrări, semnată, olograf, în bronz, cu dalta, „A. Costea”, se găsesc, încorporate și suprapuse, două spații secrete. Primul dintre aceste spații, cel situat în partea superioară, a fost gândit în formă de emisferă și este destinat funcției de urnă, pentru eventuala cenușă a unor ipotetici morți incinerați. Despre cel de-al doilea spațiu, aflat în partea inferioară, știu doar că este de formă cubică, iar despre sensul și/sau funcția acestui spațiu nu am putut afla încă nimic. Obișnuit, oarecum, cu perspectiva gândirii vizionare a lui Adrian Costea, la un moment dat, în cea de-a doua parte a discuțiilor noastre de anul trecut, mi s-a confirmat și bănuiala că nici această lucrare nu este, la rândul ei, decât o simplă machetă în plină metamorfoză din care se va naște, într-o bună zi, o altă nemaivăzută construcție arhitecturală ce va purta numele și va avea menirea, de această dată, de templu funerar.

 

 Adrian Costea și lucrarea sa, „La Corne d'Abondance de Gaïa”

 

Și iată-ne, din nou, față-n față cu un alt și nou colosal. Aici și acum, intră în scenă cel de-al doilea concept al lui Adrian Costea, cel care închide astfel cercul. Acesta din urmă ar putea fi, în premieră absolută, întâiul templu al penitenței spirituale a omenirii, în fața glorioasei ei copilării. O altă sofisticată expresie de arhitectură monumentală, cu vaste implicații filozofice, morale, intelectuale, spirituale și estetice, pentru întreaga umanitate.

 

În numele eternității vieții și a morții

 

Ideea asocierii a două simboluri, aparent atât de lipsite de contingență, precum trecutul mort, „La Corne d'Abondance de Gaïa”, și viitorul nenăscut, „À la recherche du temps perdu, un voyage vers le centre de l'être” - adică și eternitatea vieții, și eternitatea morții - răscolește în profunzimi integralitatea solului umanității, precum lama de oțel a unui plug înfipt, ferm și adânc, în carnea brazdei, pentru a-i accelera și perpetua fertilitatea. Privind cele două sculpturi-concepte-proiecte-monumente, analizate mai sus, nu pot să nu constat multitudinea diferențelor care le desparte, dar și îngemănarea lor iremediabil complementară.

 

Față-n față, cele două monumente arhitectonice, cel al vieții și cel al morții, reprezintă un ciclu complet care ar face trecerea supremă de la energia cosmică pură, la concretul palpabil. Amândouă au o paroxistică și aprigă înverșunare de a schimba radical cursul vieții omului pe acest pământ, jonglând, cu mare viteză și foarte sus, una cu infinitul vieții, cu viitorul, cealaltă cu infinitul morții, cu trecutul, și amîndouă cu misterul cel fără de timp și spațiu. Ajungând aici, mă tot întreb, de mai mult de un an de zile, unde și când a mai fost semnalată o asemenea tentativă, concretă, frontală, directă și masivă, în a controla absolutul. De când mi-a încolțit această nedumerire, care tot crește în intensitate, tot scormonesc și tot caut, dar nu găsesc răspuns.

 

Pentru mine, este  evident, așa cum am mai spus, că, în lumea noastră de astăzi, atât de grăbită și de superficială, este puțin probabil ca cele două concepte să aibă vreo șansă, pentru că sunt greu, dacă nu chiar imposibil, de înțeles și, mai ales, de acceptat. Cred că greutatea cea mai mare constă, de fapt, în a fi capabil de a le adopta, deci de a te ridica la înălțimea lor, pentru a le da viață. Acest gest ar însemna că am atins cel mai înalt grad cunoscut de conștiință. Aș vrea să sper, dar nu sunt deloc optimist.

 

În anul 2011, uluit de descoperirile pe care le tot făceam succesiv în cursul diverselor întâlniri cu Adrian Costea, am căutat instinctiv, în jurul meu, suportul unei alte opinii, de la un cunoscător solid și titrat, cu ochi precis și experiență îndelungată, în meandrele sofisticate ale artelor plastice contemporane. Așa am ajuns să-l întreb pe criticul de artă Pavel Șușară, dacă nu cumva sunt victima unei erori de percepție sau dacă nu cumva lucrările lui Costea, pe care tocmai le văzusem, nu sunt cumva numai produsul unui oarecare ciudat tip de accident sau ale unei  întâmplări bizare.

 

Atunci, în anul 2011, expertul Pavel Șușară mi-a dat un răspuns precis și concentrat care, numai acum, în perspectiva proaspătă a celor două viziuni complementare ale artistului („À la recherche du temps perdu, un voyage vers le centre de l'être” și „La Corne d'Abondance de Gaïa”) fac trimitere spre o posibilă dezlegare a nodului gordian: „Are o creativitate debordantă, indiferent pe ce pune mâna … Până şi în politică, diplomație și afaceri, la cel mai înalt nivel, a fost creativ, dincolo de urmările acestei creativităţi halucinante. A vrut să facă o carte despre România (٭٭), a făcut-o, total neconvenţional şi cu implicare totală. Şi, oricum, altfel decât se aştepta oricine: densă, sensibilă, surprinzătoare, voluptuoasă, tandră și, bineînțeles, cum altfel decât maiestuoasă și monumentală. Costea are o paranoia şi o incontinenţă a creaţiei pe care nu le-am întâlnit la nimeni, niciodată, în nici un domeniu. Iar ca sculptor se situează într-un univers numai al lui, unul de dinainte de apariția vieții, dincolo de aprecierile comune care ascund de multe ori complezenţa: talentat, valoros, viguros, spirit novator etc. În cazul lui Adrian Costea mergem direct la marea viziune. Ei, bine, sculptura lui acoperă celălalt versant al operei lui Brâncuşi. Este, pur şi simplu, precursorul și urmașul lui Brâncuşi, ăsta-i marele paradox!”...

 

Mulțumit, dar în continuare uimit, am consemnat și am publicat, la vremea respectivă, această irevocabilă sentință a celui mai mare și important critic de artă contemporană din România. Dar abia în momentul de față încep să mă dumiresc și să  înțeleg, pe deplin și cu adevărat, sensul și profunzimea reală a ultimelor două fraze de mai sus, care ar putea fi cheia răspunsului căutat de mine atât de mult: Sculptura lui acoperă celălalt versant al operei lui Brâncuşi. Este, pur şi simplu, precursorul și urmașul lui Brâncuşi, ăsta-i marele paradox!”. De altfel, Adrian Costea, însuși, mi-a făcut, tot în cursul anului 2011, următoarea confesiune: „Am ajuns în atelierul lui Constantin Brâncuși din fața Centrului Pompidou la mai bine de 20 de ani de la moartea sa. Am stat acolo singur, două ore, timp în care nu m-a deranjat nimeni. Am atins totul, am luat totul în mână: obiecte, lucrări, scule, tot, tot. Şi în timp ce făceam asta, m-a cuprins un sentiment precis şi copleşitor, pe care-l am şi astăzi, acela că Brâncuşi a găsit spre Dumnezeu un drum care e numai al lui, drum care nu poate fi continuat, copiat, imitat, multiplicat de nimeni, niciodată. Acest drum e unic şi s-a închis odată  cu momentul morţii sale. Dar, cu ambiţia şi energiile interioare de care eram bântuit la vremea respectivă, am plecat şi cu concluzia că o fi fost Brâncuşi un geniu, dar de ce n-aş fi şi eu? Nu-mi rămâne decât să-mi găsesc şi eu drumul care să fie numai al meu şi care să înceapă şi să se termine numai cu mine. Am intrat, practic, în acel moment, în competiţie cu Brâncuşi. O competiţie gravă şi agresivă, pe viaţă şi pe moarte”.

 

 

Yeshwant Rao Holkar al II-lea, maharajahul din Indore, cel care, în 1933, i-a comandat lui Constantin Brâncuși „Templul Contemplării și Eliberării”

 

Deci, asta înțelesese tânărul Adrian Costea, la vremea aceea: că intrase într-o „competiţie gravă şi agresivă, pe viaţă şi pe moarte”. Această mărturisire denotă, incontestabil, existența, în gândirea artistului Costea, încă din 1977, a unei determinări feroce, impulsive și instinctive de a-și croi în forță propriul drum, dar și a unei incompatibilități extreme cu orice formă de compromis. O atitudine fermă și o nevoie de libertate paroxistică, chiar viscerală, de foarte mare risc. Cu toate acestea, eu cred că, în realitate, artistul a intrat, fără voia lui, într-o implacabilă simbioză, „infectându-se”, pur și simplu, la propriu, și la figurat, de visul măreț, dar  neîmplinit, al lui Brâncuși. Pentru că cel mai mare sculptor modern al lumii a avut, într-adevăr, și un asemenea vis: „Templul Contemplării și Eliberării”, comandat în 1933 lui Constantin Brâncuși, de Yeshwant Rao Holkar al II-lea, maharajahul din Indore.

 

Brâncuși a lucrat îndeaproape la acest proiect, între alții și cu arhitectul român Octav Doicescu (foto), din 1933 până în 1937. Însă sculptorul român nu a ajuns în India decât în luna ianuarie a anului 1938, când, din motive neidentificate nici până în ziua de azi, a aflat și a constatat la fața locului că, printr-o întorsătură sau „răzgândire” de ultim moment a destinului, nu-și mai putea continua proiectul atât de mult dorit. În acest context cred că este necesar să semnalez faptul că, pe data de 13 iulie 1937, soția maharajahului Yeshwant Rao Holkar al II-lea, maharani Sanyogita, a încetat din viață în mod brutal și neașteptat. Posibil ca acest tragic eveniment să fi transformat proiectul viitorului templu, creându-i, inevitabil, și funcția de templu funerar, fapt care, poate, prin ricoșeu, a modificat finalitatea...

 

Cred că în timpul acelei enigmatice „întâlniri” din fața Centrului Pompidou, „Constantin Brâncuși” i-a transmis cumva tânărului rebel mesajul, misiunea sau poate chiar porunca de a prelua ștafeta și a duce mai departe, și până la capăt, visul său neâmplinit. Și iată cum similitudinea dintre Constantin Brâncuși și Adrian Costea începe să capete un cu totul alt înțeles decât cel foarte banal și previzibil al înrudirii artistice care, de fapt, nu există și nu a existat niciodată. În acest moment, luciditatea chirurgicală a observației criticului de artă Pavel Șușară că sculptura lui Costea „acoperă celălalt versant al operei lui Brâncuşi” se decriptează plenar prin cele două viziuni nerealizate ale celor doi mari artiști: pe de o parte „Templul Contemplării și Eliberării” al lui Constantin Brâncuși și, pe de altă parte, ansamblul conceptual/monumental „Templul Vieții și al Morții” al lui Adrian Costea - zic eu, riscând o definiție personală a proiectului „bicefal” „À la recherche du temps perdu, un voyage vers le centre de l’être” / „La Corne d'Abondance de Gaïa”. Și, îndrăznesc - de ce nu? - să visez, la rândul meu, că o eventuală realizare a proiectului lui Adrian Costea ar însemna, în absolut, și o dreptate făcută celuilalt „versant”, adică lui Constantin Brâncuși.

 

    

Constantin Brâncuși alături de eleva lui, Milița Petrașcu, profesoara lui Adrian Costea

 

Și totuși, mă-ntreb: de ce atâta eternitate în jurul unei clipe, în jurul unui capriciu al creației divine, fie ea cea mai complexă dintre efemeride - OMUL ? Poate, cred, și pentru că această efemeridă este singura care poate recupera și reconstitui eternitatea. Și iată cum ADN-ul creativității lui Adrian Costea se strecoară timid, dar șerpuind, perseverent și simultan, prin cam toate leagănele diverselor culturi străvechi pe care, cel puțin la prima vedere, totul, și mai ales spațiul, le desparte.

 

Misteriosul ecumenism artistic al lui Costea, de ale cărui enigmatice origini și rădăcini nici el nu este încă edificat, îi impune sarcina să fie unic. Prețul, însă, a fost și pare să fie, în continuare, pe măsură.

 

Concluzia nu poate fi decât mereu aceeași, repetitivă și identică, între altele, și cu cea a colegului meu de breaslă, criticul de artă Pavel Șușară: Adrian Costea nu seamănă cu nimeni și cu nimic.

____________________________________________

 

     * Leoaica Guennol este o sculptură Proto-Elamită de 8,3 cm, datată 3000 - 2800 Î.H. Această lucrare a fost descoperită la Shara Temple of Tell Agrab de către Leonard Woolley în căutările sale lângă Bagdad, între anii 1924 și 1934, în ceea ce poartă numele de Diyala Valley. După descoperire ea a intrat în posesia marelui galerist Joseph Brummer (1883 – 1947), născut la Sombor și crescut la Seghed în Ungaria. Dornic de a deveni sculptor, Joseph Brummer, după studii de artă la Budapesta și Münhen, a frecventat la Paris și cursurile Academiei „La Grande Chaumière” unde i-a avut ca profesori între alții pe Auguste Rodin și Henri Matisse. A fost bun prieten cu mai toți marii artiști ai vremii, printre care Henri Rousseau, Modigliani, Paul Kllee, Picasso, dar și cu Milița Petrașcu și Constantin Brâncuși căruia Joseph Brummer i-a organizat la el în galerie, la New York, două mari expoziții personale.

 

  

 

Prima în anul 1926, în care au fost expuse 71 de sculpturi ale artistului, și o a doua în 1933, când au fost prezentate publicului american doar 58 de lucrări. Leoaica Guenol, a rămas în posesia galeristului până la decesul acestuia. Joseph Brummer a deținut o uriașă colecție heteroclită de aproximativ 7.000 de obiecte diverse, de la preistorie și până la cei mai la modă artiști contemporani ai epocii sale. După 60 de ani, timp în care a fost expusă neântrerupt la Muzeul de Artă din Brooklyn, dar exclusă din orice formă de actualitate, Leoaica Guennol a erupt spectaculos pe piața internațională de artă în ziua de 5 decembrie a anului 2007, când a fost vândută la Soteby's/New York pentru suma de 57,2 milioane USD, în ciuda faptului că cele mai exuberante estimări nu depășeau 18 milioane USD. Pentru o perioadă de câțiva ani, ea a deținut recordul mondial de cea mai scumpă operă de artă vândută vreodată la licitație.

 

     ** Imaginea României nu era deloc strălucitoare, nici înainte de decembrie 1989, dar evenimentele extrem de violente de la sfârșitul acelui an și cele imediat de după, făcuseră ca această imagine, deja în stare foarte proastă, să se prăbușească în vid și-n în valuri succesive, distrugând, din temelii, atât cât mai rămăsese din credibilitatea României ca țară, dar și a românilor ca popor și nație. Succint, cam așa stăteau lucrurile când, în vara anului 1992, Adrian Costea, abia sosit de la Paris, după foarte mulți ani de absență din țară, la cererea expresă a președintelui statului român, a decis, în urma unei rapide evaluări personale de numai câteva săptămâni, să intervină, singur și din proprie inițiativă, pentru a stopa imensa cădere menționată mai sus, prin punerea la dispoziția tuturor marilor lideri decidenți de pe planeta pământ, un document autentic și doveditor, amplu, generos, compact, sincer,  masiv și puternic prin forța lui de impact vizual-informativ, care să demonstreze, fără drept de apel, că există speranță, deoarece există și o altă Românie cu ai ei români, o Românie total diferită de imaginile atât de înspăimântătoare și degradante, prezentate frecvent pe ecranele televizoarelor din întreaga lume, concomitent cu interminabile cascade de stigmatizări scrise și transmise pe acest subiect de toate marile trusturi de radio și presă din lume. Ferm convins de imperativitatea și urgența absolută a acestei necesități, Costea a creat un vector internațional de comunicare vizuală, sub forma unei antologii în imagini, o carte document ce conține peste 500 de fotografii-mărturie, toate în culori și toate făcute de el în cursul unui reportaj fluviu, desfășurat pe întreg teritoriul României, reportaj început în august 1992 și încheiat în august 1996.

 

 

Lucrarea (25 cm x 35 cm x 5 cm și cântărind aproape 5 kilograme), a fost editată succesiv între 1996 și 1997, într-un număr total de 130.000 de exemplare, din care 110.000 au fost distribuite nominal pe teritoriul a 144 de țări, cu precădere, direct în mâna tuturor celor la care se găsea și de care depindea la acea vreme soarta lumii, dar nu numai. Costea, acest personaj „dantesc”, cu limite indescifrabile, a inventat și executat, discret, singur și din proprie inițiativă, o vastă operație de comunicare vizuală internațională, în favoarea și-n beneficiul unic și absolut al României și românilor, operație care s-a dovedit a fi, prin calitatea, cantitatea și, mai ales, prin scopul ei final, de o singularitate și de o anvergură fără precedent în istoria omenirii. În ceea ce mă privește, am analizat îndelung și îndeaproape această antologie și nu aștept decât ocazia potrivită să-mi exprim părerea. Pentru moment, singura analiză punctuală, dar extrem de profundă și reală, a acestei lucrări de căpătâi pentru națiunea română, care circulă liberă în spațiul public, este analiza scrisă cu minuțiozitate și pragmatism de către psihologul Aurelian Mușat, analiză nonexhaustivă, care a fost publicată pe site-ul Certitudinea la data de 13.11.2016, sub titulatura de „Eternele et Fascinante Fascinante Roumanie, analiza unui concept istoric și identitar”. Am spus nonexhaustivă, deoarece ea se referă numai la frumusețile acestei cărți document, incontestabile și imbatabile, chiar și după 25 de ani de la „nașterea” ei, însă valoarea sa reală și de departe cea mai mare, a fost dată de scopul ei final, în care sunt incluse atât calitatea, cât și numărul țintelor alese și atinse, pe toată planeta, la care mai trebuie însă adăugate și consecințele în timp, prin reverberație, consecințe care continuă să existe și să se manifeste și care vor continua să dăinuiască probabil încă câteva generații, prin simpla transmitere a acestei lucrări de referință, din mână-n mână și, deci, din bibliotecă-n bibliotecă.

 

Vezi și „APROAPE TOTUL DESPRE SCULPTORUL ADRIAN COSTEA”

Afisari: 2335
Autor: Miron Manega
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter