Se încarcă pagina ...

Piaţa de artă între "împingătoare" şi "remorchere"

Data publicarii: 23.04.2013 00:44:00

Piaţa de artă din România încă seamănă cu un şlep. Şlepul, de regulă, nu are mijloace proprii de propulsie, de aceea e nevoie, mai tot timpul, de un împingător sau de un remorcher pentru a-l deplasa, pe distanţe mici, în rada “portului” specific, adică acolo unde desfăşoară tranzacţiiile. Unul dintre “împingătoarele” pieţei de artă ar fi trebuit să fie presa. Acum aproape că chiar este, dar, în urmă cu opt ani, când m-am aventurat eu să scriu despre piaţa de artă, nu erau decât “torpiloare”. Jurnaliştii se duceau la o licitaţie ca la un eveniment cu infractori care fug de la locul faptei. Managerii caselor de licitaţie, la rândul lor, se cam fereau să-i invite la eveniment, ca să nu le se sperie clienţii, iar presa percepea această temere ca pe ceva suspect, cu iz de afacere necurată.

 

Era un cerc vicios din care nu se putea ieşi. Pe de altă parte, galeriile între ele, sau casele de licitaţie între ele (nu erau decât două, în 2005, Alis şi Monavissa), aveau o relaţie de feudali în conflict, în sensul că se destestau sincer, plenar şi necondiţionat. Mai era şi aversiunea reciprocă între casele de licitaţie şi galerii, acestea din urmă operând cu vânzări discrete, pe o reţea invizibilă, care le permitea să deţină controlul absolut al preţurilor. Casele de licitaţie, prin vânzările cu strigare, le cam stricau sistemul, motiv de profundă şi sinceră neiubire.

 

"New York '77" - lucrare de Adrian Costea, expusă în recepţia hotelului Sarroglia din Bucureşti

 

Am intrat curios şi virgin în această lume colorată, alunecoasă şi complicată, în care aproape nimeni nu-ţi dădea informaţii corecte trimiţându-te, fără scrupule, în “bălării”, cât mai departe de informaţia care-ţi trebuia. M-am dumirit destul de repede de această “strategie”, aşa cum la fel de repede aveam să aflu că marele spectacol al pieţei era, de fapt, nu licitaţia propriu-zisă, ci “mişcarea browniană” din spatele ei: goana după deponenţi, achiziţiile, negocierile, expertizele, răzgândirile deponenţilor, "fitilele" concurenţei, capcanele, falsurile, delaţiunile, abuzurile poliţiei etc.

 

Ca să nu mai lungesc vorba, am devenit, pentru câţiva ani, un fel de “moralist” al pieţei de artă, certându-i pe cei care minţeau, greşeau sau îşi sabotau adversarii şi aplaudându-i pe cei care reuşeau o performanţă cât de mică, eu percepând şi prezentând această performanţă ca pe o victorie a artistului. Am fost, cu alte cuvinte, un fel de “împingător de şlepuri”, cam singurul, la vremea aceea. Între timp, restul presei şi-a reglat modul de abordare iar piaţa de artă şi-a creat forme proprii de propulsie. Una dintre acestea este Institutul Artmark de Management al Artei, constituit, în urmă cu un an, după modelul Sotheby’s Institute of Art (păstrând evident, proporţiile, căci Sotheby’s Institute a apărut în Anglia, în urmă cu peste 40 de ani, nu în România zilelor noastre).

 

Dincolo de investiţia în propriul prestigiu, Artmark contribuie, prin cursurile de management al artei, la extinderea publicului cumpărător, ceea ce este în folosul tuturor operatorilor din domeniu (dealeri, galerii, case de licitaţii). Pe de altă parte, deschiderea acestor cursuri, primele în România, acoperă o nişă total ignorată în învăţământul superior (Universitatea Naţională de Arte), unde nu există discipline distincte de marketing sau management al creaţiilor artistice, ca şi când acestea n-ar trebui să se vândă. Artmark profită, evident, de inexplicabila deficienţă a sistemului, adjudecându-şi, prin dreptul primului venit, un teritoriu lăsat pârloagă. În folosul propriu, evident, dar şi în folosul tuturor.

 

Cursurile de management al artei de la Artmark au scos la iveală un interes neaşteptat de extins pentru acest domeniu. La cele opt cursuri desfăşurate în interval de un an, s-au perindat 250 de persoane, majoritatea din mediul bancar şi juridic, dar şi studenţi, manageri de firme şi galerişti. Cei mai tineri aveau 18 ani, cel mai vârstnic 65, iar repartizarea pe sexe a fost aproximativ egală. Cursanţii nu au fost doar din Bucureşti, ci şi din Timişoara, Cluj, Arad, Sibiu şi chiar Chişinău.

 

Toate acestea sunt indicii că “şlepul” numit piaţa de artă nu mai este chiar atât de dependent de “împingătoare”. Şi-a creat, cum spuneam, propriile mijloace de propulsie care, desigur, se vor dezvolta. Resuscitarea ACOAR (Asociaţia Comercianţilor de Opere de Artă din România) este, şi ea, o asemenea formă de autopropulsie. Ar mai fi nevoie, din când în când, de un “remorcher” care să tragă tot sistemul după el. Aceste “remorchere” sunt, de obicei, marii artişti. Ei sunt cei care activează sau dinamizează piaţa de artă, atunci când tranzacţiile stagnează sau intră în rutină. Pentru ca un asemenea artist să fie observat, ar trebui însă ca piaţa să aibă un nivel rezonabil de maturitate şi educaţie specifică, adică să ştie să-şi caute “vedetele” şi să aibă criterii de identificare a lor. Altfel, e posibil ca piaţa şi artistul să stea unul lângă altul, spate în spate, şi să nu se întâlnească niciodată.

 

Până atunci, piaţa externă s-a cam prins de potenţialul românesc de talente aducătoare de bani şi a început să le confişte. Să sperăm că maturizarea intensivă a pieţei interne, prin perfecţionarea mijloacelor de autopropulsie amintite, va duce, în sfârşit, şi la “explozia” - aici, pe teritoriul ţării de origine - a unui mare artist. Adică să nu mai fie nevoie ca acesta să plece la Paris, New York sau aiurea, ca să aflăm ce deştepţi şi talentaţi suntem noi, poporul român…

 

Sursă: FINANŢIŞTII

Afisari: 1170
Autor: Miron Manega
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci

Colaboratori

Ciprian Chirvasiu, Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Marius Dumitru, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter