Se încarcă pagina ...

Sculptura lui Adrian Costea impune un nou curent: GEOMETRISMUL GENETIC

Data publicarii: 17.09.2012 09:35:00

M-am întâlnit cu sculptura lui Adrian Costea absolut din întâmplare. M-au adus în preajma acesteia mai întâi textele publicate pe site-ul de cultură ”Certitudinea” de ziaristul Miron Manega. Apoi, provenind tot de acolo, sentința criticului de artă Pavel Șușară, conform căreia Adrian Costea ar fi ”precursorul, egalul și urmașul” lui Brâncuși. Deși, la prima vedere, poate părea scandaloasă, observația lui Șușară este una extrem de profundă și a făcut deja carieră. Dar, în această chestiune, cred că trebuie făcute din capul locului câteva clarificări.

 

Am constatat că aproape toți cei care contemplă lucrările în metal polizat și patinat ale lui Costea sunt imediat tentați să-l judece din perspectiva ilustră a marelui Brâncuși. Evident, este singurul reper la îndemână. Însă, în afară de perfecțiunea formelor, cred că altele sunt motivele pentru care ei fac în mod mecanic acest rapel. Cauzele țin mai degrabă de câteva tușe biografice ale lui Adrian Costea, decât de presupusa lui descendență artistică din uriașul de la Hobița: ca și Brâncuși, Costea este român, sculptor și, pentru o vreme, hazardul a făcut să locuiască și să creeze la Paris. Simple coincidențe. Un cu totul alt element ar putea să justifice, într-o anumită măsură, apropierea lui Costea de Brâncuși: anii de tinerețe cât a fost discipol al Miliței Petrașcu, care însăși a trăit, a învățat și a lucrat în preajma copleșitoare a lui Brâncuși.

 

"FĂGĂRAŞ". Lucrare din copilărie a lui Adrian Costea (1963)

 

Milița Petrașcu a încercat cu încrâncenare să-i transmită concluziile ei personale și testamentare despre mecanismele înalte ale travaliului artistic, pe care l-a deprins de la Brâncuși. A făcut-o cu atâta pasiune pedagogică și cu atâta dragoste, încât tânărul Costea a asimilat rapid totul. Însă a făcut-o și suficient de obsesiv, ca să obțină efectul invers scontat: la finalul ”lecțiilor despre Brâncuși”, ucenicul se simțea ”grav infectat”. Milița Petrașcu îl situase într-o rivalitate profund instinctuală  și agresivă cu maestrul. Tânărul primise o moștenire enormă, de care trebuia să scape cu discreție, spre a-și putea afirma propria personalitate. Aceasta avea să se întâmple mult mai târziu, când intră și meditează singur câteva ceasuri în atelierul lui Brâncuși, reconstruit în fața Centrului Beaubourg. Atinge cu mâna sculpturile, uneltele, zidurile, soba. Adică egregora brâncușiană.  Nu a fost o vizită pioasă, ci una rece, de cercetare-verificare, prin care și-a cântărit adversarul din tinerețe, pericolele în care acesta l-ar fi putut atrage, l-a evaluat tactil și de la distanță, căutând să lovescă scurt, decisiv și să doboare. Și a hotărât să-și croiască un cu totul alt drum, la fel de sacru, dar ”complet diferit de cel al lui Constantin Brâncuși, care să-l ducă, totuși, la fel de aproape de Dumnezeu”, după cum însuși mărturisește. 

 

Atelierul lui Brâncuşi din Centrul Pompidou şi fostul atelier al lui Adrian Costea din Bucureşti

 

Parafrazând principul școlii de poezie închipuite de Nichita Stănescu, un mare poet român, eu spun că opera lui Adrian Costea se aseamănă doar prin neasemuire cu opera lui Brâncuși. În ciuda consonărilor epidermice, fiecare este ”el însuși”, deci inevitabil ”un altul”. Argumentele care susțin această poziție au venit cu ușurință, unul câte unul, atunci când am început să scriu niște note pe marginea operei lui Adrian Costea. Intenția inițială a fost una  jurnalistică. Dar lucrurile nu s-au oprit aici.

 

Mai întâi, m-a pus pe gânduri monumentalismul operelor lui Adrian Costea. Era unul care însă, în loc să copleșească, așa cum se întâmplă în cazul catedralelor gotice, semăna mai mult cu cel al Bisericii ”Sfânta Sofia”, din Istanbul: curb și cald, complice la ridicarea staturii consumatorului de artă către monumental, nu la strivirea lui prin monumentalism.

 

Am încercat să-mi dau seama de unde provine această senzație, căutând să plasez opera lui Adrian Costea în spațiu și timp. Am realizat că poate veni de oricând și de oriunde, adică exact din cele două repere ale universalității.

 

Ea este una cabalistică și stranie care ori nu are prezent, ori semnalizează cu disperare dinspre un trecut ale cărui adevăruri, pre-materiale, au devenit vitale pentru conservarea ordinii terestre de astăzi, ori are menirea de a structura și de a proteja coerența acelorași adevăruri, necesare unei ordini galactice și/sau terestre care-și anunță, inexorabil, sosirea. Curând, am priceput că monumentalismul acela specific nu provenea nici din înălțimea, nici din masivitatea lucrărilor, ci din mesajul pe care-l transmitea. Următorul pas a venit de la sine.

 

 

Cinci dintre lucrările recente ale lui Adrian Costea, expuse la Hotelul Sarroglia din Bucureşti

 

Formația mea de filolog mi-a indus reflexul de a crede că, dacă, într-un context oarecare, există un mesaj (oricât de bizar!), el trebuie descifrat. Devenise deja limpede că opera lui Costea transmitea mesaje, de oriunde și de oricând, dar nu de aici și nici din prezent. Asta presupunea existența unei ”limbi plastice” anume. Ca să o înțeleg, era deci necesar să mă servesc de un ”instrumentar” care seamănă cu cel lingvistic. Mai întâi, am descoperit ”abecedarul” citirii spațiale a operelor lui Costea: de jos în sus, circular, pe verticala spiralei. L-am probat pe trei lucrări diferite și a funcționat impecabil.

 

 

 

Devenise deja insuportabil de tentantă pornirea de a merge mai departe și de a schița o ”gramatică” a ”limbii Costea”. Așa încât, pentru rigoare, am împărțit sculpturile lui Adrian Costea în două categorii formal distincte: ”lucrările în metal” și ”artă prin acumulare”. În discursul amândurora, am remarcat trei repere fundamentale. Geometria reprezintă morfologia, ca fază primară a creației, și se referă la fiecare element de compoziție luat în parte; în acest stadiu, se descoperă, se inventează și/sau se construiesc morfemele mesajului.  Dar, la Costea, geometria se oprește la formele componente ale lucrării. Geometria doar pro-pune.

 

 

Prin alăturare, morfemele geometrice încep să servească drept suport minimal al transmiterii semnificației și se transformă în lexeme care, la rândul lor, printr-o ”sudură” alchimică , alcătuiesc cuvinte în spațiu, volumetrice, vizuale. Deci, în cazul asamblării pieselor, nu mai poate fi invocată geometria elementară, ci se revendică singură con-jungerea particulelor geometrice într-un text plastic. Se parcurge astfel drumul de la geometrie la geometrism.

 

Aceasta este faza secundă a creației la Costea. Geometrismul înseamnă punerea în acord a morfemelor geometrice, cu scopul de a semnifica. În consecință, morfemele geometrice capătă sensuri, devenind lexeme ce se coagulează în cuvinte în spațiu și care, intrând în rezonanță, preiau funcții în cadrul unei sintaxe geometriste. Dacă geometria pro-pune, geometrismul com-pune.

 

Cea de-a treia fază a creației, pare a avea de-a a face mai mult cu muzica decât cu limba. Dar ea completează mesajul și i se subordonează cuminte comunicării lui. Este vorba despre momentul în care morfemele geometrice prind să se manifeste auditiv, preschimbându-se în foneme geometrice, care comprimă întreaga sintaxă geometristă într-un lexem geometrist mantric.

 

Acest gen de emisie se poate numi geomantrism. Geomantrismul este consecința acustică a geometrismului. El  im-pune, prin complicitatea discretă și prin simplitatea inițiatică a monumentalismului său sonic.

Prin urmare, geometrie, geometrism, geomantrism.

 

Am aplicat ”teoria celor 3 G”, analizând zece lucrări în metal și pe cea mai relevantă pentru ”arta prin acumulare”- „J’accuse… ! E.Zola / Moi aussi… ! A.Costea”. Absolut fascinant, operațiunea a dezvăluit două aspecte halucinante ale operei lui Costea: metafizica și dimensiunile sale mitice .

 

 

  

„J’accuse… ! E.Zola / Moi aussi… ! A.Costea” - lucrare din 2005, expusă în cabinetul de avocatură al lui Jean Veil din Paris

 

Cu singura deosebire că lucrările în metal strunjit, polizat, şlefuit sau patinat vin din haosul static, care precede ”geneza ex nihilo”, așadar dintr-o ante-geneză, pe când  J’accuse… ” provine dintr-un alt fel de haos : cel mobil, postcatastrofic, care poartă încă urmele exploziei sau imploziei primordiale, deci dintr-o post-geneză. Însă atât lucrările în metal cât și cele realizate ”prin acumulare” sunt purtătoare de arhetipuri și de prototipuri, prin care se povestesc, în scopul regenerării, mituri fondatoare sau rectificative.

 

Din această perspectivă, elementele de compoziție, adică morfemele geometrice, se transformă în lexeme geometriste mitice sau mitologeme geometrice, geometrismul își mitizează sintaxa și devine ”genetic”, iar geomantrismul își preschimbă fonemele geometrice, prin sacralizare, în foneme mitice sau mitologeme fonetice. Acest ansamblu are o destinație socială și culturală apotropaică, taumaturgică și inițiatică. Ba, mai mult: deși s-a putea crede că emit, cu ajutorul unor retorici complet diferite, operele în metal și cele ”prin acumulare” rezonează perfect dintr-o cauză evidentă: își extrag sevele din aceeași rădăcină.

 

 

      

„J’accuse…! E.Zola / Moi aussi…! A.Costea” - detalii

 

Geometria pură, matematica proporțiilor perfecte și fizica paradoxală se trag din acceași sursă cu nebunia barocă, iar, prin revelație, pot emite, sintetic și simultan, în mod instinctual și fără precedent în istoria esteticii plastice de până astăzi. Așa încât, la finalul acestei cercetări, am crezut că pot să pun capăt ”nervozității” continue de a încadra opera lui Costea într-un curent  cunoscut până acum. Mi-am dat seama însă că așa ceva este imposibil. Fiindcă nu văzusem pădurea din cauza copacilor: Adrian Costea și-a construit, numai pentru sine, un stadion de atletism, pe care aleargă de unul singur de o jumătate de veac. Nici până astăzi, acest ”stadion” nu a căpătat o identitate și nu este accesibil nici unui fel de public. Eu cred că a sosit vremea ca lucrurile de care ne temem să capete un nume: curentul plastic în care opera lui Adrian Costea ar putea fi încadrată fără contorsiuni sau resturi este cel pe care chiar ea l-a inventat, l-a inaugurat și l-a crescut. Eu propun să poarte numele de GEOMETRISM GENETIC.

 

  

"A la recherche du temps perdu" (2011), una dintre cele mai recente lucrări ale lui Adrian Costea,  expusă în foaierul Hotelului Sarroglia din Bucureşti

 

Îmi afirm credinţa şi convingerea că opera lui Adrian Costea este imposibil să fie trecută cu vederea. Ea ne va supravieţui tuturor. Că o acceptăm sau nu, nimic nu se va schimba. Destinul ei se află în viitorul în care tocmai dăm buzna

 

Vezi și „APROAPE TOTUL DESPRE SCULPTORUL ADRIAN COSTEA”

Afisari: 1811
Autor: Ciprian Chirvasiu
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 
Nume: ioana... (Sep, Mon 17, 2012 / 22:40)
"Care va să zică"..."geometrismul genetic"... ăsta... al matale... e un fel de... cocoş?...:)...i-auzi, nene Iancule!..."să mor io"!...
Nume: ioana... (Sep, Mon 17, 2012 / 23:04)
şi încă ceva...

poate că acel (încă nerostit) "geometrism genetic" este... un fel de formă a...ne/formei...
Nume: ioana... (Sep, Mon 24, 2012 / 23:35)
(ca tot "gandeam" despre Don Quijote)...

dupa ce-am vazut ce-am vazut...


ca asta ar putea fi un "CUCURIGU" din ograda unui Cal...care tocmai a vazut...Rasaritul...
Alte articole | Arhiva
 
Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter