Se încarcă pagina ...

SPECTACOL CU OLTENI ÎN REGIE AMERICANĂ: "RINOCERII", după Eugen Ionescu

Data publicarii: 15.07.2014 11:39:00

 

Celebrul regizor nord-american Robert (Bob) Wilson montează pentru prima oară în România. El reuşeşte, la Craiova, un spectacol şocant – ca un desant aerian necruţător – pornind de la capodopera Rinocerii, care l-a catapultat, în deceniul al şaptelea, pe dramaturgul francez de origine română Eugen Ionescu în elita creatorilor de gen, umăr la umăr cu Brecht, Beckett, Genet.  

 

Rinocerizare la extrem

Apreciată ca o veritabilă efigie a spiritului european şi, în ansamblu, al omenirii din veacul al XX-lea  –, piesa Rinocerii a constituit, prin sutele sale de versiuni scenice, începând din 6 noiembrie 1959, unul dintre cele mai răsunătoare succese de public din perioada postbelică, având în proximitate doar creaţii antologice precum  En attendent Godot de Samuel Beckett şi The Mousetrap de Agatha Christie. Ea constituia o reacţie la râia nazismului, care se transformase incredibil de repede în pandemie europeană, în anii 30-40, ducând la declanşarea celui de-al doilea război mondial.  

 

Pentru a testa cu subtilitate reacţia spectatorilor şi, în funcţie de feed-back, a-şi redimensiona, dacă era cazul, anumite accente, Robert Wilson a experimentat, în Cetatea Băniei, nu una ori două, ci nu mai puţin de cinci avanpremiere (repetiţii generale cu public), programate în serile zilelor de 27 iunie – 1 iulie 2014. Premiera din 2 iulie a fost urmată de încă două reprezentaţii, pe 3 şi 4, după care colectivul Naţionalului din Craiova le va relua la începutul lunii octombrie a.c. Aceasta microstagiune estivala Rinocerii s-a derulat, simbolic, sub acolada de lumina a Zilei Iei Romanesti si Zilei Independentei S.U.A.

În preambulul prietenos al fiecăreia dintre cele cinci seri, regizorul american a mărturisit că l-a întâlnit, pentru prima oară, pe Eugen Ionescu în 1971. Nu ştia cine este şi a fost cu atât mai şocat când dramaturgul i-a propus să-i monteze Rinocerii. A declinat oferta nu pentru că îi era străin specificul creaţiei ionesciene, ci deoarece ”nu ştiam prea multe despre teatru, eu venind dintr-un orăşel din Texas unde... nu exista teatru“ – precizează autoironic, cu dezarmantă candoare, dar, credem noi, şi cu spirit ludic, oaspetele din S.U.A.  

Cei doi aveau să se reîntâlnească la Paris după 15 ani, apoi la Boston. Şi în acele noi împrejurări, regizorul considerase că încă nu sosise momentul să se angajeze într-un asemenea travaliu de orchestraţie extrem de dificil. A participat, însă, la Craiova Shakespeare Festival, în 2008, cu spectacolul Femeia mării de H. Ibsen, în 2010 cu conferinţa “Have I been here before?”, care a prefaţat filmul realizat în 1995 după reprezentaţia de la Alley Theater Hamlet – Un monolog (în regia şi interpretarea sa), iar în 2012 Berliner Ensemble i-a prezentat Sonetele lui William Shakespeare, care s-au bucurat de o primire triumfală.

Cu aceste prilejuri, a cunoscut colectivul Teatrului Naţional Marin Sorescu, s-a convins de funcţionalitatea incintei (aici incluzând echipa de profesionişti, începând cu compartimentele tehnice). La insistenţele directorului general al primei scene din Craiova, reputatul regizor Mircea Cornisteanu, şi-a spus: “De ce nu ? După 44 de ani (n.n. de la prima cunoştinţă cu Eugen Ionescu) poate că trebuie să fac şi o asemenea încercare”.

Performanţa pe care o izbuteşte Robert Wilson, aici, în inima Olteniei, la Craiova – posibilă Capitală Culturală Europeană 2021 – este dezarmantă. Lăudabilă din foarte multe puncte de vedere, dar şi contrariantă, provocatoare până la a deveni demnă de o critică severă, aşa după cum – bănuim – extrem de exigent a fost el însuşi, faţă de tot materialul pus la dispoziţie, începând, desigur, cu acela numit “resursă umană”.

Directorul de scenă american duce la extrem procesul de rinocerizare, extinzându-l de la spaţiile de joc (care, in afara scenei, cuprind fosa – loc al mlaştinii ce poate exploda oricând, contaminandu-i pe spectatori!), de la “coloana sonoră” bulversantă şi de la toate elementele vizual-auditive de o materialitate atât de palpabilă încât îţi dau frisoane, îţi fac pielea de găină, te fac să salţi de pe fotoliul de spectator, îţi strâng inima în menghina angoaselor cu aură extinctivă... până la rinocerizarea chiar a textului piesei, prag atât de insolit încât nici măcar Eugen Ionescu – poate unicul dramaturg din lume în faţa căruia nu au existat barierenu l-a intuit, nu l-a visat şi, desigur, nu avea cum să şi-l asume. 

 

 

Replici scurte, repetate până la aneantizare

În concepţia artistului vizual Robert Wilson despre Rinocerii, totul, dar absolut totul se află sub semnul automatismelor depersonalizante, tembelizante, aneantizante. Aici sunt incluşi, înainte de toate, actorii – priviţi nu ca actori fara umbra, ci ca simple umbre ale actorilor, cum ar afirma George Banu.

Nu am întâlnit până acum, în patru decenii de urmărire scrupuloasă a vieţii teatrale de aici şi de aiurea, un regizor care să lase impresia că este, pur şi simplu, “asasinul” actorului, că nu-l interesează câtuşi de puţin personalitatea acestuia, disponibilităţile interpretative, capacitatea individuală de trăire a destinului unui personaj şi de transmitere a fiorului (dramatic, tragic, liric, comic) dincolo de luminile rampei. Subliniem: să lase impresia...

Din piscul unei poziţii poruncitoare, inchizitoriale, pe Robert Wilson nu-l interesează, cel puţin în Rinocerii de la Craiova,  actorul-om şi profesionist, actorul ca unicitate şi personalitate distinctă, ale cărui virtuţi să fie valorificate, ci exclusiv Echipa, ansamblul componenţilor acesteia, care se impune să funcţioneze perfect, ca un ceas elveţian Schaffausen – dacă nu cumva până dincolo de perfecţiunea terestră îndeobşte acceptată.

Văzând în automatisme, în repetitivitate chintesenţa teatrului ionescian, autorul montării scenice selectează o avalanşă de replici scurte, reluate – în  spectacol – parcă la infinit, speculând astfel însăşi o practică a lui Eugen Ionescu, cultivată în Rinocerii prin repetiţii de genul: “Ca să vezi! (...) Ca să vezi! (...) Ca să vezi!” (de şapte ori), “Un rinocer! (...) Un rinocer şi gata. (...) Un rinocer alergând singur prin oraş...”, “Oh! Un rinocer!” (n.n. totalizând numărul cel mai mare de repetiţii, nouă, într-o secvenţă care nu depăşeşte 30 de cuvinte), “Biata pisicuţă!” (de patru ori), “Numai propaganda (...) Care propagandă? (...) Nicio propagandă (...) Auzi dumneata: propagandă! Propagandă pentru ce?”, “După dumneata” (repetat tot de nouă ori, în scena evacuării din finalul primului tablou al actului al doilea), “Morala” (cuvânt reluat, în piesă, de şase ori). Acest comportament papagalicesc constituie anticiparea celui al robotilor, al globalizarii de acum.

Numai că Robert Wilson nu se rezumă la acestea. El selectează alte şi alte replici succinte, cu fineţea chirurgului care operează nu cu tradiţionalul bisturiu, ci cu tehnica/ tehnologia secolului al XX-lea: laserul. Suntem tentaţi să precizăm: laserul vagului, citându-l pe Marin Sorescu, laureat al Premiului Herder.

Artistul vizual ignoră indicaţiile scenografice ale dramaturgului Eugen Ionescu şi concepe o nouă partitură, într-o viziune proprie, cu totul originală, ostentativ frapantă prin declanşarea unui autentic război împotriva spectatorilor, cărora le mitraliază, le bombardează şi le suprasolicită, în fiecare fracţiune de secundă, toate cele cinci simţuri cu care i-a înzestrat Dumnezeu.

În indicaţiile privind Decorul, autorul piesei oferise detalii clasice, realiste, poate enervant de exacte. Înainte de ridicarea cortinei, în spectacolul realizat la Craiova de Robert Wilson nu se aude dangătul clopotului  bisericii din apropiere (care chema enoriaşii la liturghia de duminică), dangăt care ar fi trebuit – în gândirea dramaturgului – să răsune câteva secunde şi după ridicarea cortinei...

Dintre toate indicaţiile autorului, Robert Wilson o reţine pe aceea privind “lumina crudă” – transcrisă scenic la modul cel mai agresiv cu putinţă, din prima până la cea din urmă clipă a reprezentaţiei: un lanţ de tuburi cu leduri orbitoare, montate pe toată lăţimea scenei, la marginea dinspre fosa orchestrei – metamorfozată, de regizor, în mlaştină. Artistul vizual a avut, probabil, în vedere generarea unui soi de halou între public şi farsa tragi-comică de pe scenă, pentru ca “baza reprezentaţiei” (partea cea mai de jos) să fie cufundată într-o ceaţă ultrafină, într-o ambiguitate cu sensuri de toate felurile.

Secvenţa de început (înainte de ridicarea primei cortine) lasă impresia că durează cel puţin 166 de secunde, răstimp în care, pe fundalul unui grohăit fioros şi al paşilor grei, ai unei namile nevăzute, sunt repetate sacadat, sunt reluate iar şi iar sintagme din primele şapte pagini de text ale piesei: “Bună dimineaţa”, Pis-pis”, “S-aştept”, “Nu-mi place s-aştept”, ”Pis-pis”, “Cămaşa ta”, “Pis-pis”, “Calculez”, “Fă un efort de voinţă”, “Pis-pis”...

Totul, pe fondul grohăitului copleşitor, încât nu mai ai timp să te întrebi: cioburile de replici sunt punctul, iar mugetele rinocerului – contrapunctul acestui concert animalic? Ori viceversa... 

 

Balet mecanic pe buza infernului

Starea de isterie devine contagioasă aproape instantaneu, atât de contagioasă încât cele 13 căpăţâni (ce simbolizează tot atâţia rinoceri) cu priviri tâmpe, ţintind toate punctele cardinale şi toate subpunctele acestora, căpăţâni răsărite din mlaştina devoratoare (infern, purgatoriu? plasat în fosă) intră în jocul acustic asurzitor din spatele cortinei şi reiau la nesfârşit replicile trunchiate.

Peste culmea vacarmului isterizant ţâşneşte sunetul unei orgi electronice. Să fie contrapunctul (catolic) la neauzitul/ nesesizatul dangăt de clopot prescris de dramaturg?!...

Cortina roşie se ridică brusc şi, pe fondul grohăitului apocaliptic, asistăm la intrarea în scenă, din laterala dreaptă, rând pe rând, a celor 17 personaje din piesă – caricaturizate îngroşat, sculptate parcă în fontă (mlaştină întărită, solidificată), îmbrăcate cu veşminte de-a gata... rinocerizate.

Machiate strident, pentru a li se scoate în evidenţă chipurile cadaverice, sprâncele bine arcuite, limbile şi buzele intens colorate, podoabele capilare ciudate –, aceste fantoşe par dansatori rupţi dintr-un vodevil, dintr-o lume de bâlci, dintr-un iarmaroc al vorbelor şi gesturilor în devălmăşie...

Revine obsedant ghilotina cuvântului “In-cre-di-bil!... In-cre-di-bil!... Incredibil!”. De parcă regizorul vrea să ne atragă atenţia, cu obstinaţie, asupra sigiliului inconfundabil pe care a ţinut să-l pună, apăsat, pe producţia sa.

Cortina neagră – care lăsase “dansatorilor”/ baletului mecanic o fâşie de fiinţare de doar doi-trei metri în profunzimea scenei – dispare instantaneu. Pe o platformă de circa cinci metri adâncime – un decor minimalist. Patru mese, plus aceea la care se află actorul Ilie Gheorghe, sugerând că el este organistul ce opune mugetelor rinocerului un sunet electronic atât de “tandru” încât poate sugera că, între cele două entităţi sonore (mugetul şi sabia acustică a orgii), poate înflori o nebănuită poveste de amor.

Dansul “felinelor” (Doamna Boeuf/ Mirela Cioabă, Soţia băcanului/ Tamara Popescu), care prevestesc, parcă, primul act criminal al rinocerului (strivirea pisicii), este înfăşurat în şalul insolit al replicii acuzatoare: “Nu mai vrea să cumpere de la noi... Nu mai vrea să cumpere de la noi...”.

În sfârşit, intră în scenă Berenger – neras, nepieptenat, cu hainele şifonate: “însăşi imaginea neglijenţei” – subliniază Eugen Ionescu, care, pentru a-i păstra doza necesară de credibilitate şi de omenesc, îl descrie ca având “aerul obosit, somnolent”, nicidecum ca pe un... matol în ultimul hal, emanând o nesiguranţă totală.

 

 

 

Un Chaplin care l-a citit pe Pascal

Nu ştim cât de dictatoriale au fost indicaţiile de regie date de Robert Wilson lui Valentin Mihali – şi, prin extensie, lui Valler Dellakeza (Dudard), Constantin Cicort (Botard), Claudiu Bleonţ (Jean), Angel Rababoc (Băcanul), Nicolae Poghirc (Domnul bătrân), George Albert Costea (Patronul cafenelei), Cosmin Rădescu (Dl Papillon), Iuliei Lazăr-Bleonţ (Daisy), Monicăi Ardeleanu  (Chelneriţa), lui Ion Colan şi Iuliei Colan (Vecinii bătrâni), Ralucăi Păun (Gospodina), lui Dragoş Măceşeanu (Un pompier) şi celor 13 actori (care figurează rinocerii din mlaştină), cărora li se văd doar căpăţânile: Corina Druc, Geni Macsim, Nataşa Raab, Costinela Ungureanu, Clara Vulpe, Cătălin Băicuş, Cosmin Dolea, Claudiu Mihail, Ştefan Mirea, Marian Politic, Anca Maria Ghiţă, Eugen Titu, Cătălin Vieru –, dar din prestaţiile scenice de calibru indiscutabil deducem că Valentin Mihali (urmat cu devoţiune de colegii săi) şi-a însuşit ca pe un imperativ idealul lui Eugen Ionescu de a comunica incomunicabilul (“Descriu lucrurile care nu se lasă descrise”), propunându-şi cât se poate de clar, încă din 1934: “Mai bine să sfinţesc fleacurile decât să compromit sfinţii”.  

Într-o lume a tuturor vanităţilor, abandonărilor şi trădărilor, a rinocerizării iminente, rinocerizare radical instantanee şi cumplit de violentă (fie ea de sorginte nazistă, bolşevică ori, pur şi simplu, ecou, val eruptiv venit din străfundurile lungului şir de animale sălbatice care ne locuieşte) –, Robert Wilson îi biciuieşte pe actori fără pic de cruţare, le înfige până la sângerare pintenii obsedantelor sale tablouri vizual-auditive, determinându-i pe Ilie Gheorghe, Valentin Mihali et company să descopere chintesenţa capodoperei lui Eugen Ionescu.

Cu toţii, împreună, în ritm de metronom implacabil (precum curgerea timpului), ei dau viaţă pachetului miraculos de mijloace histrionice şi vizual-auditive prin care copleşesc spectatorii prin transmiterea genuină a unui fior metafizic de dimensiunile unui tsunami.

Se pare că Robert Wilson nu e străin de rădăcina incendiară  a acestui fior metafizic, care îşi are geneza în profilul fugos creionat de Emil Cioran lui Eugen Ionesco: “Un Charlie Chaplin care l-a citit pe Pascal”. 

Instalaţia vizuală Rinocerii, de sub cupola Teatrului Naţional “Marin Sorescu” din Craiova, a fost construită de Robert Wilson pornind de la ideea că spectatorii din zorii mileniului al treilea nu mai au disponibilitatea de a asista la o reprezentaţie de circa trei ore – cât ar fi durat, dacă regizorul urmărea, pas cu pas, textul lui Eugen Ionescu.

În spectacolul său, Robert Wilson face apel la toate artele, de la coregrafie, pantomimă, arte plastice până la euritmie, arhitectură, cinematografie - cu pondere peremptorie pe mijloacele celei de-a şaptea arte. Nutrim convingerea că, aşa cum a procedat cu Hamlet - Un monolog, Robert Wilson va dispune filmarea Rinocerilor din Craiova, distribuind apoi pelicula (DVD) marilor reţele internaţionale de cinematografe din lume.

 

Bob Wilson creează personajul Eugen Ionescu

Pentru a concentra întregul angrenaj în 88-90 de minute, Robert Wilson găseşte o cale inspirată, inventând un rol inexistent în piesă: acela al autorului, al lui Eugen Ionescu însuşi, încredinţat actorului Ilie Gheorghe, care citeşte, cu o dicţie şi o impostaţie  impecabile, în ritm antrenant, cu putere de nuanţare şi cu aplomb, acolo unde e cazul, cvasitotalitatea partiturii dramatice. Cu vocea sa percutantă, bogată în inflexiuni de violoncel astral, acest mare actor european, singurul din România care a jucat o stagiune întreagă la Londra, în Furtuna de Shakespeare, citeşte (ca într-un dicteu automat, ca şi cum le-ar scrie chiar atunci, în faţa spectatorilor) 99 la sută din toate replicile piesei Rinocerii.

Lui Ilie Gheorghe îi revine, aşadar, acest rol insolit, dar şi acela al Logicianului, pe care dramaturgul l-a gândit ca alter ego al său.

Îndrăznim să afirmăm că omul de artă nord-american a amânat 44 de ani montarea Rinocerilor tocmai pentru că nu găsise actorul potrivit, nu-l găsise pe Ilie Gheorghe.

 Singurul actor craiovean pe care Robert Wilson îl pune în valoare la parametri maximali este Ilie Gheorghe. Pentru el a creat marele artist vizual de peste ocean această galerie cu lucrări de artă vii (actorii din Bănie), această sarabandă de tablouri animate.

Una dintre cheile spectacolului său, poate cea mai importantă, a descoperit-o Robert Wilson în următoarele precizări ale lui Eugen Ionescu din preludiul actului II: “Câteva secunde după ridicarea cortinei, personajele rămân imobile (s.n.), în poziţia în care va fi rostită prima replică, un moment de genul ”tableau vivant“ (la fel trebuia să se întâmple  şi la începutul actului I).

Stârnindu-ţi fiori reci ca gheaţa, pe şira spinării, făcându-te să respiri aerul rarefiat al unor lumi extraterestre, în care Timpul pare o aşchie sărită din dalta unei metafizici nebănuite – dar aşchie zburătoare spre infinit –, tablourile scenice din Rinocerii  lui Robert Wilson sunt gemene cu celebrele picturi din lumea încremenită în neant create de plasticieni unici prin bizareria universului lor de semne precum De Chirico, Magritte, Dali.

Dacă te laşi cu totul furat de universul metaforelor regizoral-scenografice ale lui Robert Wilson, este imposibil să nu te înfiorezi de frigul existenţial ce coboară din aceste tablouri metafizice, cu orizonturi onirice, din tensiunea halucinantă a galopului de imagini bântuite de spectrul maliţiei.

Simplificând la extrem formele, ca în Minimal art, Robert Wilson pare urmărit de mărturisirea lui Yves Klein conform căruia acesta fusese străfulgerat, din 1947, de ideea de a umple, riguros şi uniform, câmpul tablourilor sale cu o singură culoare. În Rinocerii de la Craiova ai lui Robert Wilson, toate tablourile vivante – în care actorii pot fi asemuiţi, nu rareori, cu marionete metafizice sau ,,convivi de piatră“ – sunt pictate în unica, fada culoare a rinocerilor, culoarea noroiului ordinar (sau de cea mai pură esenţă... noroioasă!) în care ei se cufundă, clipă de clipă, cu o plăcere satanistă.

Parafrazându-l, parcă, pe pictorul rus Malevici, care, în 1915, expunea la Galeria Tretiakov din Moscova tabloul Pătrat negru pe fond alb, urmat, în 1918, la New York, de Pătrat alb pe fond alb –, Robert Wilson ne invită într-o galerie colosală doldora de o sumedie de tablouri scenice Rinocer pe fond (de) rinocer, variaţiuni cvasimonocrome pe o temă dată de Eugen Ionescu.

Ştiind, odată cu Pablo Casals, că “Severitatea este expresia dragostei supreme”, Robert Wilson este atât de nemilos cu actorii craioveni încât le cere să se aplatiseze la maximum, să pară simple coji, panouri extraplate, de grosimea unei foiţe de ţigară sau de ceapa, dar de o plasticitate deloc tăcută, ci, dimpotrivă, de o plasticitate de gheizer pornit spre zenit.

 

Artist vizual nebun de bun în utopia sa avangardistă

Frumoşii actori craioveni demonstrează că au voinţa, înţelepciunea şi rafinamentul de a se metamorfoza, la cererea unui regizor nebun de bun în utopia sa matematizantă, în simple panouri care, de-a lungul reprezentaţiei (în frecventele momente în care li se cere să danseze), tind să atingă perfecţiunea coregrafilor de primă mână ai lumii, Isadora Duncan ori Serghei Diaghilev – recunoscuţi peste tot în lume ca personalităţi de răscruce în dezvoltarea baletului şi muzicii clasice, a operei şi artelor vizuale.   

Mobilitatea lăuntrică a actorilor  craioveni, dupa zecile de turnee pe toate continentele lumii, atinge cote siderale – la solicitatea expresă a artistului vizual nord-american, pentru care plasticitatea, de o expresivitate dusă (dincolo de orice paradox)  până la virtuozitate, este doar prima probă de foc. 

 Ei dau viaţă scenică unei lumi alienate şi alienante, în care pasul de la incertitudinea difuză, apoi din ce în ce mai grea (lespede de piatră de greutatea Everestului, deşi misterioasă, incredibilă, stropită cu vermorelul vagului), pasul spre frica dezarmantă, spre spaima galactică şi angoasa devastatoare, dezumanizantă, să fie la fel de urieşesc şi strivitor ca acela al turmei de rinoceri care iau în stăpânire totul, demolează nu doar zidurile instituţiilor/ edificiilor intrate în tradiţie, ci întregul sistem de valori clădit de omenire de-a lungul mileniilor.   

În prima parte a spectacolului, scena este dominată de imensul fundal – stop-cadru al unui prag de infern: perdeaua celor 9 brazi despuiaţi de veşnicia verde a frunzelor pârjolite de un suflu incendiar trecut ca fulgerul prin pântecul pădurii seculare. Brazii aceştia, dezbrăcaţi de orice urmă de demnitate, fără crengi şi cu vârfurile retezate, au culoarea alb-gri. Nu este acel gri-şobolan (gri-jeg, gri-antijeg), pe care destui  proprietari comozi de automobile îl preferă, ci gri-rinocer – avertisment straniu, însă nedescifrat şi neluat în seamă de cei ce ocupă vremelnic scena vieţii.

Cu o voce când difuz caldă sau neutră, când oraculară, ori sinilie şi rece –, actorul Ilie Gheorghe (Eugen Ionescu) dă cep şuvoiului de replici din piesă. Pe una dintre ele o reia mereu si mereu, aceasta trecand, la a opta repetare,  de la ecou de robot humanoid la ...latrat de caine singur in noapte. Limbajul celorlalţi interpreţi este, aproape exclusiv, gestual şi corporal. Nesfârşitul fuior de vorbe ţine locul scrisului din filmele mute. Se succed rapid scena cravatei (laţ existenţial), a pieptenului, a oglinzii...  

În rolul lui Berenger – aparent mutilat de Robert Wilson, deşi avea ponderea covârşitoare în piesă, finalmente dovedindu-se unicul imun dintre personaje, singurul rămas om, cu misiunea de a regenera omenirea dispărută prin rinocerizare –, Valentin Mihali aduce cu legendarul Charlot – omagiu, voluntar ori involuntar al regizorului, la un secol de celebritate a lui Charlie Chaplin. Sunt momente care ne readuc in memorie mersul sincopat, de strut, al lui Chaplin din filmul Goana dupa aur.

Secveţa următoare: Dansul chelneriţiei – inventat de Robert Wilson, ca toate celelalte  – pare desprins dintr-un can-can din buricul Parisului, de la Moulin Rouge. 

Muget de rinocer: “Ce-i asta?”, “In-cre-dibil!... Un rinocer!...”. Pe parcursul spectacolului, mugetul capata atribute de limbaj matusalemic, pierdut, de personaj cu centrul vorbirii blocat, dar care – culmea! – comunica incomunicabilul. Nu rareori, regizorul american modernizeaza in stil Broadway genul burlesc perpetuat anterior de granzii comediei mute Charlie Chaplin si Buster Keaton.

 

Trecem subit la scena celor cinci becuri atârnate deasupra tot atâtor scaune (“Grădina zoologică... Pădurile mlăştinoase...”), revine Balerina în alb (ţinută şi gesturi de păpuşă de porţelan). Succesiunea de decupaje vizuale, în cadenţă  cinematografică, lasă spectatorului libertatea de a desăvârşi (cu/ în imaginaţia sa) montajul, de a com-plini producţia lui Robert Wilson cu secvenţele de trecere.

Pe fundalul imens, adulmecă frenetic un rinocer, căutându-şi hrana. Actorii (dotaţi, fiecare, cu microfoane la vedere, pentru ca sonoritatea replicii să-i cutremure pe spectatori, iar sunetele onomatopeice sau mugetele să atingă măcar pragul de 120 de decibeli) se duelează repetând, ca un tonomat stricat, replici aiuritoare de tipul ,,Câte picioare are o pisică?“...

 

Sub spectrul New Age al Rinoceriadei

Tabloul scenic următor frapează prin mesele răsturnate şi reducerea la doar trei a numărului de scaune... Cineva a dat iama... ,,Un rinocer... Un rinocer... Un rinocer INVERS... Un rinocer nu-i motiv să spargi pahare...“ Pe imensul fundal cade, retezat de un fierastrau/ joagăr nevăzut, un brad. Daisy reia, bolnăvicios, uimirea hohotitoare exprimată prin cuvântul ,,In-cre-di-bil... I-a strivit pisoiul...“ Mai cade un brad... Actorul Ilie Gheorghe, într-o formă de zile mari, aşa cum, de altfel, este totdeauna, începe tiradele, în crescendo, despre ,,rinoceri“: ,,Oh! Un rinocer!“ – repetat de nouă ori... Tot nouă sunt brazii despuiaţi, care cad rând pe rând, seceraţi de spectrul invizibil al noii lumi (New Age?) a rinocerilor.

,,Nu, nu era acelaşi rinocer. Cel dintâi avea două coarne pe nas, era un rinocer din Asia. Ăsta din urmă n-avea decât un corn, era un rinocer de Africa! (...) Spui prostii! Cum ai fi putut să-i distingi coarnele! Fiara a trecut cu o aşa viteză, încât abia am apucat să-l vedem... (...) Rinocerii din Asia au un corn, iar cei din Africa două. Şi invers. (...) Logician profesionist – iată permisul meu. (...) Era posibil să fi văzut de două ori acelaşi rinocer cu un singur corn... Ha, ha... Aoleu, ce chestie... Nu-nţeleg nimic. Mdeah, mdeah! (...) Este de asemenea posibil ca ambii rinoceri să fi fost din cei cu două coarne şi să şi le fi pierdut pe toate-ntre timp.(...) African sau asiatic... Asiatic sau african... (n.n. se repetă de încă două ori)... O fi logic, dar oare putem noi admite ca pisicile noastre să fie strivite sub ochii noştri de nişte rinoceri cu un corn sau cu două, fie ei asiatici sau africani?... Nu, nu, aşa ceva nu putem îngădui!“

Imediat după această poziţie tranşantă exprimată de Băcan (,,Nu, nu, aşa ceva nu putem îngădui!“), textul lui Eugen Ionescu are, în finalul primul act, tânguirea lui Berenger: ,,N-ar fi trebuit să mă cert cu Jean! N-ar fi trebuit să-mi ies din fire!“, încheiată cu o frază absurdă prin faptul că nu are nici pic de noimă în contextul/ peisajul răscolit de rinoceri de până acum: ,, Am inima prea grea ca să mă duc la muzeu. Îmi voi cultiva spiritul altă dată“.

Robert Wilson inventează, în spectacolul său, o scenă care anticipează atmosfera, din ce în ce mai răvăşitoare, din actul al II-lea. Ea are, deci, rol de interludiu şi direcţionează atenţia publicului spre mlaştina/ fosa orchestrei. Pe un fundal sonor de balamuc – mugete în cascadă nestăvilită –, se zăresc doar şase dintre cele 13 moace patibulare de rinoceri, care zbiară cu disperare existenţialistă: ,,Eu nu văd nimic!... Direcţia Generală e de vină!... Aţi călărit vreodată?“

Saxofon, jazz, dixilen –, atmosfera de cabaret  sugerează substratul muzical în care debutează primul tablou din actul II...   Dezordinea tronează ca o epidemie de ciumă fără leac. ,,Snoave, poveşti de adormit copiii... Dar l-am văzut, am văzut rinocerul... Scrie la gazetă, e clar, nu poţi nega... Pfff!... Dacă scrie, scrie! Poftim, citeşte la fapte diverse. Citiţi ştirea, domnule şef!“

În editură, şef  e Domnul Papillon, însă, în spectacolul lui Robert Wilson, lider este actorul cu forţă de Anteu şi expresivitate renascentistă: Ilie Gheorghe. Din vârful unui scaun/ tron supraînălţat la trei-patru metri, divinul actor, citind cu voce tare ziarul, scandează ca în anticul Imperiu Roman: ,,Ieri, duminică, în Piaţa Bisericii din oraşul nostru, la ora aperitivului, un pachiderm a călcat în picioare  o pisică. Asta-i tot. Nu se dau alte detalii.“

Haosul din capul şi din sufletele personajelor trece vijelios un nou prag al absurdului, pe care actorii craioveni îl joacă la cote frizând perfecţiunea: ,,Domnişoara Daisy a văzut un rinocer unicorn. Rinocerul dv. tot un corn avea, sau două?... Păi aici e toată problema. E cam ciudată chestia asta, nu vi se pare? Of! (...) Despre ce fel de pachiderm e vorba? Ce înţelege un redactor de fapt divers printr-un pachiderm? Nu ne zice. Şi nu ne zice nici ce înţelege prin pisică. Toată lumea ştie ce-i aia o pisică. Dar e o pisică sau un motan? Şi ce culoare avea? De ce rasă era?“

Discuţia absurdă, mereu în contradictoriu, totdeauna pusă sub semnul îndoielii, al suspiciunii exacerbate sare un nou pârleaz, aproape cosmic, atunci când trece de la pisică şi rinocer la ...rasism, termen repetat de ,,convivii de piatră“ de opt ori în 14 rânduri de text. Doamne, cat de repede se poate luneca pe panta rasismului, a extremismului...

Culmea ironiei dramaturgului faţă de stirpea bărbaţilor, candida chelneriţă Daisy (Iulia Lazăr-Bleonţ) este cea care pune degetul de rană: ,,Dar v-am spus că aici nu-i nimeni rasist. Aţi deplasat problema, aici e vorba pur şi simplu de-o pisică strivită de-un pachiderm. Mai precis, de un rinocer.“

 


 

Rinocerii au ÎNFLORIT pe la noi...

Ipoteza lui Botard (Constantin Cicort, cu aceeaşi prospeţime, dezinvoltură şi naturaleţe ca în debutul său de acum 24 de ani din Cui i-e frică de Virginia Woolf?) e de-a dreptul demenţial de dulce in naivitatea replicii sale: ,,Poate c-a fost vorba de-un purice strivit de un şoricel. Şi din chestia asta se face un capăt de lume!“

Totul, repetăm, în atmosferă de cabaret – saxofon, jazz, dixilen..., supapa la prohibiţia din acei ani şi la ispita unei lumi onirice, în care personajele se zbat într-un labirint de cristal, cad cu viteza de 140 km/h dintr-un Munte rusesc/ Montagne russe învăluit în nori himerici de LSD.

 Aici, trimiterea dramaturgului şi a celui mai mare regizor american – după cum îl aprecia Eugen Ionescu pe Robert Wilson încă din 1971, pe când acesta avea doar vârsta de 30 de ani! – trimiterea este, nu ne îndoim, la faptul că, în perioada interbelică, naziştii interziseseră spectacolele de cabaret (în care, desigur, se regăseau). De altfel, în romanul de notorietate în epocă Goodbye to Berlin, scris de aventurosul Christopher Sherwood, protagonista Sally Bowles făcea furori cu cântecul ei Viaţa e un cabaret, satirizând decadenţa vieţii de noapte din Berlinul anilor ’30. Robert Wilson nu avea cum să nu valorifice, ca pată de culoare în reprezentaţia sa, ecouri din filmul Cabaret (dupa romanul amintit), în care actriţa Liza Minelli, cu un şarm răpitor, a avut un succes de primă divă. Acest film a intrat pe piaţă în 1972, la un an după ce Bob Wilson îl cunoscuse pe Eugen Ionescu.

În tabloul următor, Daisy (Secretara) dansează, strâns îmbrăţişată de ursitul ei...

De sus, de foarte sus, de pe scaunul său de şef, cu o voce tunătoare, Ilie Gheorghe spulberă momentul idilic, cerându-i de urgenţă, lui Daisy, condica de prezenţă. Fundalul scenei este de un alb imaculat. Din pământ, din iarbă verde, izbucneşte un chirăit asurzitor: ,,Rinoceri în ţara noastră... aşa ceva nu s-a pomenit niciodată“

Replica ,,Rinocerii dv. n-au putut înflori decât în creierele gospodinelor“ este reformulată, inteligent şi fără discrimări astfel: ,,Rinocerii AU ÎNFLORIT (s.n.) pe la noi“.

Fulgerător, fundalul alb devine gri-alb, un perete de litere ce par în debandadă, dar pe care se derulează, într-un amalgam ameţitor, nume de personaje şi replici aruncându-se unele peste altele, ca viperele dintr-o şerpăraie intrată în alertă la presimţirea unui seism puternic.

,,Cuvântul A ÎNFLORIT mi se pare cam deplasat, în cazul rinocerilor. Rinocerul dumitale e un mit. Un mit? Un mit, aşa ca farfuriile zburătoare! Dar e vorba totuşi de-o pisică omorâtă, asta nu se poate nega! Sunt martor. Există şi martori! (...) Psihoză colectivă, domnule Dudard, psihoză colectivă! Ca şi religia, care-i opiumul popoarelor! Ei bine, eu cred în existenţa farfuriilor zburătoare! Poftim! (...) M-a urmărit tot drumul un... rinocer... de-acasă şi până aici... E-acolo, acolo, jos, la intrare. Are aerul că vrea să urce încoace.“

Zgomot, trepte năruindu-se, răgete furioase, nor mare de praf orbitor... ,,Uite-l. E-acolo! Da ştiu că-i uriaş! Se-nvârte-n cerc. Hai, vino să-ti vezi rinocerul. Biata fiară, tot mugeşte şi se-nvârte de colo-colo. Ce-o vrea oare? Oh, uite-l că se uită la noi! Pisu, pisu, pisu...“ Doamna Boeuf se alătură grupului de pe palier. Priveşte îndelung, atent, foarte încordată mersul rinocerului, are o clarviziune şi scoate, instantaneu, un strigăt teribil: ,,Doamne! Să fie oare cu putinţă?... E soţul meu! E Boeuf, sărmanul meu Boeuf, ce i s-a-ntâmplat?“ Rinocerul îi răspunde printr-un muget violent, dar tandru. ,,Rinoceri în tot oraşul! (...) Chemaţi pompierii!“ Doamna Boeuf sare pe spinarea Domnului Boeuf metamorfozat în rinocer. Botard observă imediat: ,,Ca o amazoană!“

,,Pompierii sunt pe drum... Rinocerii există – asta-i totul şi nimic altceva.“ Primul tablou din actul II al spectacolului se încheie ca în piesa lui Eugen Ionescu: urcaţi spre fereastră, eroii acestei absurde păţanii tragi-comice se invită unul pe altul să coboare: ,,După dumneata. După dumneata. După dumneata... – repetat de fiecare în parte, în total de nouă ori.

Artistul vizual Robert Wilson – care a renunţat la toate pauzele dintre actele piesei – creează un nou moment de interludiu. Deasupra mlaştinei, două căpăţâni de rinoceri femele vorbesc la telefon, în limba engleză. Găselniţa e binevenită, mai ales pentru spectacolele ce vor fi prezentate în cadrul viitoarelor festivaluri internaţionale şi în turneele din străinătate. Dialogul este savuros – două meliţe care vorbesc, aproape simultan, fiecare pre limba ei. Un soi de dialog al surzilor. Comunicarea incomunicării... Este secvenţa la care l-am văzut pe Robert Wilson, aflat pe rândul din faţa mea, râzand discret, savurandu-si cu evidentă satisfacţie reusita  profesională.

 

 

 

Eugen Ionescu este readus în spaţiul matrice

Cortina roşie se ridică din nou. Iarăşi, o invenţie 100% a regizorului: pe un fundal muzical de sârbă oltenească interpretată la fluier, apoi la drâmbă,  în ritm din ce în ce mai înfocat, agrementată cu glazura insolită a câte unui ţignal de poliţist şi a unui claxon isterizant –, Valentin Mihali (Berenger) se lansează într-o pantomimă foarte grăitoare.

Robert Wilson simte nevoia aducerii acasă a lui Eugen Ionescu, a identificării dramaturgului cu spaţiul cultural matrice. Din acest motiv, regizorul include în spectacol dansul popular românesc cel mai electrizant - Căluşul oltenesc, joc apotropaic, comparabil ca virtuozitate şi cadenţă a trăirii doar cu magica melodie Ciocârlia.

 

Scenele anterioare, cu pecete americană, luminate de dixilen, par o anticipare a celor incendiare, de torenţială dezlănţuire a vitalităţii ancestrale prin care Căluşul oltenesc este dinamul de maximă focalizare asupra matricei culturale din care s-a ivit dramaturgia lui Eugen Ionescu. 

Alături de genul liric al Doinei -, Căluşul este inscris in Patrimoniul Cultural Imaterial Mondial/ UNESCO.  

 

Din off, se aude vocea cu inflexiuni oraculare a lui Ilie Gheorghe (Logicianul/ Eugen Ionescu): ,,Pesemne că e celălalt.. E pentru celălalt... Eşti bolnav? Îmi pare rău pentru tine. Ai febră?... Eu nu visez niciodată... Uite, ai-crescut... Te-ai înverzit la faţă...“   

Vocea lui Jean (interpretat de Claudiu Bleonţ cu siguranţă, înfrigurare şi capacitate de transmitere a vibraţiilor lăuntrice) devine din ce în ce mai groasă. Din dialogul cu prietenul său Berenger (Valentin Mihali) – purtat de cei doi actori în registrul clarobscurului jucat cu subtilitate –, dar şi din comportamentul său ezitant (al lui Jean) reiese, încet-încet, că transformarea sa în rinocer, lentă, foarte lentă, dar sigură, nu mai poate avea leac.

Lui Robert Wilson îi revine, pe de o parte, meritul de a fi comprimat această parte a actului al II-lea, iar, pe de altă parte, de a fi optat nu pentru varianta facilă, ,,realistă“, de a ne înfăţişa, fie şi cu mijloace scenice, rinocerizarea lui Jean,  creşterea cornului, înverzirea tot mai puternică a pielii, ci de a fi ales varianta cea mai dificilă: aceea de a sugera rinocerizarea lăuntrică. Claudiu Bleonţ  se achită cu brio de această misiune scenică de o dificultate comparabilă cu ascensiunea pe vârfurile Viştea Mare, Moldoveanul şi Negoiul din Munţii Făgăraşului ori pe Brâna caprelor şi piscul La Om din Piatra Craiului. 

Fondul capodoperei lui Eugen Ionescu, scos în evidenţă cu măiestrie de Robert Wilson, cu discreţia specifică Iniţiaţilor (care dau doar indicii, din când în când, nu reliefează cheile, nu dau, mură-n gură, codurile celor neaveniţi), este acela că în fiecare dintre noi zace, neştiut, un rinocer. Rinocer pot fi eu, rinocer poţi fi tu, rinoceri putem fi cu toţii.

Dacă nu suntem atenţi la capcanele vieţii şi ale istoriei, la capcanele pe care, adesea, ni le întindem noi înşine, fie şi numai în plan moral, trecem imediat la condiţia de rinocer, Metamorfoza fiind similară cu aceea a protagonistului din proza omonimă a lui Franz Kafka, personaj care, nemaiputându-se ridica de pe pat, trăieşte cu groază avatarurile trecerii din om în gândac.

Devenit  rinocer, deşi prietenul său Berenger nu-şi dă seama, Jean pledează pentru înlocuirea legii morale cu legea junglei. ,,Acolo-i de mine, acolo-i viaţa. Trebuie să ne reconstruim viaţa din temelii. Trebuie să ne întoarcem la integritatea primordială“ – susţine ferm Jean, spre stupefacţia lui Berenger, care-i şi spune că nu este deloc de acord cu aşa ceva. Răsuflând cu zgomot, Jean este neînduplecat: ,,Eu vreau să respir“, după care cere dărâmarea sistemului de valori al oamenilor, mugeşte din ce în ce mai tare: ,,Brrr... Brrr... Omul... Să nu mai pronunţi cuvântul ăsta! (...) Gata cu umanismul. S-a perimat. (...) De ce să nu fii rinocer? (n.n.: De ce să nu fii nazist? / vrea să spună, sarcastic, Eugen Ionescu) Mie-mi plac schimbările. (...) Totul trebuie dat jos, hainele mă zgârie, totul zgârie. Mlaştina! Mlaştina!“ 

Actul al II-lea se încheie prin reiterarea disperată a strigătului de ajutor: ,,Chemaţi poliţia! Chemaţi poliţia! (...) Turme de rinoceri... Rinocerii! Rinocerii!“. 

Interludiul care face tranziţia la actul III constituie, de asemenea, un segment inventat pe deplin de Robert Wilson. De astă-dată, din mlaştină răsare o singură căpăţână hidoasă, care perorează despre felurile de rinoceri: ,,...Au trei degete. Rinocerul de Singapore... Rinocerul african sau cu buză spartă... Rinocerul cu armură din Orientul Mijlociu... Rinocerul alb... Rinocerul asiatic... deget de 16,62 cm... aleargă cu o viteză de 45,63 km/ oră, adică 12,4 m/secundă...“  

 

 

Psihoză. Rinocerii  cântă şi dansează... Sunt frumoşi. Sunt zei!

Actul III. Scena e dominată de fereastra imensă, de pe fundal, şi de vocea tunătoare cu care Ilie Gheorghe rosteşte (în numele Autorului) strigătele solitarului Berenger: ,,Nu!... Coarnele, fiţi atenţi la coarne!... Nu !... Voinţă, să am voinţă!... Nu. Nu-i la fel!“ Apare în scenă (acasă la Berenger) Dudard, în al cărui rol Valer Dellakeza găseşte mijloacele de fineţe redutabilă pentru a demonstra – în pofida rolului condensat masiv de regizor – că premiile cu care a fost încununat de UNITER, trei în total, sunt pe deplin justificate şi că, nu se ştie, l-ar putea adjudeca şi pe al patrulea.

Prima jumătate a partiturii dramatice din actul III – scrisă de Eugen Ionescu special pentru Berenger şi Dudard – este comprimată de autorul spectacolului, Robert Wilson, replicilor dându-le glas, în cea mai mare parte, Ilie Gheorghe, proaspăt încoronat – umar la umar cu Peter Brook si alti  colosali oameni de teatru din lume! - cu una dintre cele mai însemnate distincţii acordate la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu. Palmaresul laureatului Academiei Române, Ilie Gheorghe, include inegalabila interpretare din monumentalul spectacol Faust de Silviu Purcărete, jucat de şapte ani cu casele închise, la Sibiu şi peste tot în lume unde a fost prezentat.

Piloni ai producţiei teatrale internaţionale de la Craiova a lui Robert Wilson -, Valer Dellakeza şi Valentin Mihali îşi pun în valoare talentul de excepţie şi experienţa (demnă de un Corn al Abundenţei) pentru a face tăcerile să grăiască ...asurzitor, necontenit, cei doi uzitând, desigur, de toate celelalte modalităţi scenice de expresie rămase la dispoziţie.

Dellakeza/ Dudard joacă foarte bine nedumerirea, apoi îngrijorarea pentru starea de sănătate a prietenului său gata-gata să lunece pe panta ipohondriei (obsedat să nu devină altcineva, adică să nu se transforme în rinocer), în timp ce Mihali/ Berenger – baricadat în casă, şocat de metamorfozarea lui Jean, sub ochii lui – analizează, pe toate feţele, fenomenul rinocerizării, care l-a răvăşit profund. Încercând să-l încurajeze, Dudard se întreabă dacă nu cumva e vorba doar de o curiozitate a naturii, o bizarerie, o extravaganţă, un joc... Disectia sursei rinoceritei pleacă de la compararea ei cu gripa (,,Dar dacă vine din colonii? – se întreabă Berenger... Sunt într-adevăr imun? “) şi ajunge, în opinia lui Dudard, până la prezumţia că ,,Există şi boli sănătoase“, sintagmă la fel de absurdă precum ,,curat murdar“ din Scrisoarea pierdută a lui I.L. Caragiale.

Zgomotele rinocerilor, care trec chiar pe sub fereastra casei lui Berenger, sunt contrabalansate de Robert Wilson prin geana de lumină, tot mai generatoare de speranţe, adusă, în plan sonor, prin glasul albatroşilor, de scancetele argintii ale acestora şi de tălăzuirea încurajatoare a valurilor mării.

După ce pedalează cu încrâncenare, ca un ciclist solitar în proba de căţărare contracronometru, în a-i spulbera îndoiala irepresibilă, ajunsă pe culmile neliniştii,  a lui Berenger: ,,N-ai să devii niciodată rinocer... N-ai vocaţie de rinocer!“ –, lui Dudard îi scapă verdictul: ,,Eşti un Don Quijote! O spun pentru binele dumitale, ştii asta. Pentru că-i timpul să te linişteşti“. Câteva clipe mai la vale, cade un prim trăsnet: ,,Papillon a devenit rinocer... Logicianul a devenit rinocer“. Reacţia lui Berenger e violentă: îi ameninţă cu pumnul, de la fereastră, pe rinoceri, strigând: ,,N-am să vin cu voi, nu, nu! Ruşine să vă fie!“. Zgomotul foştilor colegi şi prieteni, ajunşi animale cu corn în frunte, atinge parametri apocaliptici. Apoi, ca printr-o minune dumnenezeiască, apare Daisy şi răgetele sunt anihilate de vocile cristaline ale unui cor de copii.

Vestea pe care le-o aduce Daisy este în nota celor anterioare: ,,Botard s-a făcut rinocer (...) Trebuie să fii în pas cu timpul. Astea au fost ultimele lui cuvinte de om (...) Şi vărul meu s-a făcut rinocer, şi soţia lui... Cardinalul de Retz... Mazarin... Ducele de Saint-Simon... Clasicii noştri... Un sfert din locuitorii oraşului (...) Magazinele sunt devastate, au ras tot... Toţi pompierii – un regiment de rinoceri cu toboşarul în frunte. Invadează bulevardul! Ies şi alţi rinoceri de prin curţi! Ies şi din case... Ies şi pe ferestre! Se vor reuni cu ceilalţi“.

Lovitura de teatru, nu ultima, vine de la Dudard, care o zbugheşte pe scări spre a se alătura cirezii de rinoceri. El crede că-şi va păstra luciditatea: ,,Toată luciditatea. Dacă e de criticat, atunci să criticăm dinăuntru, nu din afară“. Bomboana pe colivă o va pune însăşi Daisy, care – după ce-l lăsase pe Berenger să creadă că vor întemeia o familie, că vor avea copii, că vor regenera omenirea, din postura de Adam şi Eva – îl părăseşte vijelios, fascinată de faptul că rinocerii cântă. ,,Nu cântă, rag – îi replică Berenger. Dar Daisy nu poate iesi din psihoza ei : Eşti nebun, cântă... Dansează în felul lor. Sunt frumoşi. Sunt nişte zei“.

 

 

 

Gesamtkunst. Efecte de transparenţă, armonie a corespondenţelor…

 Artistul vizual Robert Wilson nu diminuează mesajul extrem de puternic pe care îl rosteşte Berenger în finalul piesei, destinul salvator pe care şi-l asumă, împotriva tuturor năruirilor din jurul său: “Am să mă apăr împotriva tuturor, am să mă apăr! Puşca, unde mi-e puşca? Am să mă apăr împotriva lumii întregi, mă voi apăra, mă voi apăra! Sunt ultimul om şi voi rămâne aşa până la cea din urmă suflare! Nu mă dau bătut!”.  Scena aceasta – transcrisă admirabil de actorul Valentin Mihali, aflat la apogeul carierei sale artistice – atinge, ca vitalitate,  forţă lăuntrică, rectitudine dusă până la vehemenţă neiertătoare, piscul vibraţiilor din finalul unui celebru roman al lui Balzac, în care protagonistul, privind de pe un promontoriu Parisul, îşi încrucişează braţele (semn al autoapărării) şi rosteşte sec, ameninţător: “Între noi doi, acum!” – aruncând simbolic mănuşa Oraşului Luminilor.

În secvenţele finale ale reprezentaţiei de la Craiova, Valentin Mihali – a cărui mobilitate lăuntrică este atât de vastă şi dinamică încât frizează absolutul ca exprimare prin toate mijloacele de transfigurare pe care un Actor (de film mut) le are la dispoziţie – ne transmite până şi aura unui soi mistic şi mitic de a fi a lui Berenger, acest Abel, Alesul care îşi asumă misiunea de a întemeia o nouă lume.

Poate ca Valentin Mihali nu va fi fost străin de momentul împăcării istorice dintre Constantin Noica – filosoful fiinţei şi devenirii, convins că teatrul nu trebuie să lase omul cum îl găseşte –, care, după decenii de reţineri, în care i-a reproşat prietenului din tinereţe, Eugen Ionescu: “Nu vezi ce Don Quijote răsturnat ai devenit?, descoperă, în sfârşit, o “piesă cu mesaj”, Rinocerii. Referindu-se la acest moment, Eugen Simion reliefează, parcă pe aceeaşi linie cu artistul vizual Robert Wilson: “Aici, da, filosoful a descoperit ceea ce căuta de mult în scrisul omului tare deştept şi tare tăgăduitor: a descoperit că are ceva de spus despre om şi că, prin arta lui, nu-l lasă pe om cum l-a găsit...”.

Robert Wilson izbuteşte, la Craiova - unde montează pentru prima oară în România – să-şi surclaseze toate barierele regizorului, fie el clasic/ clasicizant, modern/ modernist, postmodern/ postmodernist. În transcrierea scenică a Rinocerilor, Robert Wilson realizează o grandioasă hermeneutică a capodoperei lui Eugen Ionescu din perspectiva unui subtil artist vizual şi a unui critic/ istoric al teatrului de autoritate irefragabilă, descins dintr-un regizor/  om de cultură ale cărui anvergură, altitudine ideatică şi rasă sfidează orizonturile unicităţii, tintind, direct şi cu semeţie deloc trufaşă, Absolutul.

Limbajele specifice TUTUROR artelor sunt convocate in spectacolul acesta grandios, ponderea revenind acelora de sorginte cinematografica si poate chiar dodecafonica.

Asemenea simboliştilor wagnerieni, Robert Wilson a realizat, aici, la Craiova, o operă de artă totală (Gesamtkunst), asociind în Rinocerii toate expresiile artistice valorificate din perspectiva armonizării corespondenţelor dintre culori, sunete, linii şi volume. Spectacolul titanului nord-american atinge, pe alocuri, efecte de transparenţă, conjugate cu un fel de chemare spre difuz, vag şi  mister, cu izvoare în arta cinetică. 

Mesajul piesei lui Eugen Ionescu şi al spectacolului lui Robert Wilson este acesta: rinocerizarea poate fi preîntâmpinată/ evitată numai şi numai prin cultivarea caracterului integru, prin autocontrol riguros, prin respectarea strictă a cutumelor şi a tablei de valori ale umanităţii, verificate de-a lungul secolelor, prin educaţie, cultură şi trăire spirituală profundă. 

 

Împreuna cu Eugen Ionescu, Robert Wilson şi …Petru Dumitriu (cel din cartea testamentară, scrisă în engleză, spre finalul vieţii, Non credo, oro/ Nu cred, mă rog) -, Valentin Mihali transmite mesajul clar că Berenger înţelege să-şi asume rapid obiectivul suprem de salvare a omului ca specie ameninţată/ terorizată, simultam cu prezervarea propriului suflet, a lamurei fiinţei sale cu altoi divin şi caracter de unicat in Univers.  

Inscripţia de pe frontonul Templului lui Apollo din Delphi – Nosce te ipsum!/ Cunoaşte-te pe tine însuţi! – se impune a fi aplicată sub forma canonică, strict: Cunoaşte-te şi fii stăpân pe tine însuţi! Înfrânează-ţi pornirile agresive, de fiară a pădurilor!

 

Sub invizibila bagheta a lui Robert Wilson, actorii craioveni fac, în plan metafizic, acrobaţii comparabile cu acelea, în plan fizic, realizate de zburătorii la trapez ai Şcolii Chineze de Circ de la Shanghai – care execută, în sincronizare perfectă, acrobaţii la mare înălţime, de o dificultate …inumană, unice în lume, parcă dincolo de bariera terestră.

Aidoma experţilor care au comentat evoluţiile magistrale ale acrobaţilor chinezi la Festivalul Internaţional de la Monte Carlo, putem exclama şi noi despre RINOCEROS, producţia audio-vizuală totală a lui Robert Wilson la Craiova, că este, indiscutabil, una dintre acele Fapte cultural-artistice pe care, chiar dacă le priveşti cu o anume doză de uluire, neîncredere şi reţinere, nu ai cum să nu recunoşti, finalmente, că inima îţi bate din ce în ce mai tare, spărgându-ţi pieptul, pompând adrenalina până în cele mai ascunse pliuri ale sufletului.

Este obligatorie menţiunea că diamantul de 200 de carate izbutit de Robert Wilson la Craiova nu ar fi fost posibil fără Echipa colaboratorilor din şapte ţări cu care dă viaţă spectacolelor sale:  Regizorii asociati Tilman Haecker (Germania) şi Charles Chemin (Franţa), Creatorul de costume Jacques Reynaud (Franţa), Maeştrii de lumini John Torres şi A.J. Weissbard (Italia), VideoArtistul Tomek Jeriorski (Polonia), Compozitorul Adam Lenz (SUA), Dramaturgul Konrad Kuhn (Austria), la care s-au alăturat românii Bobi Pricop - asistent de regie, Adrian Damian - asistent decor, Adriana Dinulescu - asistent costume, Daniel Dragoescu – designer sunet, Tom Brânduş – coordonare audio, George Dulămea – regizor tehnic, Dodu Ispas – operator lumini, Valentin Pârlogea – operator sunet, Gina Călinoiu şi Laurenţiu Tudor – coordonatori scenă, Crista Bilciu – asistent scenă, Rui Monteiro – asistent lumini, Luiza Mitu – asistent dramaturgie.

 

 

 

Comunicând incomunicabilul

Robert Wilson induce convingerea că a întors pe dos partitura lui Eugen Ionescu, aşa cum ar fi întors o haină care a stat prea mult în garderobă, i-a scuturat lung, îndelung mânecile şi poalele (pentru a alunga eventualele molii), a pus-o, apoi, la aerisit pe sârma de rufe, în plin soare, după care a adus-o nu neapărat la faţa iniţială, ci la aceea de comedie amară, tragicomedie cu intarsii metafizice, din sidef orbitor.

Directorul de scenă pare a întoarce pe dos spiritul ionescian, dar, de fapt, el duce procesul de aprofundare până dincolo de urzeala începuturilor. Chiar dacă, la revenire, vestmintele nu mai au aparenţa de smoking, ci pe aceea de sacou policolor în dungi cu pătrăţele – acesta vine fest, bine cambrat pe setea de autarhie, totalitarism/ dictatură a fiecărei epoci.

În prelungirea creaţiei celui mai mare sculptor al omenirii, Constantin Brancusi – care, acum un secol, a întors sculptura lumii la varsta de aur, Copilaria, la obarşiile ancestrale şi a lansat cioplirea directa în piatră, lăsând materia să-şi lepede, sub dalta lui vrăjită, vălurile, maramele misterioase, succesive -, Robert Wilson sculptează direct, energic, în fluidul vital al personalităţii fiecărui actor, pe care o demolează, numai aparent, o face una cu pământul (Pământul care duce cu sine o pecingine neştiută – culoarea rinocerilor), pentru a o reconstrui/ remodela apoi, nu ca individualitate, ci în spirit gregar, ca pluton de marionete în cabaretul (social, politic…) care-i lumea întreagă.

Spectacolul artistului mondo-vizual Robert Wilson ne-a dus, prin dinamismul lui nepereche, cu gândul la Seminţele vieţii (care este şi genericul primului tablou, urmat de Tobe de primavară, Invocarea ploii, Tobele vântului, Dansul săbiilor albastre, Dansul Dragonului, Joc de copii, Locomotiva, Tobele mării), reprezentaţie cu care Trupa japoneza de taiko şi teatru Tammakko-za a cucerit laurii în toată lumea.

Este limpede că Wilson a lăsat pe ultimul plan fondul (textul) Rinocerilor, dând credit prioritar formei, bogatul pachet de semnificaţii fiind sugerat, într-o atmosferă de ritual, de iniţiere tainică – prin mimică, limbaj corporal şi dans, sunete viscerale şi pantomimă, prin mişcări ritmate adesea după respiraţia, gemetele şi tăcerile rinocerilor din lăuntrul fiecărui personaj.

Ritualic şi apotropaic este Căluşul oltenesc -, ritualic şi apotropaic se dovedeşte, finalmente, spectacolul Rinocerii visat, creat şi montat la Craiova de celestul regizor american. 

Aidoma pictorilor japonezi, Robert Wilson creează la Craiova – aici, unde Eugen Ionescu a absolvit Colegiul Naţional Carol I şi unde şi-a susţinut examenul de bacalaureat – o succesiune delirantă de tablouri conturate rapid, dintr-o singură, neîntreruptă şi sigură mişcare a mâinii, smerită unealtă ghidată de Divinitate.

Dialog al tuturor artelor, fuziune a acestora într-un tot unitar de o originalitate cutremurătoare –reprezentaţia Rinocerii concentrează chintesenţa Spiritului Românesc şi European, Oltenesc şi American.

Luminile de contur ale spectacolului monstruos de frumos de la Teatrul Naţional din Craiova probează că în Robert Wilson pulsează cu vigoare, din străfundurile subconştientului, idealul lui Confucius conform căruia om adevărat, om împlinit nu este decât acela care stăpâneşte perfect toate artele, începând de la caligrafie, pictură, poezie, dans până la artele marţiale.

În alte vieţi, Bob Wilson s-ar putea să le fi fost ucenic lui Zamolxe şi Confucius, lui Pitagora, Homer, Shakespeare şi Goethe… Iar acum hălăduieşte, desăvârşindu-şi Calea, ca un versat Dalai-Lama prin lumea teatrului de pe Terra.

Comunicându-ne incomunicabilul, Robert Wilson, hermeneutul audio-vizual, îl examinează cu severitate niponă pe Eugen Ionescu la el acasă, conferindu-i Diplomă de Excelenţă şi Paşaport Diplomatic de liberă circulaţie în secolul XXI şi, poate, în tot mileniul al treilea.

Arigato gaziemashita, Mister Wilson.

Merci beaucoup, Monsieur Mircea Cornisteanu!

 

 

Fotografii: FLORIN CHIREA

 _______________________________________________________

P.S. Vrem-nu-vrem, piesa „Rinocerii a lui Eugen Ionescu si spectacolul bulversant de la Craiova al lui Robert Wilson constituie un manifest categoric, cu mijloace artistice, contra politicianismului desantat de aici si de aiurea, dintotdeauna si de acum.

P.P.S. Apreciat in lume drept cel mai avangardist regizor al inceputului de mileniu, Robert Wilson – propus pentru Premiul Pulitzer – continua, la Craiova, seria montarilor epocale semnate de Vlad Mugur, Silviu Purcarete, Tom Caroll, Tompa Gabor, Mircea Cornisteanu, Catalina Buzoianu si multi altii.


 

Afisari: 2569
Autor: Dan Lupescu
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 
Nume: clement (Jul, Wed 16, 2014 / 22:48)
Cronica este la inaltimea evenimentului si ne-ati convins sa venim in tara in octombrie pentru a incerca sa vedem spectacolul.
Daca am inteles bine, s-a repetat cam o jumatate de an la acesta creatie monumentala. Sper ca Ionesco este la curent cu montarea.
M-a impresionat generozitatea invitatiei adresate oamenilor de teatru de a participa la premiera.
Nume: 5cR4hFpO (Jul, Sun 12, 2015 / 11:23)
Stuffing Envelopes Jobs and Work at Home Stuffing Envelopes Information. How to make money stuffing enlepoves at home. Stuffing enlepoves from home can be a real home job.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci

Colaboratori

Ciprian Chirvasiu, Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Marius Dumitru, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter