"ALUNECOASĂ PANTA
- ŞI GREA!
CUVINTELE – PIETRELE
DEPĂRTATE ŞI LINE
CĂCI NU EU DUC CRUCEA – EA
MĂ DUCE PE MINE"

Balşul (oraşul lui Petre Pandrea) trimite ţării încă un poet, pe Miron Manega, al cărui destin nu are nimic oltenesc în el, mă refer la dorinţa ancestrală a oltenilor de a fi în centrul atenţiei, de a face giumbuşlucuri cu cobiliţa, de a merge pe muchie de cuţit, de a culege ropote de aplauze.

Miron Manega a debutat târziu (în 2008), cu „Salonul refuzaţilor” (Ed. Junimea), carte despre care, din păcate, s-a scris puţin în presa literară a vremii, deoarece poetul (un lup singuratic) nu e revendicat de nicio gaşcă şi, în plus, a fost unul dintre discipolii lui Cezar Ivănescu, a cărui memorie a apărat-o ca nimeni altul, cu preţul de a rămâne singur, în afara taberelor dictate de mai-marii breslei scriitoriceşti.

„alunecoasă panta / - şi grea! / cuvintele – pietrele / depărtate şi line // căci nu eu duc crucea – ea / mă duce pe mine”, scrie, prevestitor, în „golgota”, Miron Manega, parcă scuzându-se că preferă penumbra, singurătatea, lacrima, jertfa. Un poem cât o carte, suntem tentaţi să spunem, un poem care bate ca o inimă şi glorifică condiţia de a fi a poetului.

Talentul lui Miron Manega e de domeniul evidenţei, scrisul său se impune justificat: „e-un grohotiş de lacrimi limanul către care / vom asfinţi cu toţii – şi cântăreţ, şi mim - / suim de-o veşnicie un deal rotund de sare / iar dincolo de dânsul – acelaşi deal suim” (dincolo).
“Salonul refuzaţilor” impune un poet care a refuzat şi refuză înregimentarea, un autor profund şi original, un poet al cărui destin nu are nimic oltenesc în el.
 

Sursa: NECENZURAT

Nota “inculpatului”: Eu ce aş putea să spun decât că-i mulţumesc lui Constantin Preda pentru că a zăbovit cu atâta căldură asupra poeziei mele. Se pare, olteneşte vorbind, că nu mi-au murit toţi lăudătorii. O fi ceva de capul versurilor mele, de vreme ce au reuşit să sensibilizeze un poet atât de puternic cum e Constantin Preda...