Semnalam, în luna iulie a acestui an, existenţa unui sculptor cu un palmares internaţional impresio­nant, total ignorat sub acest as­pect, deşi, altfel, de o uriaşă notorietate publică: Adrian Costea. La câteva zile după apariţia, în SFin şi pe CERTITUDINEA, a articolului „Fascinanta revenire a unui artist plastic de talie mondială: Adrian Costea”, criticul de artă Pavel Şuşară i-a făcut o vizită la atelierul din Barbu Iscovescu, unde i-a văzut două sculpturi în oţel argintat, „Pasărea Paradisului” şi „Epur si muove”.

„Gheişa”, o simfonie sofisticată

Era prima dată când Şuşară a­vea în faţă, „în carne şi oase”, do­uă sculpturi finite de Adrian Cos­tea. A pus mâna pe „Pasărea Para­di­sului” şi a spus: „Asta, acum, fără nicio sem­nătură, fără expoziţie, fără ca­talog, fără promovare - 30.000-35.000 de euro! Cu promo­vare, cu expoziţie, cu catalog - sute de mii!”.
Reacţia lui Pavel Şuşară nu ve­nea din neant. El avusese contact cu Adrian Costea ca artist încă din 2007. I-a văzut câteva picturi, a fost en­tuziasmat de ele şi i-a propus să or­ganizeze împreună o expoziţie. A­drian Costea a refuzat atunci. Prin 2009, criticul de artă a avut o­ca­zia să-i vadă şi 11 sculpturi de mari di­mensiuni (peste 2 metri înăl­ţime) în oţel, la o întreprindere bucureş­tea­nă, unde Costea le dă­du­se în lucru. Piesele erau netermina­te. La scurtă vreme, în timp ce auto­rul lor se afla în Franţa, lucrările au fost fu­rate din întreprindere. „Pa­sărea Pa­ra­di­sului” şi „Epur si muove” erau aşa­dar primele sculpturi ale lui Adrian Costea pe care Pavel Şuşară le vedea terminate. A­cum a apărut şi a treia, poate cea mai spectaculoasă, intitulată „Ghei­şa”. Sculptura e realizată tot din oţel, dar nu argintat, ci cuprat, având sofisticate alternanţe de patine şi străluciri de oglindă. Este cea mai complexă şi mai „simfonică” dintre lucrările lui Adrian Costea.

Marc Gaillard: „Aceste obiecte magice nu admit decât perfecţiunea”

Valoarea de excepţie a sculptu­ri­lor lui Adrian Costea (foto) a fost re­mar­cată încă de acum 24 de ani de unul dintre cei mai temuţi cri­tici de artă ai anilor ’80: Marc Gaillard (istoric de artă şi arhitectură, scrii­tor, jurnalist de artă). Şi nu oriun­de, ci în cea mai importantă revis­tă de artă a vremii, „L’Oeil”, care se tipărea în Elve­ţia. Marc Gaillard i-a dedicat, în no­iembrie 1987, o cronică amplă (4 pagini) sub titlul: „Cos­tea, gustul perfecţiunii”. Iată câteva extrase din acel text:

„Ar fi preferabil, dacă ţinem cu tot dinadinsul să stabilim re­fe­rin­ţe, asociaţii sau repere, să com­pa­răm operele lui Adrian Cos­tea cu cele ale lui Faberge, ca­re crea bijuterii magnifice pe care le a­chizi­ţio­nau, la sfârşitul secolului (XIX - n.r.), ţarii Rusiei şi alţi câţiva colec­ţio­nari de perfecţiune şi armonie".

"Rodin spunea: consider util tot ce ne aduce fericirea; şi nu exis­tă în lume nimic care să ne facă mai fericiţi decât contemplaţia şi visul. Creaţiile lui Adrian Costea răs­pund cu precizie criteriilor de uti­li­tate aşa cum le în­ţe­legea Rodin. Ele sunt făcute în primul rând pentru a fi contemplate, pentru a-ţi capta imagi­na­ţia şi a te conduce pe poteci necu­nos­cute în lumea visului".

"Puternice şi solitare, aceste lu­crări impregnează cu prezenţa lor spaţiul în care se găsesc şi, din a­cest punct de vedere, răspund cu brio calificativului de operă de artă. Aceste obiecte preţioase, de o extraordinară fineţe, sunt în mod intenţionat grele, stabile, ca şi cum ar dori să se înrădăcineze în locul pe care se găsesc, afir­mân­du-şi astfel perenitatea şi prin greutatea metalului sau bron­zului. Aceste obiecte magice, suporturi ale emoţiilor estetice, nu admit decât perfecţiunea".

"Întâlnirea cu creaţiile lui Cos­tea este echivalentă cu pătrunde­rea într-o lume de forme şi de for­ţe care ne conduc spre o stare de sen­inătate, aruncând o punte în­tre conştiinţa noastră şi univers”.

Pavel Şuşară:„Este un sculptor al elementelor primordiale, al geometriei”

În discuţiile avute pe tema sculpturii lui Adrian Costea, Pavel Şu­şa­ră a făcut, la un moment dat, o a­fir­maţie stupefiantă: „Adrian Cos­tea este precursorul şi urmaşul lui Brân­cuşi”. Evident, în faţa unei sen­tinţe atât de grave, i-am cerut ex­­plicaţii. Discuţia a „degenerat” în­tr-o analiză profundă şi şocantă, din care extrag şi comasez câteva frag­mente:
„Dacă e să facem o judecată extinsă asupra sculpturii lui Adrian Costea, aceasta ar trebui făcută în două feluri. O dată în sine, fără context şi fără precedent, adică la modul: ce oferă Adrian Costea prin lucrările pe care le avem în faţă? În acest caz, el este un sculptor al elementelor primordiale, al geometri­ei care a ieşit din plan, s-a materia­li­zat în spaţiu şi consacră, elogia­ză şi pune pe muzică spaţială armonia formelor primordiale. Dacă-l jude­căm în funcţie de istoria sculpturii, atunci el este postbrâncuşian, căci încheie un ciclu, venind după non-figurativul lui Brâncuşi. Pentru că Brâncuşi nu este un sculptor abs­tract, aşa cum greşit a fost conside­rat de mulţi, ci un sculptor non-fi­gurativ. El a extras, din retorica for­mei, elementul ei vital, definitoriu. La Brâncuşi nu există decât miezul pur, esenţa, fără carcasă. A rămas însă un sculptor al vieţii, nu al cosmosului. Chiar dacă există cono­taţii cosmogonice în ceea ce face, Brâncuşi rămâne fundamental un sculptor al energiilor vitale.
Adrian Costea nu are această «de­pendenţă». În sculptura lui re­cunoaştem elementele constitutive ale universului, de dinainte de apa­riţia vieţii, care e o vârstă târzie a cos­mosului. În acest sens el este prebrâncuşian”.

„O sculptură care neagă gravitaţia, nu o flatează”

Pavel Şuşară este pri­mul - şi, deo­camdată, singurul - critic de artă român care are curajul să com­pare, la nivel va­lo­ric, o­pera unui alt sculptor cu aceea a lui Brâncuşi, fără ca acel „alt sculptor” să piardă prin apro­piere. Mai mult, el face şi o pa­ralelă punc­tuală, aproape teh­nică, între cele două creaţii: „Sculp­tu­ra lui Adrian Costea, ca şi sculptura lui Brâncuşi, este as­censio­nală. E o sculptură care neagă gravitaţia, nu o flatează, oricât de grele ar fi lucrările în sine. Dar, spre deo­sebire de Brân­cuşi, care purifică forma până la dizolvarea ei în idee, Adrian Costea o agre­gă. For­me­le lui sunt cumulative, compu­se, nu sunt forme epurate. La el se mai adaugă un element, în afară de corporalitatea propriu-zisă: relaţia dintre forme, proporţiile, comunicarea. Căci sculptură înseamnă şi felul în care comunică între ele cilindrul cu sfera sau conul cu ovoidul. E o întreagă retorică a formelor esenţiale în sculptura lui Adrian Costea. Brâncuşi fugea de retorică în ultima lui perioadă - aceea care contează -, purismul lui este antiretoric. La Adrian Costea avem de-a face cu o recuperare a retoricii, dar a retoricii în sens de exerciţiu abstract. Fiecare element de compoziţie poate fi o lucrare în sine, dar felul în care sunt instrumentate şi logica aşezării lor în spaţiu alcătuiesc o construcţie simfonică”.

Transformarea balastului În explozibil

Orizontul de aşteptare al pieţei de artă din Europa şi din lume este încins la maximum în privinţa lui Adrian Costea. În urma articolului din SFin, artistul a fost contactat de galerişti, comisair-priseuri şi colec­ţio­nari de artă din Franţa, Israel, Japonia, SUA şi insula Rhodos. Toţi vor să cumpere. Dar una e să vinzi din atelier, în timp ce lucrezi, şi alta e să construieşti un mare eveniment, cu tot protocolul specific, la care piaţa occidentală e foarte sensibilă. Dacă Adrian Costea va apuca să-şi realizeze expoziţia în timp util (adică în maximum şase luni), este posibil să fim martorii unui fe­no­men de anvergură internaţio­nală. În cazul reuşitei, tot ce a însemnat balast de imagine la Adrian Costea, toată no­to­rietatea negativă a personajului, hulit şi diabolizat de presă, se va transforma, printr-o reacţie fizică de tip fuziune nucleară, în contra­riul ei. Piaţa de artă e avidă de „explozii”.

Sursă: SĂPTĂMÂNA FINANCIARĂ

Titlul original: Pavel Şuşară: „Adrian Costea este urmaşul şi precursorul lui Brâncuşi”