Ce înseamnă “Spirala tăcerii”?

Fiecare are opinia lui, dar temându-se de izolare, n-o vor exprima decât susţinuţi de alţii. Oamenii îşi folosesc simţurile pentru a determina dacă există alţii cu aceeaşi opinie. Sursa de informare asupra distribuirii opiniilor o constituie mass-media( 85% dintre români se informează de la TV).

Media foloseşte acelaşi discurs, ca şi cum ar fi o singură voce şi deformează realitatea percepută de indivizi. Simţindu-se IZOLAŢI, FĂRĂ SPRIJIN, oamenii nu vor mai comunica, convinşi că nu mai e nimeni care gândeşte ca ei, chiar dacă, în realitate, OPINIA LOR ESTE MAJORITARĂ, DOMINANTĂ.

Aceste grupuri de oameni, cu aceleaşi idei, se vor retrage din viaţa publică, îşi vor pierde încrederea în ei şi vor renunţa la a mai împărtăşi respectivele gânduri altcuiva. Astfel, poziţia acestora în societate se dărâmă, convinşi că majoritatea gândeşte opus lor şi ei reprezintă o minoritate. După scurt timp, ei vor renunţa complet să mai emită idei, şi prin tăcere îşi vor alimenta practic propria distrugere spirituală.

Aceasta este pe scurt, procesul numit “Spirala tăcerii”. Şi iată-l exemplificat în România anului 1945:

Românul se trezeşte din somn avînd „stocate” în creierul său cîteva principii stabile: libertate, credinţă în Dumnezeu, dreptate, adevăr, proprietate privată.

Tot în creier, într-un înveliş protector, se află orientarea sa politică, încrederea în Parlament, Justiţie, Stat, fondul său cultural, ataşamentul faţă de valorile sale perene, speranţa revenirii la normalitate.

Iese pe stradă şi constată că oraşul său este ocupat de trupe străine, că ţara sa a fost învinsă în război şi că ziarul pe care obişnuia să-1 cumpere de la chioşc a dispărut; în locul lui i se dă să citească Scînteia, producţie comunistă a ocupantului.

Nu trece mult şi află că foştii conducători, foştii miniştri, înalţii funcţionari ai statului, foştii săi cunoscuţi sunt arestaţi şi acuzaţi de dezastrul ţării, de fascism, de crime împotriva umanităţii.

Dacă protestează cumva, este imediat arestat. Aşa că preferă să tacă, să păstreze distanţa faţă de reprezentanţii noilor autorităţi, eventual să comenteze într-un cerc restrîns situaţia.

Constată că la alegeri voturile sunt inversate fără nici o ruşine şi că protestele partidelor democratice rămîn fără efect.

Cu timpul, mai observă ca Regele lui este neputincios în faţa ocupantului, că Justiţia lui îl condamna pe Antonescu (cel pe care îl votase la plebiscit), că Parlamentul lui da legi represive, că Biserica lui este demonizata.

La un moment dat, autoritatea cu care intra zilnic în contact şi de care depindea supravieţuirea lui socială — patronul firmei la care lucra este arestat, condamnat pentru că 1-a exploatat pe el şi închis; mulţi văd în asta satisfacerea unui gînd personal ascuns sau o răzbunare pentru rigorile la care era supus ca angajat al acelui patron; mai mult, guvernul comunist vine şi îi spune ca este coproprietar.

Mai constată din media că opinia generală este că societatea ar trebui schimbată din temelii, că trebuie dată puterea celor nedreptăţiţi ( printre care şi el), că ar trebui creată o alianţă între România, statele vecine şi URSS pentru că aceste doresc pacea pe pământ împotriva imperialismului care aruncă popoarele în sclavie.

Mai află că imperialiştii au o bombă atomica pe care vor s-o arunce asupra României.

Din nou, dacă are obiecţii asupra veridicităţii acestor enunţuri, va fi arestat, închis, condamnat la ani grei de viaţă. El poate observa că ceea ce se spune într-un grup este aflat foarte repede de autorităţi şi că acestea nu ezita să acţioneze imediat.

Nu trece mult şi după ce a citit zilnic în media aceleaşi mesaje: victorii, realizări, construcţii megalitice, dezastrul capitalismului, îşi va pune întrebarea dacă nu cumva greşeşte el, dacă nu cumva greşesc cei care se opun, dacă n-au cumva dreptate cei care mărşâluiesc entuziaşti la demonstraţia de 23 august.

Obligat să participe la şedinţe, să asculte voci unanime, să ia cuvîntul pentru a se solidariza, cetăţeanul român va emite primul său mesaj de aderenţă. Altfel, riscă sa piară. O va face, fiindcă a văzut,auzit şi înţeles opinia dominanta a noii Puteri, a învăţat actul minim al disimulării şi a mai învăţat că trebuie să se protejeze. El va repeta lozincile opiniei dominante ca pe un cod al recunoaşterii între soldaţii aceleiaşi unităţi.

Cu mari precauţii el va şopti o părere critică, îşi va boteza copilul pe ascuns, îşi va înmormînta părinţii cu popă. Dacă vrea să muncească, să înveţe sau să îmbrăţişeze arta, el trebuie să facă noi compromisuri; ca să urce într-o ierarhie sau să se poată manifesta public, el trebuie sa mărească intensitatea gesturilor sale de aderenţă, să-i corecteze sau să-i judece pe cei care nu se supun opiniei dominante.

La un moment dat, va ajunge să creadă el însuşi ceea ce i-a fost impus.

Prin acest proces tragic, poporul român s-a înstrăinat de ceea ce este el cu-adevărat. Dar şi mai dureros e că s-a înstrăinat de sine. De câte ori nu am avut senzaţia că înainta de a-şi urî ţara, unii fraţi de-ai noştri par să se urască pe ei înşişi? De foarte multe ori am avut impresia că explicând unui astfel de om că în ultimă instanţă, ţara este chiar el, parcă-l înjuram. Sovieticilor le-a ieşit atât de bine procesul de transformare a noastră într-o masă de sclavi, încât atunci când aveau nevoie să ne revoltăm contra lui Ceausescu, n-am reuşit! A fost nevoie de agenţi kgb şi de morţi pentru a-şi impune liderul “reformator” la Bucureşti.

Din păcate, manualul lui Beria şi “Spirala tăcerii” şi-au pus amprenta grav asupra noastră. Să nu uităm că sunt şi astăzi oameni care parcă “te înfierează proletar” când nu eşti de acord cu ei. Mulţi din ei şi-au schimbat doar blana, acum apărând ceea ce înainte de ’89 blamau: capitalismul de tip occidental.

Aceşti oameni sunt printre noi. Ei nu se mai pot schimba, dar grav este că încearcă să creeze alţii ca ei. Folosesc aceeaşi paşi ca şi acum 50 de ani: ne discreditează simbolurile, tradiţia, societatea este ţinută din scurt cu ajutorul instuţiilor represiunii şi orice opinie ‘altfel’ este batjocorită ‘in corpore’ de către mass-media. Şi totul cu un singur scop: generatiile urmatoare de romani sa fie doar niste sclavi pentru firmele altora, fara personalitate, identitate si credinta proprie, incapabili sa ia o decizie sau sa se opuna.

Concluzia o trage tot istoricul Alex Mihai Stoenescu şi cred că ne scuteşte de alte comentarii: “Cei mai bine dotaţi pentru rezistenţa anticomunistă au fost legionarii, coerenţa opoziţiei lor anticomuniste fiind dovada forţei credinţei lor din trecut”.

Sursa: Foaienationala.ro