Credinta

În aprilie 326 i.Hr., Alexandru Macedon (20 iulie 356 î.Hr.""10 iunie 323 î.Hr.) capturează zece asceţi în apropiere de Taxila, capitala unui regat din Punjab, azi Rawalpindi. Şocaţi de faptul ca umblau cu desăvarşire goi, greco-macedonenii i-au numit gimnosofişti. Vor fi fost yoghini brahmani sau saddhu (sfinţi), cel mai probabil yoghini naga sadhu sau poate jainişti digambara, de vreme ce şi astăzi aceştia din urmă se preumblă pretutindeni "înveşmântaţi în spaţiu" (ambar dig).
citeste tot >>

"... tipul acesta de naţionalism in extremis (care aduce dubios de mult cu cel propovăduit de P. Ţuţea - care, totuşi, chiar era pe moarte) este la fel de sforăitor şi de găunos (chiar dacă extrem de elocvent exprimat) ca şi ideea de cosmopolitism fundamentată religios. De ce m-aş retrage în munţi să nu mă calce gorila cu jeep-ul, când munţii au fost restituiţi integral, cu acte în regulă, gorilelor care (ce paradox, mai adaptabilă gorila decât omul de cultură...), acolo, în aceşti munţi metaforici, gorila mă calcă cu ATV-ul? Domnului Puric, ca oricărui orator exaltat, îi lipseşte gândirea practică; iar aceasta nu poate fi mimată"...
citeste tot >>

Dacă priveşti România prin ochii lui Sancho Panza, un ţăran plin de vitalitate, cu simţul realităţii, vezi un ghetou neocomunist, fără perspectivă politică, fără viitor, trăind o confuzie şi o improvizaţie totală. Un destin aproape tragic. Dacă priveşti prin ochii lui Don Quijote, vezi o ţară cu o taină imensă, capabilă să dăruiască şi celorlalţi. Depinde prin ce ochi o priveşti.
citeste tot >>

Arta viitorului nu va mai putea fi de mercenar, precum este acum. Vezi filme şi le uiţi, nu când ieşi, ci când le vezi... Piesele de teatru au un text patologic, schizofrenic, au apărut textele noi, de criză şi pe scenele româneşti. Şi ele intră într-un val mimetic, care arată că suntem dintr-un punct de vedere o subcultură şi că trebuie să imităm crizele lui Big Brother, care a consumat patologia de mult. Teatrul de tip patologic, de tip exhibiţionist, corespunde omului autonom, fără de Dumnezeu, al individului, nu al persoanei. Toate aceste tulburări vin şi la noi, într-un soi de contaminare. Noi suntem cu cultura tot timpul în regim de urgenţă.
citeste tot >>

Pe mine m-a încreştinat un ţăran pe lângă care treceam. Eu i-am zis "Să trăiţi, tovarăşe!", având sechele comuniste, iar el, bătând la coasă, mi-a zis: "Doamne-ajută!" Eu veneam de la Gheorghiu-Dej, iar el venea de la Isus Hristos. Ne-am întâlnit pe o potecă în România şi în clipa aia m-am luminat.
citeste tot >>

Eu nu fac exerciţii socratice asupra mamei mele. Pe de altă parte, cum să faci exerciţiu de democraţie în valorile naţionale, punând-o pe Mădălina Manole alături de Noica sau Eminescu? Henry Coandă a spus că avem atât de multe genii că putem da cu împrumut. Este o certitudine. Iar certitudinile încep cu conştiinţa. Am fost debusolat pe vremuri, când un secretar literar de la Iaşi mi-a spus că Eminescu a fost şi poet. "Cum ŞI poet? - l-am întrebat eu, indignat. "Păi da, mă, că a fost mai întâi o conştiinţă". O afirmaţie care face cât toată istoria literaturii a lui George Călinescu.
citeste tot >>

"Prima mare epifanie a poeziei româneşti a fost Eminescu, a doua a fost Labiş. În sensul strict de epifanie, deci de manifestare de sus în jos a sacrului printre oameni şi de asemeni în sensul buddhist al cuvîntului, de apariţie de Bodhisattva. Bodhisattva este cel care trebuie să devină un Buddha în încarnarea pe Terra. Dacă Labiş ar fi trăit măcar pînă la 25 de ani, el împlinea exact rolul de mare profet al lui Eminescu. Nu puteai să-l înţelegi pe Eminescu decît prin Labiş. Nici Arghezi, nici Blaga, nici Ion Barbu, nici Dan Botta, nici Emil Botta, nici Gellu Naum, nici unul dintre marii poeţi români nu se poate măcar imagina scriind între 17 şi 21 de ani cum a scris Labiş. Pentru mine el este o manifestare divină".
citeste tot >>

După mai bine de un veac de la moartea sa, Eminescu a devenit pentru noi, românii, simbolul central al românismului. Opera sa politică a fost confimată de toată istoria românilor de la 1889 încoace... România Mare, "De la Nistru pîn' la Tisa" s-a înfăptuit parcă după un scenariu eminescian, înfăptuire care pentru două decenii a arătat lumii un popor cu o miraculoasă forţă de creaţie. Două decenii, atît ne-a îngăduit istoria, nouă românilor, să vieţuim uniţi în graniţele noastre istorice.
citeste tot >>

Acum, cînd păşim în cel de-al doilea veac al eternităţii eminesciene, vom spune că Eminescu este nu doar "omul deplin al culturii româneşti" cum, cu înţelepciunea senectuţii, s-a străduit să ne-o reamintească filosoful nostru Constantin Noica, dar mai mult, că pentru noi, românii, Eminescu încarnează cea mai desăvîrşit-conceptibilă imitare a unui model sacru, iar opera sa ne va rămîne în veci, cartea sfîntă a neamului. (17 iunie 1989)
citeste tot >>

Astăzi biserica este lovită şi din interior, şi din afară, şi pe faţă, şi pervers. Ştiţi cum se secularizează o biserică? Cum se schimbă Sfântul Duh cu raţiunea umană? Atunci când se compromit oamenii bisericii, când se compromite biserica în calitatea ei de instituţie. Ce ne-a dat rezistenţă? Care a fost liantul acestui neam, dacă nu această pomenire, această îngenunchere permanentă? Ne-a salvat vreo ideologie? Ne va salva vreo doctrină?
citeste tot >>