Acum câţiva ani, eram deznădăjduit şi am fost la noaptea de Înviere şi am văzut lume multă: şi creştini, şi oameni cu suflet curat, dar şi paiaţe, securişti cu jeep-uri, cu telefoane mobile, cu casetofoane date la maximum, într-o împietate totală. Mulţi, enorm de mulţi, în turma asta în care erau şi trăitorii. A ieşit un părinte bătrân, iar eu întâmplător eram acolo în faţă, strivit de mulţime. Şi a trecut pe aproape. Eu eram foarte deznădăjduit. Atunci Dumnezeu mi-a vorbit în nădejdea creştină. Acest părinte bătrân avea un pantof dezlipit, cusut cu acul. Sărac, fragil, ca o lumânare aproape stinsă şi fără microfon, şi-a îndreptat privirea la mulţimea aia care era acolo amestecată, la compotul acela, cu creştini şi cu necreştini, şi a zis: Se dă lumină! Şi în clipa aia, ca printr-o minune, au tăcut toţi. N-a avut nevoie de amplificare. Dar mai ştiţi ceva? Nădejdea creştină alungă şi puterea morţii. Şi în clipa aia eu am simţit. De ce? Omul acela, care a făcut 30 de ani de puşcărie, nu că n-a pierdut nădejdea, dar ne vorbea despre nădejde, nu despre speranţă - mare atenţie, speranţă au ateii! Ateii zic baftă, creştinul zice Doamne-ajută! Pe mine m-a încreştinat un ţăran pe lângă care treceam. Eu i-am zis “Să trăiţi, tovarăşe!”, având sechele comuniste, iar el, bătând la coasă, mi-a zis: “Doamne-ajută!” Eu veneam de la Gheorghiu-Dej, iar el venea de la Isus Hristos. Ne-am întâlnit pe o potecă în România şi în clipa aia m-am luminat.

(Fragment din “Cuvînt de folos la Mănăstirea Petru Vodă” - 8 noiembrie 2006, redactat de Fabian Anton si postat pe www.poezie.ro)