În anul 1994 reveneam la Mănăstirea Sihăstria şi, desigur, l-am căutat pe cel care a fost numit "patriarhul monahismului românesc" - Pr. Ilie Cleopa. Spre deosebire de anii de dinainte de '89, când avusesem şansa de a locui o vreme acolo, fiind găzduit chiar sub acelaşi acoperiş cu Sfinţia Sa, astăzi locul era vizibil mai aglomerat. Părintele tocmai le vorbea oamenilor, o mulţime de pelerini care şedeau pe numeroasele bănci aşezate special în preajma chiliei. La un moment dat a venit vorba despre aşa-zişii "bioenergeticieni" care invadaseră ţara, mulţi fiind din Basarabia.

Pr. Cleopa a spus foarte ferm că practicile acestora nu au de-a face cu creştinismul ortodox. "Dar la noi în sat este un preot ortodox care are asemenea capacităţi speciale", a remarcat o femeie. "Dacă este preot ortodox şi are crucea în mână este altceva", a încheiat subiectul, autoritar, Pr. Cleopa…
Într-un cadru în care se discută despre medicină şi teologie, totdeauna îşi face loc cercetarea. Sunt nenumărate întrebări care se pun - şi nu trebuie ocolite - în legătură cu cercetarea aflată sub incidenţa valorilor creştine. Cum ne afectează (direct şi indirect)? Sunt toate aceste uluitoare deschideri ziditoare? Pr. Andrei Scrima vorbeşte despre "spaţiul destinat să adăpostească elanul unei civilizaţii purtătoare de viitor". Ne întrebăm: sunt toţi vectorii de cercetare - bulversanţi, adesea - purtători de viitor?

În acest context sunt dator să fac o laudatio Bisericii Ortodoxe Române (BOR). Pornesc de la un singur exemplu: în condiţiile în care există încă şi în Occident şi în România medici reticenţi la practica acupuncturii (nu mai vorbesc de anumiţi teologi sau simpli credincioşi), figuri remarcabile ale creştinismului ortodox românesc au avut o totală lipsă de prejudecăţi. Cunoscutul duhovnic de la Mănăstirea Cernica, Pr. Ilarion Argatu, Pr. Dumitru Stăniloaie au fost pacienţii unuia dintre cei mai mari medici acupunctori români, Dr. Ioan Ladea. Şi despre Pr. Paisie Olaru de la Mănăstirea Sihăstria există mărturii că a fost tratat la un moment de cumpănă a neputinţelor trupeşti de un medic acupunctor. Dar acupunctura funcţionează pe baza taoismului, un sistem doctrinar a cărui relaţie cu creştinismul nu a fost (deocamdată) calibrată…

Iată motivele pentru care ne putem întreba imediat: care sunt limitele antropologiei creştine? Mai mult, dacă acupunctura funcţionează pe baza unei doctrine tradiţionale validată de multe milenii de practică neîntreruptă, ce se petrece în legătură cu alte, nenumărate, cercetări contemporane ori sisteme sapienţiale care interferează cu spaţiul medical - sunt toate de bun augur pentru un creştin?
În folclorul urban recent a apărut expresia "roşii de plastic", ironizându-se astfel produsele modificate genetic ce se găsesc pe tarabele din marile oraşe: roşii care nu putrezesc, ţin foarte mult, dar nici nu au vreun gust. Până unde, ne întrebăm, vor merge cercetarea şi noile tehnologii, cât mai este până la construirea unor corpuri umane "de plastic"? Cu alte cuvinte, trebuie să ne punem nişte limite în ceea ce priveşte cercetarea - şi tehnologia rezultată - dacă este să ţinem cont de valorile şi de exigenţele creştine? Vom pune bariere, ţinând seamă de axiologia creştină, cercetărilor la nivel genetic, celor din biofizică şi biochimie, din fizica cuantică etc.? Există limite, realmente periculoase, ale cercetării ştiinţifice sau doar blocaje la nivelul doctrinei teologice?
La acest punct, un teolog îţi va răspunde pe loc: "Toate-mi sunt îngăduite, dar nu toate-mi sunt de folos" (I Corinteni 6, 12). Problema este că atunci când ajungem la amănunte concrete, îndemnul Sf. Apostol Pavel pare insuficient. Cine şi cum face diferenţa - în cazurile concrete ale cercetării medicale?
În vremea sa, Sf. Vasile cel Mare scria un "Îndemn către tineri cum să folosească scrierile eline". Astăzi nu avem încă teologi creştini care să scrie "îndreptare" pentru buna folosire a nenumăratelor aspecte ale cercetării care interferează, de pildă, cu medicina. Mă refer la personalităţi de anvergură, la eventuale poziţionări pan-ortodoxe ale Sf. Sinod al BOR, iar nu la diverşi scribi minori, fie ei şi teologi...
 

Conform lui Evagrie Ponticul, contemplaţia duhovnicească nu poate face niciodată separaţie între Dumnezeu şi lume. De unde şi imperativul descoperirii legilor lui Dumnezeu ascunse în tainele Creaţiei, a "înţelesurilor de deasupra Cerurilor". Să recunoaştem deschis - cu smerenie şi fără supărare -, foarte puţini teologi, puţini duhovnici au cunoştinţele spirituale, dar şi harul pentru a pătrunde "înţelesurile de deasupra Cerurilor" într-ale cercetării contemporane!...
Şi mai trebuie s-o spunem, fără ocolişuri, creştinismul ortodox nu are - încă - răspunsuri coerente la nenumărate dintre întrebările care sunt la interfaţa dintre teologie şi practica medicală modernă. Ortodoxia a avut înţelepciunea de a fi de acord cu transplantul de organe, dar pune încă ştampile (unii le consideră prea grăbite, lăsând impresia că nu s-a meditat îndeajuns) asupra cercetărilor legate de celulele stem, de clonare ş.a.m.d. Iar discursul este fluctuant, inegal. În privinţa celor de mai sus una îţi va spune un profesor de la o facultate de teologie, alta un duhovnic dintr-o mănăstire. Diferenţele sunt uneori uriaşe, la antipozi - profesorul teolog poate privi cu înţelegere, ba chiar aprobă o anume chestiune, pe când duhovnicul o poate diaboliza. Pe cine să creadă studentul în teologie sau simplul credincios (care poate fi medicul)??
Să precizăm: autorul rândurilor de faţă nu are formată nicidecum o părere definitivă asupra temelor enumerate mai sus. Dimpotrivă, aşteptăm expertizele celor îndreptăţiţi.
…Dar într-o cultura care se respectă, fie că vorbim de credinţă, fie de ştiinţă, singurii îndreptăţiţi să vorbească sunt specialiştii - teologul cu expertiză dogmatică, dar şi contemplativă respectiv cercetătorul. Iată de ce ar trebui să facem o subliniere de bun-simţ: oricare ar fi tema luată în discuţie, aceasta nu poate fi abordată decât din ambele perspective simultan: şi spiritual (duhovnicesc), şi ştiinţific.

Puţine sunt persoanele care să fie capabile de a se aşeza cu adevărat în "tabăra" celuilalt pentru a genera un dialog real şi nu închipuit. Şi totuşi există excepţii, personalităţi rarisime, care trăiesc simultan în ambele "tabere" - mă gândesc, de pildă, pentru spaţiul românesc contemporan, la Pr. Andrei Scrima, o personalitate uriaşă care era acasă pe ambele versante ale cunoaşterii. Făcând studii de filosofie, matematică şi teologie la Universitatea din Bucureşti, Andrei Scrima a fost o scurtă vreme, înainte de a se călugări, asistent al marelui profesor de logică Anton Dumitriu. Devenit călugăr ortodox - şi după studii doctorale efectuate în India - a ţinut cursuri în diferite locuri ale lumii, despre interpretarea Evangheliei după Ioan, bunăoară. Biblioteca sa - donată (după plecarea sa la Domnul) Colegiului Noua Europă din Bucureşti - cuprinde trei secţiuni aproape egale ca suprafaţă: una dedicată creştinismului, alta istoriei religiilor şi spiritualităţii universale, iar a treia cărţilor de ştiinţă. Era capabil să sărbătorească bucurându-se ca un copil de descoperirea a încă unei zecimale dintr-o constantă cosmică (întâmplare reală), dar şi să scrie în acelaşi timp despre antropologia apofatică, a publicat pagini splendide pornind de la astrofizică, dar şi despre Mişcarea "Rugul Aprins" al cărei membru a fost…

Dacă este să medităm la extinderea limitelor antropologiei creştine, ortodoxia are un potenţial greu de închipuit. Iată ce-şi nota prin anii '50, Pr. Andrei Scrima ("Antropologia apofatică", Ed. Humanitas, 2005, p. 368): "Sunt din ce în ce mai numeroase semnele apariţiei unui nou mod sau regim al spiritului: acela de dincolo de concept, de mărginirea noţională, de fixitatea psihologică. Apare necesitatea de a trece dincolo de limite şi de a adânci realitatea până la chipul său inefabil şi totuşi apropriabil, situat dincolo de rigoarea schemelor conceptuale. E un fenomen care nu s-ar fi putut produce acum 3-4 decenii. Între timp, inteligenţa umană s-a afinat, a devenit mai suplă, s-a exercitat în efortul dificil al depăşirii de sine în atâtea domenii ale cunoaşterii şi gândirii, de la filosofie până la ştiinţele exacte. Şi poate că sensul acestor tendinţe şi transformări este tocmai prepararea minţii umane pentru trecerea în marea cunoaştere a non-cunoaşterii naturale, pentru primirea pecetei de taină a apofaticului".

…Dar darurile enumerate adineaori se găsesc rareori într-un singur om. Iată de ce propunem aici un exerciţiu de imaginaţie. Exerciţiul la care mă refer este foarte posibil să fie transpus în practică întrucât există modelul - evocat mai sus în persoana Pr. Prof. Andrei Scrima, după cum sunt alte câteva personalităţi de o deschidere similară -, dar există şi condiţiile. În atmosfera de libertate de după '89 cunosc chiar personal destul de mulţi tineri care au dublă specializare: una fiind asociată ştiinţelor exacte (matematică, fizică, medicină etc.), cealaltă fiind chiar teologia creştin ortodoxă.
Existând condiţiile, un al doilea pas ar fi coagularea şi susţinerea (spirituală, financiară, logistică ş.a.m.d) unor grupuri interdisciplinare. Ştiu din proprie experienţă, binefacerile unui astfel de grup sunt imense. Atmosfera, emulaţia, bucuria dialogului sunt rareori întâlnite cu alte prilejuri.
 

Un al treilea pas al exerciţiului de imaginaţie ţine de felul în care s-ar putea structura lăuntric un astfel de grup. În spirit creştin, relaţia dintre persoane ar trebui să fie de autentică comuniune creştină. Ceea ce, recunoaştem, nu este tocmai simplu nici măcar în cadrul unor comunităţi creştine "rodate" (obştea unei mănăstiri sau nucleul "tare" al unei parohii). Suntem conştienţi însă că numai comuniunea autentică generează o comunicare sinceră, fără ipocrizii şi formalităţi lumeşti. Este singura formă de poziţionare corectă faţă de autismul care bântuie mai mult sau mai puţin deghizat prin lume, cu atât mai acut autismul dintre comunitatea ştiinţifică şi teologi.
Resacralizarea actului medical are viitorul deschis…
 

(Fragment din comunicare susţinută la al IX-lea colocviu "Medicină şi Teologie",Bistriţa-Năsăud, 31 mai - 1 iunie, 2010, care a avut ca temă "Provocările bioeticii creştine în era noilor tehnologii medicale")

Sursă: Ziarul de Duminică