Dacă priveşti România prin ochii lui Sancho Panza, un ţăran plin de vitalitate, cu simţul realităţii, vezi un ghetou neocomunist, fără perspectivă politică, fără viitor, trăind o confuzie şi o improvizaţie totală. Un destin aproape tragic. Dacă priveşti prin ochii lui Don Quijote, vezi o ţară cu o taină imensă, capabilă să dăruiască şi celorlalţi. Depinde prin ce ochi o priveşti. El s-a îndrăgostit de Dulcineea nu din văzute, ci din auzite. Eu, la fel, m-am îndrăgostit de România, nu din văzute, pentru că îţi vine să te sinucizi dacă ieşi acum pe stradă, ci din ce-am citit şi din ce mi-au povestit alţii despre ea. De ce a scris Gheorghe Brătianu că poporul român e un miracol? De ce nu a spus că e un gunoi, cum fac cei de acum, care l-au decapitat şi pe Eminescu? Scormonesc vulgaritatea în operele lui ca să-l desacralizeze, să-l biologizeze pe scriitorul despre care Cioran spunea că şi Buddha ar fi gelos pe biografia lui.
Ceea ce se întâmplă acum în cultura română mă face să mă simt destul de singur. Cultura şi intelectualitatea românească le văd oportuniste, închinate mimetismului, slăbite, cu garda jos. Nu mă simt singur dacă mă bagi în cultura interbelică. Când citesc o carte de Mircea Vulcănescu parcă începe să-mi circule sângele în vene. Când îl citesc pe Nae Ionescu sau pe Petre Ţuţea, intru şi eu în normalitate şi regret că am început să mă simt mai bine la Bellu, între morţi, decât între viii morţi de acum, fără vlagă, care sunt capabili să argumenteze orice, numai să le fie bine. Prin comparaţie, putem să ne dăm seama că Eminescu a fost o conştiinţă, a strigat "Pe aici nu se trece!"... A făcut un fel de Mărăşeşti în cultură. Eminescu este ca zidul chinezesc. Au venit nişte demenţi comunişti şi i-au dat cu var şi vin alţii acum şi-l mâzgălesc cu graffiti. Dar este singura construcţie umană care se vede de pe Lună.

(Fragment din interviul “Poporul român ar fi demn de un Tarkovski”, apărut în ziarul “Adevărul”, in 2006)