„Mergi la colindat?“ Aceasta era întrebarea principalã auzitã pe la toate colţurile caselor, cu cîteva zile înainte de Crãciun sau Anul Nou, în timp ce se înãlţa un derdeluş, sau se punea umãrul la rostogolirea bulgãrilor de zãpadã, pentru a face un om de zãpadã şi mai mare decît al celor de pe partea cealaltã a strãzii. Sãniile se transformau în bãnci, ca la sfatul bãtrînilor satului. Trupe de cîte trei-patru ne adunam şi puneam ţara la cale. Hotãrîri importante! La ce orã ne întîlnim, de la ce casã începem colindatul, pînã unde mergem. De cele mai multe ori, uliţa mare era piatrã de hotar. Pînã acolo, sau mai departe? Ce mai conta? Important era sã ne scoatem desaga din cufãrul cu jucãrii, sã o scuturãm bine şi sã o pregãtim a o umple cu mere, covrigi si nuci. Dimineaţa de Moş Ajun era ca un preludiu al colindului mare ce urma. Sorcova şi buhaiul aveau sã fie punctele culminante ale planurilor mãreţe din vacanţă de iarnã. Doamne, şi ce roşii eram în obraji, si ce voioşie în inimile noastre de copii, numai la gîndul cã se apropie colindatul! De repetat, nu repeta nimeni. Ce nevoie aveam? Versurile colindelor erau în inimile noastre. Nu ne pãrãseau tot anul. Stãteau acolo cuminţi, aşteptînd cu sufletul la gurã venirea Sãrbãtorilor de Iarnã.
Este din nou sfîrşit de an. Crãciunul bate la uşã şi dupã el, cu repeziciunea gîndului, va veni şi noaptea de Anul Nou. Vã sunt desagii pregãtiţi? V-aţi luat sorcove? La cine a rãmas buhaiul? Cine are un bici şi un clopoţel, ca sã rãsune pluguşorul pînã la marginea satului vecin? Sau nici nu ştiţi despre ce vorbesc? V-aţi învãţat copiii cum se colindã? Sau v-aţi pierdut în vîltoarea cumpãrãturilor de la „Mall“ şi a luminitelor colorate din piaţa mare?
Sã nu lãsãm uliţele satelor, strãzile comunelor, bulevardele oraşelor sã ofteze în lipsa grupurilor de copii gãlãgioşi, care sã alerge de la o casã la alta, cîntând din rãsputeri şi mulţumind gospodarilor pentru darurile primite. Sã nu lãsãm serile de colind din propria noastrã copilãrie sã devinã închise într-un album cu amintiri. Ce cadou poate fi mai preţios sub pomul de Crãciun, dacã nu datinile noastre strãmoşeşti, atît de frumoase şi pline de înţelepciune! Sãrbãtori Fericite, buni români!

Oaspeţi cu azur în gene/ Si zãpadã pe opinci
Se ivirã la fereastrã/ Cu colinde şi tilinci. (...)
Şi cîntarã, şi urarã/Si plecarã ca un dor,
Strãlucea un puf de înger/ Risipind pe urma lor.

(„Oaspeţi cu azur în gene“, de Nechifor Crainic)