Scriu de când îmi pot aminti. De când nu ştiam literele… Mă ţineam după tata şi îi dictam cele ce aş fi vrut să le aştern eu însămi pe hârtie şi nu puteam. Tata se supunea ascultător dorinţei mele copilăreşti. Ce "scriam" eu atunci erau poveşti cu zâne bune şi cu prinţi fermecaţi. Îndrăgisem poveştile Fraţilor Grimm, pe care mi le citea mama dintr-un tom voluminos, frumos ilustrat. (Păstrez cartea şi acum, ea e un veritabil veteran de război după vârsta pe care o are, prin câte a trecut şi, nu în ultimul rând, după înfăţisare…)

Tata ma lua intotdeauna in serios. Ma trata ca pe un om mare. Niciodata n-a pus la indoiala nevoia mea de a “scrie”. Mai mult: se arata totdeauna disponibil pentru functia de scrib, pe care i-o incredintam.

Cand am invatat literele si am putut eu insami sa citesc si sa scriu, am fost un copil cu adevarat fericit. M-am jucat pana tarziu (si imi plac jucariile inca si azi!), dar indeletnicirea mea preferata era sa scriu. Cand am plecat la liceu, adunasem in urma un geamantan (la propriu!) de manuscrise. Bunica era cu munca de “secretariat”: ea imi pastra scriiturile in geamantanul cu pricina.

Am scris totdeauna cu bucurie. O bucurie vie, nerabdatoare, frematanda de asteptare. Nu aveam un alt scop decat acela de a scoate la lumina tumultul tainic al inimii mele. Cuvintele imi erau totdeauna la indemana. Ele se iveau in mine ca dintr-un izvor mereu desfundat, cu neputinta de stavilit. Nu era un dicteu automat. Ci o rabufnire a starilor mele sufletesti, care se cereau rostite. Ele mocneau o vreme in strafundul fiintei mele, apoi izbucneau la suprafata asemenea unui vulcan revarsat in cuvinte.

Scriam cu o pasiune neostoita. Cu timpul, scrisul a devenit o a doua natura a mea. Scriam natural, asa cum respiram: n-as fi putut trai fara sa scriu, asa cum n-as fi putut trai daca as fi incetat sa respir. Legasem prietenii de varsta mea insa ieseam rar la joaca – si atunci jucam fotbal cu baietii de pe strada mea. Cea mai mare parte a timpului mi-o petreceam insa scriind. Pentru ca scrisul ma implinea.

Cand am intrat la facultate, bunica m-a avertizat: “ai sa mananci toata viata hartii!…” Cu tot avertismentul bunicii, eu n-am putut sa fac altceva. Iubeam limba romana. Cu patima o iubeam. Abia mai tarziu am inteles legatura dintre aceasta pasiune a mea si nevoia mea de a scrie: a stapani tainele limbii si a le manui pentru a exprima cat mai exact o idee tine de tehnica unei bune executii, intocmai ca manuirea arcusului pe strunele unei viori, pentru a reda, cat mai fidel si mai expresiv,o anumita linie melodica. In spatele unei bune executii, se afla talent si munca, dar si stapanirea detaliilor tehnice care tin de domeniul respectiv.

Ai mei ar fi vrut sa fac Politehnica, zicand ca aveam “spirit tehnic”. In masura in care aveau dreptate, spiritul meu tehnic tinea preponderent (daca nu cumva – exclusiv!) de tehnica limbii romane, unica in felul ei, ca posibilitate de sugestie si de exprimare. Fiindca limba romana este un organism viu: ea respira si creste armonios, potrivit regulilor sale de baza si nenumaratelor sale exceptii de la regula, care, toate, ii dau savoare si unicitate in expresivitatea sa. Cu totul firesc este sa fie astfel, de vreme ce limba romana este expresia sufletului poetic al poporului nostru. Ea este, de aceea, o voce particulara, cu un timbru inegalabil si modulatii uimitoare, de o finete a nuantei intraductibila adeseori.

Peste ani, cand grija zilei s-a inmultit si, nu de putine ori, ea m-a coplesit, n-am mai avut timp pentru scris ca pana atunci. Dar tot il gaseam. Il “furam” din timpul altor activitati sau din timpul de somn. Caci nu puteam sa nu scriu: n-as fi putut respira si m-as fi sufocat…

In urma cu niste ani, mi-a aparut un roman. Manuscrisul se prafuise o vreme pe raftul unei edituri craiovene. Cineva a dat peste el, l-a citit, i-a placut si a hotarat sa imi ajute sa-l public. Acestui om minunat, ii voi ramane datoare pana la capatul zilelor mele. Nu ma cunostea personal, dar m-a investit cu incredere, precum facuse tata in copilarie; a investit bani in cartea mea; si, mai ales – a consimtit instinctiv ca Dumnezeu sa imi vorbeasca prin el, iar faptul ca eu atunci nu l-am inteles nu face ca meritul lui sa scada intrucatva. Dar iata cum au stat lucrurile. Ne-am intalnit de cateva ori, sa discutam spaltul. Eu aveam totdeauna obiectii de ordin gramatical si, mai cu seama, de punctuatie. Gramatica asta curge in mine si e o boala la care n-am leac. Pentru mine, o virgula are o insemnatate enorma. Fiindca, daca ea e sustrasa ori pusa anapoda, poate sa schimbe tot sensul pe care eu caut sa il exprim. Numai ca atunci, in imprejurarea aceea, erorile de punctuatie nu erau lucruri majore, dimpotriva: ele erau de suprafata, dar, cum eu eram atenta la ele, isi faceau treaba lor foarte bine – imi sareau in ochi, atragandu-mi atentia. Numai ca eu nu priveam incotro imi atrageau ele atentia: la problema de fond, a continutului tributar unor greseli cu adevarat grave, evidente pentru mine acum, dar nu si atunci. Spaltul se intorcea iar si iar la mine, doar-doar ma voi dezmetici: Dumnezeu imi atragea atentia in felul acesta; numai ca nu a pus El insusi degetul pe ranile textului meu, dar mi-l intorcea sub priviri, ca eu sa le vad. Dar eu: nu si nu! – ca virgula nu sta bine sau ca lipseste de tot; n-am vazut esentialul catre care virgula ma trimitea. In felul acesta, romanul meu a aparut cu erorile pe care le continea. Doua lucruri regret in legatura cu episodul acesta din viata mea: sincretismul religios caruia ii fusesem tributara pe vremea cand scrisesem romanul si – osteneala in van, la care l-am supus pe redactor, trimitand spaltul la corectat exclusiv pentru semne de punctuatie.
Am apucat sa dau vreo cateva exemplare pe la prieteni. Pe celelalte, le-am pus pe foc. Fiindca, intre timp, am aflat – Adevarul. Si El m-a eliberat de sub puterea inselarii.

Impactul ce Cel Care Singur e Calea, Adevarul si Viata a fost si pentru scriitorul din mine – naucitor. Si, intr-un anume sens, nimicitor. Caci Piatra de care eu ma izbisem (ori poate ca Ea se izbise de mine!) – m-a spulberat. Nu ca identitate, ci ca mod de gandire si ca mod de viata.

Eu am constientizat atunci propria mea moarte si am simtit cu putere ca o “traiam” de mai multi ani. Caci moartea fizica e numai un aspect al mortii. Moartea sufletului care rataceste departe de Dumnezeu este cu adevarat grava, caci ea este tragedia omului total neimplinit, gol de oricare sens, de vreme ce-i gol de Insusi Dumnezeu…
Aveam in jur de 36 de ani. O varsta pana la care altii au lucrat in via Domnului din belsug. Greselile tineretileor si ale nestiintei mele, nu le pomeni, Doamne!…

Pana la vremea in care scrisesem romanul, citisem de-a valma tot ce-mi cazuse in mana vorbindu-mi de Dumnezeu. Adunasem in suflet mult intuneric, fara sa-mi fi dat seama de el. Cand am realizat gravitatea situatiei mele launtrice, totul s-a prabusit in jurul meu si eu insami m-am prabusit – precum o casa care se naruie din temelii. Ceea ce mi se intamplase era insa firesc: imi zidisem casa sufletului meu pe nisip. Sincretismul meu religios imi pusese pasii pe drum strain. Pana atunci, traisem ca intr-un vis. Trezindu-ma eu, disparusera toate si ma aflam singura, numai eu si neantul pe care il adunasem in mine. Simteam cum se cascase in mine o prapastie infioratoare. Adevaratul meu continut era golul teribil al absentei lui Dumnezeu. Aceasta era insa chiar – moartea mea. Caci omul in care nu-i Dumnezeu este un lemn uscat, bun de foc.

In perioada care a urmat, am suferit ingrozitor. Credeam ca are sa-mi fie sfarsitul acolo – ireversibil, irevocabil si fizic, si sufletesc. Eram cu fata la zid, in capat de drum infundat. Inapoi, nu doream sa ma-ntorc; inainte – nu stiam cum sa ies din fundatura, ca sa pot sa mai merg. Golul din mine capatase dimensiunea unei singuratati de iad. Am zacut o vreme prabusita pe fundul acelei prapastii interioare, zdrobita in caderea pe care o suferisem – din varful iluziei. Aparent paradoxal, am iesit din starea aceasta tocmai in momentul cand am avut revelatia mortii mele launtrice.

Au fost cateva clipe de neputinta extrema, de nebunie, aproape, de – iad. Golul din mine ma devora. Eul meu profund era captiv, nu doar intunericului si unei absurde lipse de sens, dar si unei singuratati abisale, care ma dezintegra. Eram cu totul in adancul deznadejdii.

Intr-o asemenea stare, mi-am lasat pe un scaun trupul greoi, aproape inert. Mi-am lasat fruntea sa imi cada in podul palmelor ridicate pe antebrate, ca niste propte pentru o povara prea grea. Ma dureau coatele infipte in tablia mesei din sufragerie. Ma dureau bratele incordate sub greutatea capului meu. Ma dureau palmele neputincioase sub povara fruntii care-mi vuia. Tamplele imi zvacneau ca si cum n-ar fi trecut sange prin venele mele, ci pasari prinse in lat…

In singuratatea aceea extrema, Te-am chemat instinctiv: “Doamne Iisuse, eu nu mai pot…” Si, am descoperit cu uimire, ca nu eram singura: Tu erai chiar acolo, cu mine, si-mi primeai tanguirea cu care ma jeluiam. Am crezut insa ca acelea erau ultimele mele cuvinte. Ca, de la ele incolo, nu poate sa mai fie nimic. Eu gandeam c-am sa pier in deznadejdea mea fara fund. Nu imi dadeam seama ca primejdia trecuse deja. Chiar in momentul in care eu Te strigasem, Tu si venisesi sa ma ridici. Eu inca sufeream, dar inima imi era adiata de mangaierea Ta.

Am coborat incet bratele incrucisate peste piept, cu pumnii stransi in dreptul inimii. Simteam o durere acolo, care ma sfasia. Era o durere a sufletului meu chinuit, pe care o resimtea insa si trupul meu, caci ea se insurubase adanc in cosul pieptului si sfredelea acolo ca un pumnal rasucit intr-o rana vie.

Mi-am lipit fruntea de tablia rece a mesei.

Plangeam incet, calm, linistit. Deznadejdea se risipise.

Lacrimile se rostogoleau fierbinti pe obrajii mei. Se insiruiau cuminte pe un fir nevazut. Se innodau in barbie si cadeau, apoi, ghem, peste pumnii stransi in dreptul inimii.

Doamne Iisuse, am soptit inca o data. Si inca o data, si inca o data… Numele Tau imi alina durerea si dorul inimii. Caci imi fusese dor de Tine. Si eu nu stiusem nimic. Eu crezusem ca eram cu Tine cand Te cautam pe coclauri straine de pasii Tai… Acum, nu ma mai saturam sa Te chem. Stransesem pumnii la piept, ca si cum as fi vrut sa Te tin, sa nu imi mai pleci, de parca pumnii mei stransi Te-ar fi putut pastra in ei. Te chemam necontenit, sa-mi umplu golul din mine, flamand, cu numele Tau, care mi Te aducea odata cu rostirea lui. Eu nu intelegeam ce faceam. Dar Te aflasem chemandu-Te si Tu-mi veneai aproape, tot mai aproape, cu fiecare chemare a mea. De cum Te ivisesi in mine, risipisesi cosmarul singuratatii mele abisale si eu nu conteneam sa chem numele Tau, de teama sa nu Te pierd. Nu imi doream nimic altceva, decat sa Te strig; nu voiam sa gandesc altceva afara de numele Tau. Era declaratia mea de iubire. Si, cu cat eu Te chemam, cu atat mai drag imi erai…

Am adormit cu capul pe masa soptind numele Tau.

Nu stiu cat am dormit.

M-am trezit cu numele Tau pe buze si in inima mea. Numele Tau facea parte din mine. Si el inviase sufletul meu. Iar eu traiam, cu toata fiinta mea, bucuria negraita a intalnirii cu Tine. Ce bine-mi era sa fim numai noi amandoi in inima mea! Doar Tu si cu mine – in stramtul, intunecatul bordei al trupului meu cu totul pitic…

La vremea cand eu scrisesem romanul despre care aduc vorba aici, Il cautam pe Dumnezeu acolo unde El nu era. N-am practicat efectiv, dar am citit carti din varii domenii religioase: yoga, meditatia alfa, paranormal si, chiar – teozofie. Credeam in reincarnare, socoteam ca toate religiile sunt bune si ca au Acelasi Dumnezeu si habar nu aveam ca ajunsesem la falsi dumnezei, idoli mosteniti din vechile credinte pagane. Acumulasem o serie de experiente in nevazut si, cum n-aveam niciun discernamant, rataceam ca intr-un labirint. Iubirea mea de Dumnezeu era insa reala si arzatoare. In acelasi timp, imi era necaz pe diavol si voiam sa-l demasc. Tocmai eu, care umblam pe cararile lui. Stiam ca-si bate joc de oameni, dar nu realizam in ce masura eram eu insami bataia lui de joc. Asa ca aveam planuri mari. Alcatuisem o culegere de exercitii gramaticale pentru admiterea in liceu. Textele imi apartineau si exprimau idei morale si religioase. Aveam o sumedenie de poezii in acelasi registru, o gramada de texte in proza si romanul cu pricina. Aveam, chiar, in minte, texte pentru o culegere de probleme de aritmetica de clasa a IV-a. Ce doream eu sa realizez cu toate acestea? Nici mai mult, nici mai putin, decat… sa schimb lumea! Sa-ntorc pe oameni la Dumnezeu. Vai, mie, calauza oarba si nepriceputa! Scrisesem mii de pagini, sacrificasem atata timp, credincioasa fiind cu totul cautarilor mele ratacitoare, in care eu socoteam ca Il aflasem pe Dumnezeu si voiam acum sa Il daruiesc tuturor…

Venindu-mi in fire si dandu-mi seama de marea iubire a lui Dumnezeu si pentru mine, cea care gresisem atat de mult, prima decizie pe care am luat-o a fost aceea ca m-am intors in Biserica ortodoxa. Despre scris, n-a mai putut insa fi vorba curand. Capatasem o puternica teama si o aversiune teribila fata de ceea ce as fi fost in stare, fara sa imi dau seama, sa mai comit. Afara de asta, ma coplesise o stare de perplexitate fata de realitatea ca fusesem atat de lesne de dus de nas. Nu imi venea sa cred cat de naiva putusem sa fiu. Si cat de plina de mine insami, fara sa realizez mandria care ma stapanise. In starea aceasta fiind, cufundandu-ma eu intr-o rugaciune de pocainta (caci imi parea grozav de rau ca facusem totul pe dos decat intentionasem sa fac), Il intrebam pe Dumnezeu: cum a fost cu putinta ca toata munca scrisului meu de pana atunci sa faca asemenea roade otravite? Si am primit in inima mea acest raspuns: “Ai vrut sa ridici in lume o catedrala si ti-a iesit un templu pagan…” Era un raspuns trist, din durerea lui Dumnezeu pentru mine. Atunci, rugaciunea mea a capatat un alt sens. Voiam sa stiu cum sa fac sa nu mai gresesc si, in uimirea mea pentru usurinta cu care cazusem, mai inainte, in ganduri pagane, L-am rugat pe Dumnezeu sa-mi arate ce aveam de facut. Si de data aceasta, El mi-a raspuns si am simtit in inima mea acest indemn al Lui: “Veniti la Soarele dreptatii si lumina Adevarului va va lumina pe voi…” Dumnezeiesc raspuns: simplu si concis. Dar nu usor de descifrat pentru mine. Si iata cum mi l-am “tradus”: Soarele dreptatii este Hristos-Dumnezeu, Cel Care S-a intrupat pentru noi oamenii si a primit sa fie umilit ca nimeni altul si, in cele din urma, sa fie rastignit pentru noi, caci El ne iubeste ca nimeni altul. Deci eu imi pun intrebarea: cum pot veni la El? Si singurul raspuns pe care l-am aflat a fost acesta: lucrand poruncile evanghelice. Asa am cautat eu sa vin la Soarele dreptati: straduindu-ma din toate puterile mele sa implinesc cuvantul Lui, pe care l-am aflat in Evanghelia dupa Matei: Predica de pe munte (capitilele 5-7 inclusiv). Aceasta a devenit litera de lege pentru mine. Si am constatat aievea ca Dumnezeu Se afla ascuns in cuvintele Sale, iar eu, omul marunt, de netrebnic pamant, am putinta de a-L intalni in poruncile Sale si de a-L trai in straduinta mea de a implini aceste porunci. Iar trairea lui Dumnezeu il face pe om partas luminii Adevarului si Adevarul il face liber de orice cadere in inselare. Dar, in efortul sau de a Se apropia de Dumnezeu, omul trebuie sa-si pastreze smerenia, fiindca cel mai marunt gand de mandrie il face sa piarda tot ce a dobandit in Dumnezeu.

In privinta scrisului, abia dupa multi ani am putut sa-l reiau. Nu fara frica si din alta perspectiva acum. Caci eu astazi ma tem de cuvant: eu stiu ca poti alina si chiar poti sa dai viata, dar poti si sa ucizi cu un singur cuvant…

Sursă: CUVÂNT ORTODOX