Am fost acum un an şi jumătate în China şi mi s-a spus că, atunci când comuniştii chinezi au luat puterea, au obligat, forţând până la maximum populaţia, să scoată din casă toate vasele de porţelan, de jad, de pe vremea imperiului şi să le spargă. În caz contrar, ar fi fost împuşcaţi. Toată lumea, de frică, a făcut acest lucru, dar se pare că nişte tineri au luat cioburile şi au făcut cele mai frumoase bijuterii care se află acum în China.

În România, la ora actuală, trebuie să te zbaţi ca să spui adevărul. Eu nu garantez că monopolizez adevărul, dar vă spun sincer că ceilalţi monopolizează minciuna. Ştiu că România de astăzi este un deşert în care s-a exersat extraordinar de bine şcoala uitării. Însă, la această şcoală a uitării, a apărut o cărămidă vie, care este şcoala memoriei. La ce bun memoria? La ce bun memoria pentru generaţia mea şi pentru generaţia ce vine, din moment ce până acum, prin cinci generaţii de impostură politică, s-a exersat uitarea, sub formă de ocultare, sub forme mai noi, mai perverse, în doze homeopatice de intoxicare a memoriei, de compromitere a valorilor pe care le avem, în doze mici în aşa fel încât să nu mai avem pe ce să ne sprijinim? Şi din punct de vedere duhovnicesc se spune că România este o pustie, dar în pustie se duc deopotrivă şi dracii să lucreze, şi sfinţii să tămăduiască. În această pustie zicem: La ce bun poetul pe vreme de secetă? Răspuns: ca să aducă aminte că există ploaie.

M-am întrebat întotdeauna şi am sesizat o greşeală fundamentală în exersarea creştinismului din punct de vedere formal. Pentru că s-a spus peste tot: trebuie să iertăm, dar nu trebuie să uităm. Acum câteva săptămâni l-am revăzut pe Tudor Greceanu, un mare erou al acestui neam, care a spus: „Eu n-am să iert.” Evident că ar părea total necreştin. Sfinţii părinţi au stabilit următorul lucru: iertarea se face numai când celălalt intră în pocăinţă totală şi când cere iertare. Deocamdată nu s-a cerut iertare, nimeni nu s-a pocăit. Mi-ar plăcea ca peste 20 de ani să fie o şcoală a împăcării, a iertării supreme. Nu poate fi vorba de răzbunare, de o atitudine resentimentară, ci de o atitudine creştină. Atâta timp cât nu există regret, ci o continuare a sistemului în forme perverse, imbecile în forma în care ne guvernează, această luare împotrivă a curentului, care pare fără sorţi de izbândă, se manifestă într-un fel de semiclandestinitate. Păi, ce a avut creştinismul decât catacomba? Ce are cultura adevărată decât actul de subversivitate? Aştept această iertare din partea fratelui meu român. Este minunată această mânăstire a memoriei pentru că încerc să evit cuvântul „muzeu”, care îmi spune numai de document. Este o memorie trăită. Cred că este o continuare a României, aşa cum este şi această Şcoală de la Sighet, care deocamdată este aproape nebăgată în seamă la proporţia pe care o are. Această crucificare o regăsim la Memorialul de la Sighet, unde avem o mânăstire de mărturisire pentru că acolo a murit tot ce am avut noi mai bun, la fel ca şi în celelalte închisori în care elita a fost distrusă. Pilat din Pont i-a spus lui Hristos – şi lucrul acesta devine pentru mine un dialog imaginar prin dăinuirea celor care au trecut prin închisori în memoria noastră: « Pot să te umilesc, pot să te bat în cuie, pot să te biciuiesc, pot să te ucid ». Iar Hristos i-a răspuns atât – aceasta pentru că valoarea creştinismului constă în răspunsul pe care îl dă lumii: « Tu nu poţi să-mi faci nimic. Toate vin de la Tatăl meu, pentru ca eu să mărturisesc.
Nu au putut să ne facă nimic. Aşa cum, în urmă cu 2.000 de ani, pe o cruce stătea izolat băiatul tâmplarului, care era Fiul lui Dumnezeu, în timp ce imperiul era în plină cântare, şi nu-l băga nimeni în seamă, aceeaşi izolare o cunoaşte astăzi şi Şcoala de la Sighet. Un roman destul de sec la minte, a spus după vreo 70 de ani: Ei, vedeţi că nu s-a întâmplat nimic? Dar după 2000 de ani?
Cred că această mânăstire vie îşi va provoca seismul necesar, atât pentru fratele meu românul din populaţia venită cu tancurile sovietice, cât şi pentru fratele meu, naufragiatul creştin din Occident, devenind o insulă de recuperare sufletească. Suntem datori acestor oameni. Sunt fericit că, într-un fel, vocea mea a fost acolo cât a putut ea să mărturisească şi mă rog Bunului Dumnezeu, nu pentru rezistenţă în faţa unei metodologii istorice, ci pentru o dăinuire în veşnicia neamului.

Discurs rostit în 2006 la Memorialul de la Sighet