Am avut parcă dintotdeauna faÈ›ă de părintele Dumitru Stăniloae un interes de natură superioară, aproape inexplicabil în cuvinte, deopotrivă existenÈ›ial È™i creÈ™tin-cultural. Întâlnirea cu volumul său „Sfânta Treime sau la început a fost iubirea” a constituit la vremea respectivă o adevărata revelaÈ›ie. Portretul teologului s-a multiplicat de-a lungul timpului în cadrul propriilor reprezentări culturale, odată cu diferitele eseuri ce apăreau despre înalta sa operă, a discuÈ›iilor teologice, a alcătuirii unei bio-bibliografii etc. Dintre acestea, un loc aparte îl deÈ›ine ultimul interviu acordat, lui Costion Nicolescu.

Voi prelua un mic fragment: „E rău să nu mai fie un neam într-o credinÈ›ă. Nu mai este una în toate. Am primit o scrisoare anonimă, unde mi se spune că fac o legătură prea strânsă între Ortodoxie È™i naÈ›iune, că naÈ›iunea ar fi pe planul doi. Întâi să-L iubeÈ™ti pe Dumnezeu È™i apoi naÈ›iunea. NaÈ›ia este lăsată È™i ea de Dumnezeu. Fiecare naÈ›ie are un fel de a prinde spiritualitatea, aÈ™a cum are È™i fiecare om. NaÈ›iunea noastră de la început a fost aÈ™a, creÈ™tin-ortodoxă. Nu poÈ›i despărÈ›i cele doua aspecte, cel puÈ›in la noi”. Cuvinte simple, din inimă, din acel bun-simÈ› al lucrurilor ce trebuie afirmate răspicat, sub forma unor evidenÈ›e organice ce nu ar mai trebui demonstrate. Ce-i drept, după vorba unora, aÈ™a sunt vremurile, scrisorile sunt trimise… anonim, mai nimeni nu îÈ™i asumă răspunderea pentru acte în neconcordanÈ›ă cu firescul unei vieÈ›i din perspectiva valorilor creÈ™tine.

Omul prezent, de vreÈ›i „omul recent” (o sintagmă binevenită dar lansată de un nume acum de valoare îndoielnică!) nu îÈ™i mai găseÈ™te motivaÈ›ia reală de a-È™i clarifica trecutul – asta ca să fim generoÈ™i în exprimare! Chiar actele sale de condamnare a ceea ce va fi fost rău sunt mai degrabă semnele neputinÈ›ei de a face pasul către altceva, transformându-se în majoritatea cazurilor în „luări de poziÈ›ie” echivoce, cu darul onorat de a înceÈ›oÈ™a înmiit realitatea sumbră a cotidianului. „Azi”-ul e spaÈ›iul etern divizibil al nevoilor imediate, al satisfacerii unor dorinÈ›e ce îndepărtează până È™i de regnul animalier. Cine-ar mai putea fi, aÈ™adar, interesat de ce reprezintă neamul? Cine se găseÈ™te să identifice trăsăturile trădătorilor, cine mai are tăria morală de a spune până la capăt „aÈ™a e bine”?

Știu, tonul acestui material pare tributar unor orizonturi demult închise, depăÈ™ite. Menirea sa nu este aceea de a reînvia comportamente la limita firescului, nici a provoca lamentaÈ›ii a căror ideologie nu mai intereseaza în imediat pe nimeni, ci de a înlătura acel tip de indiferenÈ›ă faÈ›ă de momente importante ale istoriei noastre recente, nedisimulat. Sunt poate zeci de institute în È›ară a căror menire e tocmai aceea de a înlănÈ›ui îngenuncheata fiară a comunismului. Nu stă în puterea mea a spune ce, cât È™i cum au reuÈ™it! Într-adevăr, la noi e… altfel: aici contează mai mult individul; de ce nu, ar putea sta în puterea noastră de a-l (re-)civiliza. InstituÈ›iile noastre anticomuniste sunt echivalentele perfecte ale unor nume ce au făcut istorie: Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Doina Jela, Radu Gyr, Corneliu Coposu etc. – ce ne facem însă cu cei mulÈ›i, căci da – extrem de mare e numărul celor care au È™tiut să se împărtăÈ™ească de bucuria adevăratei iubiri pentru valorile credinÈ›ei strămoÈ™eÈ™ti. Memoria acestora nu a fost cum se cuvine reevaluată (cu un cuvânt la modă). Printre puÈ›inele edificii care au dat un rost bine-întemeiat acestei lupte împotriva comunismului, din perspectiva unor alegeri subiective, aÈ™ preÈ›ui acum Memorialul Sighet, emisiunea tv „Memorialul durerii”, eseurile-volum ale Ruxandrei Cesereanu („Comunism È™i represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid naÈ›ional”, „Gulagul în conÈ™tiinÈ›a românească. Memorialistica È™i literatura închisorilor È™i lagărelor comuniste”), cât È™i revistele „Memoria” ori „Rost”. Peste acestea, rămâne Aiudul – loc de înverÈ™unată dezumanizare, bolgie înnegurată a neamului, dar È™i locul unde, acum, în chip prea-minunat, încep să se „întâmple” minuni în voia Domnului (despre toate acestea se poate afla fie de pe net, fie direct, stând È™i liturghisind printre osemintele celor ce È™i-au dat viaÈ›a pentru un crez).

La începutul acestui material, îmi È™tiam bine scopul: acela de a întreprinde o cronică volumului apărut la Mănăstirea Petru Vodă – „PoeÈ›i după gratii”. Începând să scriu, mi-am dat seama È™i de faptul că fie È™i o amplă prezentare a acestuia ar rămâne incompletă, cât timp efortul de recuperare vrednică È™i corectă al memoriei nu va fi unul continuat. Cartea e, alături de altele, încă un pas către reinstituirea omului după Chipul său dintâi: fără a înfrunta răul direct, în afara metaforelor, totul ar putea rămâne în sfera literaÈ›ilor ori istoricilor. Mi-am dat seama È™i de ce se găseÈ™te relativ greu – volumul nu a intrat în sfera de interes a „marilor jucători” pe piaÈ›a de carte, distribuitorii dau din umeri a neÈ™tiinÈ›ă. VeÈ›i înÈ›elege… AÈ™adar, rândurile de faÈ›ă migrează dinspre planul iniÈ›ial al unei cronici către un alt fel de a striga dreptul poporului român la normalitate. „PoeÈ›i după gratii” nu e scrisă political correctness, autorii acestui material se văd nevoiÈ›i a-È™i declama lipsa de interes pentru „politicile” felurite ce ar instaura drepturile ilegitime È™i imorale ale minorităÈ›ilor ce sfidează tradiÈ›ia acestui popor. Devine o antologie-testamentară ce reface suferinÈ›ele de neimaginat ale unora din martirii românilor. Acum, am conÈ™tiinÈ›a faptului că nici nu mai importă o analiză estetică a poeziilor prezente: mult mai important este semnalul dat în epocă, dar È™i peste timp, nevoia de luptă contra a tot ceea ce ar putea îndepărta fiinÈ›a de la drumul ei firesc către mântuirea sufletului. Să fim înÈ›eleÈ™i, poemele din cuprins nu sunt lipsite de È™tiinÈ›a condeiului, însă prezentarea acestora în cheie literară ar adumbri mesajul.

Cu două pre-cuvinte, semnate pe de o parte de un colegiu editorial, pe de alta de Aspazia OÈ›el Petrescu („Cuvântul unei deÈ›inute politic”), având un index „bine croit”, cartea adună 71 de nume – extrem de interesante fiind È™i elementele din biografiile acestora (realizate succint din nevoia de accesibilitate), biografii ce atestă adesea statura de personalităÈ›i ale vremii, oameni de primă mână ori tineri de nici 18 ani, încarceraÈ›i pentru vini necunoscute.

De-a lungul paginilor e recreată agonic realitatea unui spaÈ›iu concentraÈ›ionar, poezia fiind una biografică, guvernată când de substantive-temă precum foame, calvar, fier, muget, frică, frig, revoltă, când de verbe de o duritate extremă, aÈ™ezate la imperativ. Interesant este cum, în ciuda atâtor nume ce vin să construiască cuprinsul cărÈ›ii (unii fiind publicaÈ›i cu multe poezii, alÈ›ii doar cu un text ori două), poeziile dau impresia corectă a unui tot unitar, a unui crez strigat, È™uierat, izgonit din avatarurile fiinÈ›ei decăzute. De fapt, poezia însăÈ™i e hrană sufletească, scară către cer, întărire… alături de credinÈ›ă – sunt cele două atitudini care aveau până la urmă să izbândească în faÈ›a „omului nou”. Poezia lor a fost un cânt între suferinÈ›ă È™i triumf, convertită în pâine È™i vin. DeÈ™i universul concentraÈ›ionar românesc presupune cu mult mai multe locuri, aceasta este cartea poemelor scrise în memorie în cadrul detenÈ›iei din / de la Aiud, Canal, Jilava, Gherla, PiteÈ™ti, Râmnic, GalaÈ›i, TârgÈ™or, Bicaz, Bărăgan, BraÈ™ov, Valea Neagră, Deltă.

De la act individual către manifestare colectivă, „Blestemul Aiudului” (Radu Gyr) conÈ›ine ca într-o oglindă-ntoarsă învierea neamului: „Aiudule, Aiudule, / temniÈ›ă cruntă, / fă-te, zăludule, / piatră măruntă! // Focul mânce-te, / că nu te mai saturi! / Mereu vrei scâncete / È™i bei oftaturi. // Vântul destramă-te, / că nu-È›i ajunge! / În marea-È›i foamete, / mereu vrei sânge. // Grindina-ndoaie-te, / spele-te ploaie, / lanÈ›uri È™i vaiete / să È›i le-nmoaie! // Apele facă-te, / apă ca ele, / lacrimi din lacăte / plâns din zăbrele! // Aiudule, Aiudule, / fiară nălucă – / face-te-ai, crudule, / fum È™i nălucă!”. Alteori, avem imaginile mormintelor, ale leÈ™urilor, omul însuÈ™i nemaiputând înregistra nimic nici la nivel senzorial, se uniformizează totul: „Alături de temniÈ›ă, pe-o rână, pe-o coastă, / cimitirul nostru adastă. / Tace. AÈ™teaptă sicrie sărace / cu nume de smoală scris pe capace. // Cimitir fără iarbă – doar humă – / ocolit ca o molimă neagră de ciumă. / Morminte fără poveste, / unde nu-ngenunchează neveste, / unde mame nu plâng, / unde nu cad lacrimi de È›ânc.. / Crucile, strâmbe È™i È™chioape, / vrură să fugă, / să scape, / dar numai o clipă rebele – / parc-ar fi fost somate de santinele: / au stat pe loc. S-au supus. / Au ridicat mâinile-n sus. […]” („Cimitir de deÈ›inuÈ›i” – Radu Gyr). Am afirmat-o, multe sunt plusurile volumului chiar È™i în plan literar: nu ai cum trece peste „noaptea de Crăciun” a lui Ionel Zeană, peste imaginea macabră a unei existenÈ›e parodice din „Drepturile omului” a lui Bucur Stănescu (elev a lui Nae Ionescu, Mircea Eliade, P.P. Negulescu, Motru, Vianu, Mircea Vulcănescu), peste trimiterile către isihasm din poezia lui Virgil Maxim, peste „imagistica” Canalului de la Andrei Ciurunga – dublată de o existenÈ›ă intra muros. Apoi, surprind „Memorialul” È™i „Apocalips(a)” lui Aurel Dragodan. Foarte interesant versul lung, sufocant la Eugen Măgirescu („Ce tare doream să te văd! Mă muÈ™case / Turbarea, în suflet, în carne, în oase. / Eram trepăduÈ™ vândut la stăpân / Pe-o claie de bâte È™i-o nuntă de vipere-n sân. / Și lupii vuiau după mine în raite / Cu pofte-ntărâtate, de haite. / Peste tot m-aÈ™teaptă numai chin, numai silă. / Și cât n-aÈ™ fi dat. Doamne, pe-o brumă de milă!” – „Ochii fratelui”), ori tuÈ™ele groase ale torÈ›ionarului din poemele lui Sergiu Aurel Mandinescu („Nimic sonor – / neant integru; / în cap, păun multicolor, / în suflet ura, taur negru! // Pantere mari de înnoptare / È™i tigri galbeni în amurg, / pitoni cu trupuri care curg / pândesc în mijloc de cărare. // Pe sub umbrare de tăceri / È™i-n beznele interioare / în vasta junglă, numai fiare, / iar omul, omul, nicăieri” – „Suflet de călău”). Cu totul inedită creaÈ›ia muzicală a lui Traian Popescu, chiar în inima Aiudului, compunând fără creion ori hârtie (ca majoritatea celor deja menÈ›ionaÈ›i), douăzeci de lucrări È™i trei poeme simfonice, unul dintre acestea, „Mântuire”, cântat după ’90 la Sala de Concerte Radio. Iar exemplele ar putea continua…

Am trecut de vremea când multe mi se păreau uÈ™or de înfăptuit în È›ara de ieri È™i azi; totuÈ™i, la întâlnirea unor asemenea reuÈ™ite, speranÈ›a îmi renaÈ™te. „PoeÈ›i după gratii” nu e un manual de supravieÈ›uire, ci cutezanÈ›a spiritului liber în faÈ›a urâÈ›eniei lumii hâde ce-È™i aÈ™teaptă izbăvirea. „Bună dimineaÈ›a, Românie profundă! Azi È›i se face un dar deosebit pe care, după smerita mea părere, ar trebui să-l primeÈ™ti cu emoÈ›ionatele tale bătăi de inimă, drept aplauze pentru cei care în bezna temniÈ›elor flămânde au făurit din flăcările durerii, pe nicovala suferinÈ›ei, candele de lumină pentru un veac românesc” – „cuvântul unei deÈ›inute politic, beneficiară pe deplin a poeziilor după gratii”.

Sursă: CUVÂNT ORTODOX