Pentru că revine din când în când, la cate­go­ria „mail-uri care merită citite până la ca­­păt”, mă întorc şi eu la un excelent interviu al lui Eugen Dumbravă, pe care i l-a acordat, cu vreme în urmă, psihologul Aurora Liiceanu şi care este, din câte ştiu eu, pri­mul text relevant care aduce în dis­cuţia pu­blică downshifting-ul.

Un fe­no­men apă­rut, la începutul anilor 1990, ca un curent media şi care a căpătat popu­laritate în rân­dul celor care trăiesc în so­cietăţile in­dus­triale şi excesiv consu­me­riste. Down­shi­fting înseamnă să ridici pi­cio­rul de pe ac­celeraţia călcată „la bla­nă”, în goana oar­bă după bani, mai mulţi bani, ori după funcţii, care aduc şi mai mulţi bani, poziţii so­ciale, strălucire, vizi­bilitate. Cursă de ne­buni, care are o consecinţă majoră: „de-pri­vatizarea” vieţii in­di­vidului. Downshifting înseamnă să te întorci reflexiv la valorile calde ale existenţei, la tihna unei cine în fa­milie, la citi­rea unei cărţi, la revalorizarea prie­teniei, la plimbarea regeneratoare pe malul unui lac. Evadarea din ciclul ucigător „muncă şi cheltuială”. Înlocuirea lui „tră­iesc ca să muncesc” cu „muncesc ca să tră­iesc”.

Adu­cerea aminte că „darul cel mai de preţ e timpul”, pe care trebuie să-l de­dici celor mai importante persoane pentru tine. As­tăzi, tocmai dreptul la această fe­ricire simplă şi naturală le este ciuntit ma­melor, prin hotărârea guvernului Boc de a reduce la jumătate concediul de materni­tate, în schimbul unei şpăgi de 400 de lei. Însă doamna Liiceanu face câteva precizări pes­te care am trecut prea uşor la primele lecturi. Prima: „Există şi laturi ale vieţii pe care le poţi realiza dacă ai bani, dar nu neapărat foarte mulţi bani”. A do­ua: „A­ceasta necesită o depăşire a ideii de su­pravieţuire. Un om care supravieţuieşte fie nu mai face nimic, şi atunci îl târăşte so­cietatea ca stat, fie intră în această cursă pentru că nu mai vede nicio altă a­le­gere. (...) Partea spirituală nu se poate fa­ce în supravieţuire”.

Păi, tocmai aici e ma­rea problemă: câţi dintre români îşi permit să devină downshift-eri, când salariile le sunt retezate fără somaţie de bau-bau-ul crizei, când euriborul le creşte peste noapte rata la casă, când preţurile o iau razna în prag de Sărbători, când îmbul­zeala la pomeni­le de tot felul ne-a devenit blazon naţio­nal? Câţi CEO, corporate affairs, general ori country manageri sunt în România? Şi, dintre ei, câţi sunt români get-beget?

Din această perspectivă, o dis­cuţie despre downshifting pe ma­lu­rile Dâm­boviţei, chiar dacă este in­te­resantă, ră­mâne prematură. Românii sunt workal­cho­o­lici de foame. De spaima să nu rămână fără serviciu, pe drumuri. Ei abia răsuflă în su­pra­vieţuire. Politica unor proşti ne-a secat de bucuriile mici şi ne-a transformat într-un popor neguros. Pentru care Naşterea însăşi a devenit prilej de tânguire.

Sursă: SĂPTĂMÂNA FINANCIARĂ