Ce mică fibră verde a copacului sunt eu, oare,
ce măruntă virgulă sau liniuţă în cartea tuturor lumilor!”
J.G. HERDER

Există mai multe tipuri de haită: cea clasică, specifică animalelor hămesite de foame, cea a oamenilor, fundamentată pe interese comune, în general, meschine şi de tip ilicit, dar şi cea a devoratorilor special setaţi împotriva valorii naţional-universale, care îşi împrăştie necontenit în dreapta şi în stanga ura lor patologic funciară, îmbăloşând şi ucigând tot ce ating şi tot ceea ce şade în apropierea colţilor lor ascuţiţi şi nemiloşi. Aşa că, nu am cunoştinţă câte cotloane ascunse o fi având templul vast al culturii române din toate timpurile, dar ştiu precis că acolo trebuie să miroasă foarte urât, din moment ce anumiţi inşi de astăzi se încumetă cu mult curaj să îi categorisească sistemul axiologic într-un fel, care nu le face absolut deloc cinste şi onoare.

Ideea că „poporul-turmă” ar fi poziţionat, undeva, într-o epocă ceva mai îndepărtată din punct de vedere geologic, neavând, aşadar, discernământul specific pentru a deosebi păduchele de „sectorul estetic din organizarea noastră lăuntrică”, precum scria eminentul comparatist român Edgar PAPU, este un mod de gândire profund greşit, care nu are legătură absolt deloc cu resorturile unei normalităţi fireşti ale gândirii în sine a unei părţi a „intelighenţiei” autohtone. Amintim faptul că nu popularizarea prin canalele mediatice diverse ale numelui şi ale figurii unei anumite persoane îi creează acesteia debuşeul către eternitate, ci Opera ei, fundamentul său circumscris unei ideatici care să transceandă timpul fizic al limitatului contingent.

Se ştie că poporul român, în practica sa agricolă îndelungată, şi-a fixat, cum e, de altfel, şi firesc, întotdeauna boii înaintea plugului. Rolul intelectualului, din orice punct al globului ar fi el, este acela de a fi aşezat constant la timona mersului înainte al oricărei naţii a acestui pământ, tocmai pentru a cârmi corabia culturii sale naţionale şi, implicit, a celei universale pe făgaşul propensiunii ei naturale evidente, iară nu în cel al demolării voite a acestora, plesnindu-le în faţă constant cu tone de noroi stătut şi aruncat cu bună ştiinţă asupră-le sub varii auspicii conjucturale mai mult sau mai puţin dubitative.
„A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special …, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat …”, scria EMINESCU la 1 aprilie a anului 1881, în articolul său intitulat „Adevăratul spirit al poporului”. Aşa că, în primul rând, a-ţi demonstra românitatea în era globalizării forţate trebuie să fie o necesitate de ordin istoric, la care cercetarea în speţă a instituţiilor abilitate să contribuie din plin, dar şi una de ordin interior, moral, proprie substanţei minime a profilului tău specific mai mult sau mai puţin intelectual. Să ne amintim că rolul de prim rang al intelectualului român de marcă a fost fixat, nu cu mult timp în urmă, de către eminentul critic literar şi eseist, unul dintre cei mai prestigioşi, de altfel, filologi ai României contemporane nouă, Marian PAPAHAGI, care, în calitatea sa de director al „Accademiei di Romania” din Roma, a avut o influenţă decisivă şi benefică asupra acestei instituţii de marcă, punându-şi hotărâtor amprenta personalităţii sale de tip renascentist în recăpătarea suflului ei definitiv pierdut în anii de dinainte de 1990.

Ceea ce a făcut acest erudit specialist român în scurtul răstimp cît a fost director al “Accademiei di Romania” poate fi numit “miracolul de la Roma”. Managementul său de tip modern a fost susţinut de un întreg ansamblu relaţional din perimetrul public... Dar, înainte de toate, a fost capabil să-şi consume energiile pentru a reconstrui instituţia, fără alt motiv, decît acela pe care atît de onest îl declara: „mai buna apărare a intereselor culturii româneşti“. MARIAN PAPAHAGI reprezintă, aşadar, un exemplu de mare succes, în ceea ce priveste revigorarea sub aspectul comunicării ample, generoase, pe diverse căi, a unei instituţii culturale româneşti din străinatate, care poate să funcţioneze, dupa „reţeta” ilustrului umanist român, la cele mai înalte standarde ale sale în sensul profesionismului desăvârşit existent în orice ţară civilizată a lumii.
Marian PAPAHAGI a reuşit să „repună pe picioare“, aşadar, un construct cu o structură complet anchilozată, în contextul existenţei la Roma a unei concurenţe de câteva zeci de academii străine poziţionate, una lîngă alta, şi anume, Academiile Egiptului, Belgiei, Olandei, Suediei, Danemarcei, Marii Britanii şi Austriei, “înfiinţate pentru a găzdui cercetători, bursieri, profesori, care vin în Urbe să studieze ori să predea, mai ales în acele domenii în care Roma excelează: istorie, artă veche, filologie clasică şi modernă, paleografie, arheologie, arhitectură, arte plastice”.

Ar trebui să putem vorbi la ora actuală despre promovarea culturii noastre româneşti în lume exact la dimensiunea parametrilor instituiţi de mult prea distinsul nostru italienist doar acum câţiva ani, iară nu despre cea vulgarizată azi - până la limita sa extremă - pe plaiurile noastre primitoare de tip „fecaloid-mioritic” pe diverse segmente de acţiune. Vreau să amintesc aici cuvintele lui EMINESCU, care străbat, prin realismul şi logica lor, timpul. Iată-le: “Oricât de mici am fi pe acest glob atât de neinsemnat în univers, al cărui an întreg de câteva sute de zile nu sunt nici măcar un ceas pentru anul lui Neptun de şasezeci de mii de zile, totuşi, ce multe şi mari mizerii se petrec în atât de scurt timp, cât de multe mijloace nu inventează oamenii spre a-şi face viaţa grea şi dureroasă!” (15 ianuarie 1883). Şi tot el scria, cu trei ani înaintea momentului redactării celor menţionate anterior, în “Lecţii de patriotism”, următoarele: „E trist că o ţară al cărei trecut e atât de bogat în caractere, care a produs atâţia eroi, atâţia oameni vrednici, a ajuns prin demagogie la aşa hal"… Iar doi ani mai târziu: "Numai oamenii cari au tăria de-a fi credincioşi caracterului lor propriu fac impresie în adevăr estetică, ei numai au farmecul adevărului, reprezintarea lor sguduie adînc toate simţirile noastre…”. Şi doar "…(26 ianuarie 1882 – „Străini de origine română?”). E logica bunului simţ universal valabil şi a erudiţiei personale avansate. Simplu. Nimic mai mult.

Atunci când o valoare culturală marcantă devine gena de bază a unui popor – cum este, de altfel, cazul lui EMINESCU -, e foarte greu – şi un non-sens, până la urmă – să vrei să manevrezi cuvintele, prin comparaţii seci şi greşit nuanţate, de aşa manieră încât să nu îţi atragi asupra-ţi, de unul singur, un adevărat torent nestăvilit de ură colectivă însoţit, chiar, şi de episoade publice tulburi. Dar dacă ţi se întâmplă aşa ceva până la urmă, e, aici, cred, cel mai bun mod de a te privi pe tine însuţi în oglinda realităţii înconjurătoare, care îţi este dată a o trăi şi a o înţelege corect o singură dată.

Cu alte cuvinte, terenul vast al gândirii în sine îi întinde o mână sigură şi concretă omului actual: dreptul la o interpretare justă şi nicidecum la ură. Revolta nu trebuie să existe absolut deloc. Si asta, pentru că intelectualul, prin înseşi mijloacele sale de investigare a realităţii pe care le posedă, nu are voie să recurgă la ură, cel mai josnic sentiment al unei fiinţe umane din oricare timp ar fi ea... Să sperăm, însă, ca o parte din panoplia intelectualităţii mioritice contemporane să adulmece, în scurtă vreme, adevăratul iz valoric autohton cu fibră universală şi nu altul, tocmai pentru a nu se răni singură în spinii atitudinii de autoapărare a axiologiei proprii a unei naţii întregi, care anulează permanent cu bunul său simţ înnăscut duhoarea spiritului de haită dezlănţuit al epocii perverse şi confuze în care trăim.
 

Citeşte textul integral pe asiiromani.com