La teatrul Metropolis se joacă, aşa cum se ştie, piesa „Doi pe o bancă”, având în distribuţie pe Mihai Bendeac şi Adela Popescu. „Este un spectacol al redescoperirii de sine - spune Mihai Bendeac. Nu este o comedie, aşa cum poate s-ar fi aşteptat mulţi, este un spectacol care invită la meditaţie şi redescoperire de sine”. Premiera spectacolului (care a avut loc pe 13 octombrie) i-a servit Danei Andronie de la Jurnalul Naţional drept pretext pentru a-l pune pe Mihai Bendeac faţă în faţă cu marele umorist Dan Mihăescu.

Cu precizarea că aceştia se respectă şi se preţuiesc reciproc (Bendeac este chiar unul dintre „fanii” lui Dan Mihăescu), Dana Andronie i-a „convocat” pe amândoi pe o bancă şi i-a pus să-şi adreseze întrebări unul altuia. Iată ce a ieşit:

Dan Mihăescu: Începe tu, că eşti mai mic.

Mihai Bendeac: Care este diferenţa esenţială între modul în care se produce o emisiune astăzi, faţă de acum 30 şi ceva de ani?

D.M.: Nu vreau să par nostalgic, nici prolecultist, dar am nişte mirări. Pentru o emisie la care eu aveam zece zile de platou şi vreo 40 de oameni în echipă, cu decor, costume şi deviz pe măsură, tu ai doar două zile, din care efectiv, pentru filmare, ai vreo opt ore, că în rest se mai montează decor, lumini etc. De fapt, ceea ce faceţi voi aici este la graniţa cu sinuciderea. Şi, din câte am auzit, nici banii nu vă dau afară din casă... Nu ştiu dacă tu ai vrut neapărat să ai doar şase balerini pentru interludii. Poate că ţi-ar fi stat bine cu 28 de balerini! Eu eram însurat cu Doina Andronache şi-mi aducea tot Baletul Operei! (râde)

M.B.: Pentru zilele noastre, investiţia care s-a făcut în acest decor nou este una foarte importantă. Au trecut doi ani pentru ca emisiunea „În Puii Mei” să convingă că merită o asemenea investiţie.

D.M.: Ştiam că îţi este frică să pui piciorul în avion. Or tu, acum, ai sărit de la 3.000 de metri altitudine. Merită un scheci să te faci terci?

M.B.: Da. Am vrut să fiu primul comic din România care face un scheci în timp ce cade de la 3.000 de metri. Cel mai cumplit moment a fost acela când s-a deschis uşa avionului, m-am uitat în jos şi am văzut... o hartă. Am auzit unu, doi, trei, mi-a îngheţat inima şi... am sărit! A fost terifiat, vedeam cum se apropie pământul de mine, dar am reuşit să intru în personaj! Am mai avut o filmare care o să vă placă. Am fost la Târgovişte şi am reuşit să filmăm în aceeaşi cameră, cu aceeaşi scaune, cu aceeaşi masă, la care au stat Ceauşeştii. Este o tragi-comedie. Ador ideea de complexitate, nu-mi place să filmez doar când e comod şi simplu. Echipa mea este ecea mai chinuită din toată România.

D.M.: Întotdeauna am spus că Mihai Bendeac nu e comic, ci un actor. Bendeac poate să joace bine dramă. Îţi recunosc, am aşteptat, cu un fel de îngrijorare frăţească - ai un frate mai mic, de ce să nu ai şi un frate mai mare decât bunicul tău?! – am aşteptat să văd cum treci, în „Doi pe-o bancă”, de la comedie în melo şi din melo în dramatic. Şi ai trecut impecabil. Eu sunt mai greu de păcălit, Mişule, pentru că am 50 de ani de haimanalâcuri în lumea asta. Şi atunci când tac din gură, tac cu un interes. Tu eşti un actor complet, te stimez pentru că ai foarte multe date care te situează la locul tău, eşti acasă pe scenă. Dar vreau să-ţi dau o veste proastă.

M.B.: Vă ascult.

D.M.: Se întâmplă ca tu să fii şi un autor de umor, iar marii autori au dus-o bine. De exemplu, Tudor Muşatescu era, într-o perioadă, dat afară de peste tot. Ca să aibă din ce trăi, a rupt nişte registre vechi pe care le avea în casă şi a făcut pungi din hârtie. Pe vremea aceea, nu se prea găseau... S-a dus în Piaţa Matache şi, cu o carte de vizită pe care scria „pungaş„, vindea pungi. Vei avea şi tu, pesemne, o viaţă foarte plăcută...

M.B.: (râde) Mergem înainte! Nu voi crede niciodată doar în existenţa actorului de comedie, sau de dramă, sau de revistă, ci în existenţa ACTORULUI! Toma Caragiu a jucat comedie, dramă şi pregătea un spectacol de circ.

D.M.: Da, chiar începuse să înveţe să meargă pe picioroange. Toma este una dintre iubirile care ne leagă pe amândoi. Iar în ceea ce ne priveşte, nici tu, nici eu nu suportăm femeile întreţinute. Eu le-am numit prostituate sub acoperire. Astea care se fâţâie acum în Porche Cayenne mai sunt şi impostoare, pe când cele de pe centură sunt profesioniste.

M.B.: Dar oare ele, când se suie în pat şi pun capul pe pernă, când sunt ele cu ele ştiu că sunt curve?

D.M.: Nu, ele zic că sunt megastaruri. Nici nu deschizi bine televizorul, că apare una care spune că este vedeta de televiziune...

M.B.: Sunt atât de multe curve în televiziune, încât îmi este greaţă să mă mai duc la un eveniment monden... Dacă totuşi mă duc, în 15 minute sunt la baie, iau un Xanax, în următoarele cinci minute aproape mor şi apoi plec. Nu pot să mă prefac! La jumătate dintre cei pe care îi întâlnesc la evenimentele mondene le-aş da cu un topor în cap! Nu vreau să-mi asociez numele cu această lume mondenă...

D.M.: Ce ţi-ar plăcea să faci, în meseria ta, dacă ai putea?

M.B.: Dacă aş avea bani, mi-ar plăcea să fac filme biografice. Mi-aş dori să fac un film despre viaţa Ceauşeştilor, despre Toma Caragiu, să-l joc chiar pe Toma. Mi-ar mai plăcea să fac filme istorice. În România nu există filme istorice. Avem doar nişte filme cu nişte statui, actori care sunt conştienţi că sunt personaje istorice importante. Este o aberaţie. Personajul istoric trebuie să nu ştie că e personaj istoric. Sunt obsedat de perfecţionism, ceea ce mă va distruge. Eu, personal, nu-mi dau, psihic, mai mult de 40-45 de ani. Voi ajunge în acel moment în care nici pastilele, nici terapia nu mă vor mai ajuta.

D.M.: Când rămâi singur, cu tavanul deasupra ochilor, ce te vezi făcând peste 5 ani?

M.B.: Este ultimul contract de acest gen pe care l-am semnat. „În Puii Mei” va mai fi încă trei ani. După care, mă voi retrage. Voi mai face emisiuni doar din an în paşte, la propriu. Adică, doar de Revelion sau de Paşte.

D.M.: Semeni cu prietenul meu Toma. Eu, în calitate de realizator de emisiuni, aveam tot interesul să apară un actor ca Toma la televizor. Însă el venea doar de trei ori pe an, nu voia să zică lumea „iarăşi ăsta!”. Dacă şi tu gândeşti astfel, te admir. Te mai admir şi pentru că ai succes la fete. Eu m-am retras, sunt doar colonel în rezervă.

M.B.: Dacă ar fi, peste 30 de ani, să se spună doar o singură frază despre dumneavoastră, care ar fi?

D.M.: Printre alte lucruri pe care le-a făcut bine în viaţă, Dan Mihăescu a reuşit să fie prieten cu Toma Caragiu şi apoi cu Mihai Bendeac. Mă vei invita să particip la sărbătorirea a 40 de ani de carieră?

M.B.: Maestre, ştiu, în ziua aceea veţi avea treabă. Vă veţi schimba buletinul.