Despre intraductibilul cuvânt românesc DOR, filosoful-poet Constantin Noica splendid cugeta: „e un cuvânt al deschiderii şi totodată închiderii unui orizont; unul al intimităţii cu depărtările, al aflării şi căutării; un cuvânt al ştiutului şi neştiutului, al limitaţiei şi nelimitaţiei, al concretului şi abstractului, al atracţiei de ceva determinat şi al pierderii în ceva indeterminat”. Însă, astfel, paradoxal pentru mine, Constantin Noica şi discipolii săi au uitat, pare-se, cu desăvârşire, existenţa CRUCIALĂ a celuilalt – absolut egal cu DOR - intraductibil cuvânt românesc, LEHAMITE...

În esenţa problematicii sale, prin creatorii şi principalii săi scriitori, atît în filosofie, cît şi în literatură, existenţialismul apare ca fiind de ne-definit prin multitudinea încercărilor de definire şi explicare/reprezentare.
Astfel, sunt binecunoscute: conceptul de angoasă şi „omul religios“ în viziunea lui Kierkegaard, apoi individualismul tragic al super-omului lui Nietzsche, „Dasein“-ul lui Heidegger, „Fiinţa şi Neantul“ lui Sartre, dar şi definiţiile filosofice şi teologiile lui Karl Jaspers, Paul Tillich, Nikolai Berdeaev sau Martin Buber. Iar în literatură, practic, întreaga operă a lui Dostoievski şi a lui Kafka, însă şi „Greaţa“ lui Sartre, dar şi „Ciuma“ şi „Sisif“-ul lui Camus, ori „Condiţia umană“ şi „Calea regală“ ale lui Malraux, sau „Rinocerii“ şi „Scaunele“ lui Eugen Ionescu şi lista poate continua cu Samuel Beckett, Arthur Miller, John Updike…

În cultura europeana există un cuvînt care, în definiţia sa, contopeşte cîte ceva din toate cele mai sus amintite – aşadar, germanul „Weltschmerz“ (durerea lumii).
Dar „Weltschmerz“ doar contopeşte cîte ceva din toate cele mai sus amintite. Fiindcă, pînă la urmă „Weltschmerz“ rămîne doar ceea ce semnifică în sine: durerea lumii. Şi a funcţionat perfect ca manifestare a romantismului, mai ales cel german.
Prin urmare, în continuare, existenţialismul pare a fi de ne-cuprins în alt cuvînt, în afară de… „existenţialism“…, ce înseamnă sute, mii de pagini adunate în zeci şi zeci de cărţi, eseuri etc.
 

Totuşi, iată - există în limba română, INTRADUCTIBIL, cuvîntul LEHAMITE.
În definiţia sa de dicţionar explicativ al limbii române, LEHAMITE înseamnă: oboseală, plictiseală, dezgust, silă ş.a.m.d. – toate acestea simţite nu altcumva, ci simultan.
 

Prin urmare, chiar şi în această definire sumară, LEHAMITE se relevă instantaneu ca fiind o proiecţie – subliniez – clară şi simultană a temelor fundamentale ale existenţialismului (amintite mai înainte).
 

Dar, în acest început de Mileniu III, LEHAMITE este chiar mai mult decît o unică şi completă definiţie a existenţialismului.
Cum asa?
Astfel: trăind autentic LEHAMITEA, omul modern ajunge să cristalizeze, în fiinţa sa spirituală, aceste trei stări:
- starea de conştientizare a LEHAMITEI
- starea de căutare a Adevărului-propriu (după cum Kierkegaard nota în jurnalul său: „Trebuie să aflu acel adevăr care e adevărat pentru mine… ideea pentru care pot să trăiesc sau să mor“)
- şi, finalmente, starea de Credinţă
(prin Alioşa din „Fraţii Karamazov“, Dostoievski rezuma genial: „Trebuie să iubim viaţa mai mult decît ceea ce ea înseamnă“).
Prin urmare, intraductibilul cuvânt românesc LEHAMITE, întru o trăire autentică taie nodul gordian al existenţialismului şi deschide calea salvării individuale.
 

Care, pentru mine, este – Iisus Christos.

(din romanul „Theophil Magus in America” – in pregatire la Editura „Dacia XXI”)

Sursă: România din Diaspora

Titlul original: „Constantin Noica şi ADN-ul Infinitului Românesc”