„Veriga lipsă dintre maimuţă şi om suntem noi.”

Oricât ai fi de ticălos, nu poţi să nu-l apreciezi şi să nu-l aperi. Greu de găsit un slugoi mai disciplinat ca el, chiar şi într-o ţară în care lichelismul şi slugărnicia sunt practicile arhaice de supravieţuire mereu moderne. E întruchiparea exemplară a ţuţărului – slujbaşul de încredere al interlopului politic. În limbaj de garnizoană, este aghiotantul perfect pentru orice comandant militar, doar că aghiotanţii se recrutau dintre gradele superioare. Este mai degrabă ordonanţa perfectă, adică soldatul cel mai servil şi mai devotat ofiţerului. Al ofiţerului acoperit sub impostura de preşedinte al ţării. Rândaşul bun la toate mizeriile politice, servantul umil şi descurcăreţ în noroaiele guvernării, mâna băgată în buzunarul cetăţeanului şi gura care-l prosteşte-n faţă, mănuşa care acoperă amprentele jefuitorului, masca de pe faţa călăului… Rămâne argatul cel mai preţuit de zeusul său, de aceea stăpânul a şi făcut totul pentru a-l menţine cocoţat în vârful mafiei numite partid.

Mereu în banca-ntâi şi dând din cap fără încetare, semn că înţelege şi soarbe cuvintele profesorului, mai târziu ale şefului, cu mâna ridicată la orice întrebare, dar neavând niciodată un răspuns adevărat, sursa sigură a turnătoriilor pentru diriginte, apoi pentru oricine i-ar fi jupân, colecţionarul de diplome şi titluri universitare doar cu acoperire politică a ajuns mediocrul impecabil şi arivistul exemplar. Cu atâtea calităţi lipsă cum să nu reuşească?!

Având gestica unei jucării stricate cu arcul întors la maximum şi mimica unui pitic din grădina politică, de care toată lumea se fereşte ca de un spirit aducător de rău, lasă senzaţia că ascunde un retard. Degajă răceala unui suflet pipernicit, provoacă repulsie ca în faţa cicatricii purulente a unei mari neîmpliniri. Umil ca un animăluţ de casă, este gata să-ţi stârnească mila dacă n-ar deveni rapid detestabil. Compensează prin fidelitatea totală pentru stăpânul său, cel care l-a luat din starea de larvă de partid şi l-a ridicat la rangul de primată politică. Primata politică are ceva din personalitatea unui avorton: uman – rudimentar, politic – împlinit. De aceea zâmbeşte tâmp în faţa camerelor de filmat turuind de-a valma, spunând repede şi concis nimic. Este atemporal şi universal. Oricând şi oriunde el va fi de folos oricărei securităţi, oricărui delir politic.

Cu demnitatea castrată, este eunucul în mâna căruia pot fi lăsate, fără frică, toate blond-brunetele haremului guvernamental şi parlamentar. O clipă nu va râvni la nurii lor, ci doar le va cadorisi periodic cu bugete suplimentare pentru a le spori libidoul politic, numai spre satisfacerea plângăciosului preşedinte.

Nu e un om de paie. Este o fiinţă concretă, posesoarea unui caracter moale precum moliciunea hârtiei igienice. Un milog care nici măcar nu cerşeşte de la stăpân. Oferindu-se preş cu totul, ştie că va obţine mai mult decât dacă şi-ar respecta verticalitatea. Un calic cu dăruire totală care şi-a găsit justificarea confundând trivialul cu genialul.

Mândru că-l slugăreşte pe stăpânul cel rău de care toţi se tem, fudul nevoie mare, arţăgos, obraznic şi plin de el, dominator şi atotştiutor, în absenţa şefului mai al dracului şi mai răzbunător decât el. Poate încasa oricâte lovituri şi e dispus să înghită toate înjurăturile fără crâcneală, oprindu-le să ajungă la stăpânul său. Dovedind capacitate deplină de preluare a nemulţumirilor, rămâne avatarul cel mai eficient al idolului său.

Pe vremuri, servitoarea care trăgea cizmele stăpânului purta un nume generic – Mariţa. În viitor, numele lui ar putea să ajungă denumirea generică pentru descălţătorul oricărui conducător rătăcit în mocirla politicii româneşti.

El şi preşedintele-măscărici, două infirmităţi ce nu mai pot supravieţui separat, au acum conştiinţa fârtăţiei. Tandem al neputinţei fiecăruia de a mai fi prădător feroce pe cont propriu şi al voinţei de a rămâne în viaţă şi după decesul lor politic, cârdăşia stăpân-servitor este singura formă în care mai pot domina fauna politică scăpând şi de răzbunarea haitei umilite. Doar ca siamezi politici mai pot dăinui monstruos, uniţi într-o creatură sinistru de portocalie. Tovărăşia răului.

Ce destin meschin: Stăpânul, sluga Ţuţărului!

Sursa: NORII MEI