Ca fumul jertfei din cele dintâi născute ale oilor lui Avel şi din grăsimea lor, daruri spre cari a căutat Dumnezeu, se urcă, în văzduhul nopţilor de vară, coloanele cu miros de mititei.

„Mititelul – mânca-l-ar maica!“ (cum îl alintă periferencele) este un produs al întregii Dacii Traiane?

Aşa s-ar părea că e, dacă ar f să credem ceea ce susţinea în 1884 Grigore M. Jipescu în Reurile (adică relele) oraşelor: „Bătăuşu.. cu nasul înţesat de mirosul vinului ş-a pelinului, cu gura duhăită de cimbrul mititetilor naţionali“.

Or, mititelul nu e un produs al solului naţional întreg, ci este un soi al oastei alimentare munteneşti; credem chiar că numai al celei bucureştene.
Românii de peste munţi nu l-au cunoscut până după război.

Eroul lui Alex. Lupeanu-Melin, vestitul „Niţă Zdrenghea zis şi Vârtop, conţâliu comunal în Curmătură“ – după ce fusese în delegaţie la „domnu ministru’ ăl de-i peste agraru“ ş-a izbândit – s-au încurcat el cu „nenea Achim de-su-biserică“, cu „oma Grosu“, cu „părintele Duman“ şi alţii „într-o crâşmuliţă lângă pârâul Dâmboviţei“:

„Urâtă apă (Dâmboviţa). Da era bună ţuica la dughiana aia de lângă pod. Meşter grecu! Ştia şi cum să te cuprindă. Noi ciorecarii am hăsăluit din străiţi. Părintele a pofit nişte cârnăţei, d-ăia tăvăliţi pe jăratic. Grecu le zicea: mititei. De mititei erau chiar mititei, să-i înghiţi dintr-o îmbucătură. Da spunea părintele că au lunecuş bun. Şi că grozav te taie setea după ei...“

Cât despre saşi, am avut, în 1929, toate „anevoinţele“ din lume ca să lămuresc pe unul dintre ei, cu ajutorul Bratwuerstchen ohne Haut. Mi-a spus, în cele din urmă, că e pe deplin lămurit: că mititelul este un frankfurter despieliţat!

Dacă nu e într-adevăr un produs al bucătăriei (sau al grataragiei) capitalei, prin urmare e însă eminamente bucureştean. L-a botezat N.T. Orăşanu, directorul „Nichipercei“ şi al „Cozii dracului“.

Oarecare lămuriri în această privinţă se pot găsi într-un foileton al lui I. Gorun publicat în „Adevărul“ şi în cărticica scoasă de fostul preşedinte al Camerei de Comerţ din Bucureşti, sub titlu, cam lung, „Amintiri din trecutul negustoresc, industrial, al profesiunilor libere şi meseriilor din România de dincoace de Milcov“. Dimitrie Hagi Teodoraky, vorbind despre Iordachi din Covaci şi despre bucătăria-i românească mult căutată de cărturarii şi scriitorii de pe vremuri, aminteşte de faptul cum Orăşanu „schimba acolo lista de bucate, dând nume diverselor consumaţiuni pe care chelnerii erau obligaţi a le învăţa“.

Din cele pe care le ţin minte, apei i se spunea o naturală, ţuicii, o idee; un ardeiaş, un focos; mititei, la cârnaţi mărunţi; patricieni, celor cu piele; o baterie cu lustru, vin cu borvis la gheaţă; un taifas, o cafea turcească; un Marghiloman, o cafea cu rom; scobitoare, o baionetă şi câte altele pe care le-am uitat. Băiatul, luând comanda la masă, striga în gura mare bucătarului sau chelnerului pentru executare.

Se ştie că mititelul derivă de la mic. Acest lucru a fost adevărat odinioară. Întâi fu adjectivul, apoi diminutivul său.
Astăzi, însă, în vocabularul grătarelor bucureştene, mic derivă de la mititel.

Astfel am auzit o comandă făcută de glasul argintiu – clinchet de zurgălău – al unui pici consumator:
- Nea Matei, dă-mi şi mie doi mici!

Sursa: http://www.scribd.com/doc/37477372/Ziar-Bucurestiuintrozi