Tudor Diaconu – matematician, filolog, istoric, poet, dar mai ales un spirit liber, asemeni strabunilor nostri geto-daci.

Marturisirea unui prieten, dl. Adrian Pop:

“În România, la Piteşti, trăieşte modest un Om, Tudor Diaconu. De când l-am cunoscut cu 12-13 ani în urmă, îi spun simplu Moşu. Este Prietenul meu. Este unic pe pământ ca poet, filosof, istoric şi om de ştiinţă. Cei de la o mare revistă de cultură din America, l-au considerat pe acest Roman, în anul 2001 şi 2004, ca „omul cu cea mai vastă cultură din lume”. Numai că Românii nu prea ştiu de el. Are 10-15 cărti publicate în ţară şi articole în zeci de ziare, dar mai are un metru cub de manuscrise care aşteaptă sa fie aduse oamenilor la cunoştinţă. Cu decriptările matematice făcute în zeci de ani, poate să schimbe complet istoria universală cunoscută".

A-SI CONSACRA VIATA AFLARII ADEVARULUI. Acesta este titlul unui capitol al cartii "Limba vorbita de Adam si Eva". Si tot acesta este sensul vietii lui Todor Diaconu, sau a cel putin 40 de ani din viata, perioada in care nu a dormit mai mult de doua ore/zi. Tot acest Timp si l-a dedicat aflarii radacinilor poporului caruia ii apartine.
Redam ca marturie a acestui efort un fragment din "Limba vorbita de Adam si Eva".
"In tinerete numai cateva fapte mi-au dat de gandit. Unul a fost si Labis, poetul care traducea Rimbaud fara a cunoaste franceza decat aproximativ, ca si faptul ca Sadoveanu cand sta de vorba cu noi, avea o singura intrebare: "Labis este aici?".... Apoi, in scoala de la sasea, o data, un coleg Fanus, mi-a povestit de balta, ca a simtit in nas miros de peste, adus probabil de gandul olfactiv.

In fine, Oana, care mi-a spus ca ea face bastonase la fel si ca eu daca "raschirez" literele am cap tampit, pentru ca lipseste simetria, pentru ca apoi tot ea sa observe ca ma chinui sa pricep ceea ce aveam in cap deja, inaite de a intelege miracolul unei adevarate observatii. Repetitia mea, acribia erau inutile. Trebuia, deci, sa stiu ce vreau sa spun si tocmai acest lucru nu-l stiam. Moartea clinica dupa "ictarul" psihologic de la prima alungare a mea prin anii "50" din campul literei mi-a dat primul semn de intrebare despre rostul sau despre inutiliatatea mea in lume. Scriind permanent si neordonand nimic – deci – lasand mana sa zburde am bagat de seama tarziu ca era un fel de program care nu mai atarna de mine, nici de vointa, nici de dorinta.

Totdeauna am scris ceea ce imi trecea prin cap. Am tinut cu dintii la acele hoinare scorneli, si, abia dupa ce am intuit ordonarea lor intr-un sistem ordonat – eheei... tarziu, am dat frau liber cugetului pe care mi-l imobilizase indiferenta de lumea vazuta. Pluteam undeva, ca si la cea de-a doua moarte clinica, de prin anii 1990, si-mi dau seama de toata inutilitatea participarii constiente la ceva anume.... Totul este programat.”

Eşti Ţara mea

de Tudor Diaconu

Eşti Ţara mea, de aceea te iubesc
Şi te adun în suflet la tot pasul.
N-am ochi pe cât aş vrea să te privesc
Şi nici ureche să-ţi cuprindă glasul.
Vii de departe, ţară din străbuni
Şi urci în mine ca o sevă coaptă,
Unind strâmtoarele furtuni
Cu reverii de gânduri şi de faptă.
Bunicii n-au putut să-o vadă,
Că li s-au tras zăvoarele la şcoală,
Dar şi-au lăsat mormintele pe-aci,
Să nu rămână Cartea Vremii goală.
Iţi ştiu povestea vieţii pe de rost,
Îngemănând minunea şi firescul.
Când spune codrul despre tot ce-a fost
În el, simt uriaş pe Eminescu.
Sau dacă-aud vreun ţipăt de haiduc
Şi dor cu dor prin prag mai întârzie,
Parcă mă uit, în drum, după Coşbuc
Şi dacă nu e… îl aştept să vie.

De-oi învăţa şi eu să cânt, aş vrea,

Cântarile, să mi le spună-ntruna
Şi munţi şi apele din ţara mea
În vorba vie, veche şi străbună.
Că dragi mi-au fost şi crânguri şi izvoare
Şi munca grea şi visul. Nu odată
iubirea fetelor. Şi munţii-n soare
Şi marea cea albastră… viaţa toată.
Eu, pentru om, în inimă adun,
Şi-n gandul meu curajul şi tăria.
Vreau, peste vremuri, omului să-i spun:
Găseşti în versuri dreaptă mărturie.
Să pier mai bine-n clipa de pierzare,
Când gândul meu s-ar depărta de tine
Şi blestemat să fie versul care
Se-nchină în faţa porţilor străine.
Popor Român, izvor de-nvăţătură,
Statornicia ta mi-e o povaţă,
Să-mi afli-n vers şi fulgerul din gură
Şi duioşia dragostei de viaţă.

Surse: Dezvăţătorul şi Pancuantic.ro