Povestea arestării mele începe la data de 8 noiembrie 1947, când împreună cu alţi colegi de-ai mei de la Liceul „Regele Mihai I” din Bucureşti, participam la manifestările legate de ziua Majestăţii Sale, în faţa Palatului Regal. Aveam 20 de ani. Era o atmosferă de entuziasm, lumea ovaţiona şi striga „Regele şi Patria!” Era tulburător, simÈ›eai că eÈ™ti român cu adevărat! Cine a trăit vreodată acele clipe de bucurie ştie ce înseamnă asta! La un moment dat, în Piaţă şi-a făcut apariţia un grup gălăgios, format din muncitori de la „Griviţa Roşie”, care începuseră să ne agreseze. Ne înjurau, scuipau, huiduiau, strigau: „Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adus!” A ieşit un mare scandal, în timpul căruia, unii dintre manifestanţii pro – Rege au început să dea foc maşinilor prezente acolo şi să incendieze portretele lui I.V. Stalin. M-am revoltat şi eu, aşa că, m-am apropiat de ei şi am dat şi eu foc unui tablou mare. Imediat s-a aprins, de parcă cineva turnase benzină pe el. Èšin minte È™i acum cum ardea, zeflemitor, cu mustaÈ›a aia a lui…Scrum s-a făcut!

„Să nu-È›i fie frică! Sufletul nu ni-l pot lua”

Pe data de 28 iunie 1948 eram acasă, la Otopeni, şi mă pregăteam pentru examenul de sfârşit de an al liceului Regele Mihai I, fiind în clasa a VIII-a. În noaptea acelei zile, de 28 iunie 1948, la orele 24, am fost trezit din somn, într-un zgomot infernal. Am auzit pe cineva urlând: „Cine este Sandu Mateescu?” Toţi fraţii mei şi părinţii aveau deja mâinile sus şi erau aliniaţi cu feţele la perete. După ce am fost şi eu descoperit de 6 securişti, mi-au legat mâinile la spate şi mi-au pus pe ochi nişte ochelari, prin care nu vedeam absolut nimic. Unul dintre indivizi m-a lovit după ceafă, foarte tare, cu siguranţă a folosit un pistol, pentru că mi-am pierdut cunoştinţa şi câteva minute n-am mai ştiut de mine. După ce mi-am revenit, cât de cât, m-au împins de la spate şi m-au urcat într-o maşină. În urma mea, au rămas părinţii plângând şi strigând la ei, disperaţi: „Unde îl duceţi, domnilor, că mâine are examen la liceu?!” Unul dintre securişti a răspuns, râzând: „Examenul îl va da la noi!” Şi am plecat. Mi-au pus niÈ™te ochelari negri la ochi, nu vedeam nimic. După multe ocolişuri, pe care le-au făcut cu maşina prin Bucureşti, mi-am putut dat seama că mă duceau la Interne, fiindcă la grădina restaurantului Cina cânta Gică Petrescu. Îl auzeam. Ştiam că acolo are el reprezentaÈ›ie. Am ajuns, într-un târziu. Îmi era o frică îngrozitoare! Securiştii m-au coborât la subsolurile clădirii, dar aveam ochelarii încă la ochi şi palmele la ceafă. Mă dureau. Au deschis o uşă metalică, mi-au scos ochelarii şi, cu un picior în fund, m-au aruncat într-o celulă, cu scaune şi o masă de beton. Acolo mai erau 2 paturi. Într-unul stătea un bărbat cu o figură sinistră, avea barbă albă şi păr alb. El mi-a spus aşa: „Nu te teme de mine, fiindcă eu sunt doctorul Cârstea, medicul Regelui Mihai, de la Sinaia. Să nu-È›i fie frică de nimic, auzi? De nimic. Sufletul nu ni-l pot lua, e în mâinile Domnului…”

„Mă lovea cu bucurie, îi sticleau ochii, se vedea că îi place ce face”

După circa 10 zile, în care n-am ştiut de ce am fost ridicat, m-au scos afară din celulă şi m-au dus la etajul 4 sau 5, unde a început interogatoriul. Totul a decurs aşa cum a dorit domnul Liviu, un evreu feroce. Dacă nu scriam aşa cum dicta el, mă bătea cu un baston de cauciuc. Dădea în mine ca într-un lemn, mă lovea cu bucurie, îi sticleau ochii, se vedea că îi place ce face, iar urletele mele de durere îl stârneau şi mai mult. Simţeam cum fiecare centimetru de carne e măcinat, că mă transform în nimic, credeam că mor în fiecare secundă şi se termină totul, la un moment dat leşinam şi iar mă trezeam, apoi sughiţam de usturime. În tot acest timp, picioarele îmi erau legate cu un lanţ, de care atârna o bilă de metal, foarte grea. Tot în faţa anchetatorului se făceau confruntările între elevi, care erau 52 la număr. Era foarte sadic domnul Liviu! După ce ne bătea, mânca în faţa noastră fripturi aduse de la restaurant şi bea vin roşu. Ştia că noi suntem morţi de foame, dar adora să ne chinuie, se bucura imens când vedea cum înghiţim în sec şi ameţeam de atâta poftă şi foame. M-au ţinut 4 zile la Interne, unde am mâncat bătaie mereu, după care ne-au dus pe toţi la Închisoarea Jilava. Aici ni s-a aplicat un regim de lichidare. Mâncam ciorbă din coji de cartofi, linte şi terci. Stăteam 75 de persoane într-o celulă. Pe fiecare pat erau o rogojină şi o pătură împuÈ›ită È™i ciuruită. Duhnea insuportabil. Ne făceam nevoile într-un hârdău care puÈ›ea de-ţi venea să-È›i verşi È™i sufletul. Celula avea fereastra blocată cu scânduri şi nu vedeam lumina soarelui. Nu mai ştiam când e zi sau când e noapte, când e marÈ›i sau când e vineri.

„Cel mai drag din celulă îmi era generalul Leonard Mociulschi”

Acolo însă aveam să cunosc È™i să întâlnesc figuri ilustre ale intelectualităÈ›ii bucureÈ™tene: profesori, teologi, artiÈ™ti, legionari. Cu unii m-am È™i împrietenit, i-am admirat È™i i-am iubit: erau profesorul Aurel Otomancea, inginerul Aurel Cojan, vreo opt preoÈ›i, am uitat numele lor, să-mi fie cu iertare, era generalul Radu Dimitriu, comandatul trupelor de tancuri, dar cel mai drag îmi era generalul Leonard Mociulschi, comandantul trupelor de vânători de munte, unul dintre cei mai corecÈ›i È™i valoroÈ™i ofiÈ›eri ai Armatei Române. Doamne ce mai povestea, săracul! Prin câte trecuse! Era un bărbat foarte frumos, suplu, cu niÈ™te ochi adânci, albaÈ™tri, care luminau prin întunericul celulei. Avea un suflet minunat, ca un buchet de liliac alb! Dacă un deÈ›inut era bolnav sau flămând îi dădea din porÈ›ia sa. Un mare caracter! Părea că îi iartă pe toÈ›i cei care l-au acuzat degeaba…După 40 de ani în serviciul naÈ›iunii române, generalul Mociulschi dezbrăcase mantaua ruptă prin tranÈ™eele celor două războaie mondiale la care luase parte, pentru a îmbrăca zeghea de deÈ›inut. Dar È™i aÈ™a arăta ca un prinÈ›! Vorbea rar, dar când povestea îl ascultam cu toÈ›ii. Zicea că a fost arestat pe baza unor acuzaÈ›ii inventate. ȘtiÈ›i că astfel de fapte erau la ordinea zilei atunci pentru comuniÈ™ti. Ăia voiau cu orice preÈ› să-l discrediteze pe bravul general care luptase pe Frontul de Est. Spuneau despre el că e „criminal” È™i „duÈ™man al poporului”. Atunci mă gândeam la mine, la ce am făcut eu... Am ars portretul lui Stalin, mare lucru! Pe când acest geniu militar È™i-a sacrificat viaÈ›a pentru apărarea hotarelor È›ării… Îmi mai amintesc că, pe unul dintre zidurile celulei, erau scrijelite câteva propoziÈ›ii pe care le-am memorat toată viaÈ›a: „Simt nevoia să nu scriu pe acest perete, ci să sap cu unelte în piatră, caresă reziste mii de veacuri, aceste clipe ce trec atât de greu È™i atât de repede”... Semnat: Radu Gyr. Poate chiar el le scrisese, dacă a trecut pe acolo. Poate unul dintre deÈ›inuÈ›i? Cine poate È™ti?

Mie mi-au dat numele „Daniel”

Să revin la ce s-a întâmplat cu mine mai departe: a sosit È™i ziua procesului de la Curtea Marţială. Ne-au dus legaţi, doi câte doi, parcă eram vite. Un procuror a dat citire actului de acuzare, care era o făcătură de neimaginat. Eram acuzaţi că am fi luat parte la exerciţii de tragere în Munţii Ceahlăului, ceea ce era o minciună abjectă. Deşi am fost condamnat la 6 luni de închisoare, m-au ţinut încă 3 luni, până pe data de 31 martie 1949, dar asta nu scrie nicăieri în arhive. La eliberare, am fost băgaţi cu toţii într-o cameră, unde am fost dezbrăcaţi în pielea goală şi, cu unelte speciale, gardienii ne-au controlat în anus, ca să nu cumva să scoatem afară bileţele cu informaţii despre, şi, de la cei lăsaţi în închisoare. Anchetatorii ne-au luat, apoi, declaraţii scrise, obligându-ne să nu consemnăm nimic despre incidentele din Piaţă legate de arderea tablourilor lui Stalin. Ne-au zis să nu spunem nimic nimănui pe unde am fost şi cum am fost trataţi. Ne-au dat să semnăm un angajament că vom fi fideli organelor de securitate. Ne-au pus şi câte un nume conspirativ. Pe mine m-au botezat „Daniel”.

La canal, în cea mai „fericită”zi erau înregistraÈ›i 8 morţi

Când am ajuns acasă, am găsit ordinul Ministerului Învăţământului, în care scria, clar, că sunt eliminat din toate şcolile şi că nu mai am dreptul să învăţ carte mai departe. După ce a murit Stalin şi i s-au demolat toate statuile din ţară, am fost cu tata la ministrul Ştefan Voitec, în speranţa reabilitării. L-am întrebat: – Domnule Voitec, cu ce sunt eu mai vinovat că am incendiat, de ziua Regelui, un afiş cu portretul lui Stalin, faţă de actualul regim care i-a dărâmat statuile şi i-a dat jos tablourile de pe pereţi? Ministrul mi-a răspuns scurt: "Tovarăşe Mateescu, aceasta a fost politica partidului şi eu nu am voie să o comentez. Asta e tot. Bună ziua!". La Otopeni, acasă, nu am fost protejat nici de fraţi, nici de mama. Doar tata ţinea cu mine, pentru că îi ura pe comunişti. Unul dintre fraţii mei, Titi Mateescu, care era pe vremea aceea locotenent la Regimentul nr. 2 Pionieri din Otopeni, m-a ameninţat că, dacă se va întoarce acasă şi mă va găsi, o să mă împuşte. În faţa părinţilor noştri, a motivat că, dacă se află la Partid faptul că el are un frate condamnat politic, o să fie dat afară din rândul cadrelor militare. Şi nu dorea să-şi rişte cariera din cauza unuia ca mine! Tot el s-a dus la Cercul Militar, a aranjat cu cei de acolo să fiu încorporat, pentru că aveam 21 de ani, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, la o unitate de muncă a DGSM. Aici, am trăit cea mai neagră perioadă din viaţa mea. Aveam normă de excavat: 8 metri cubi de pământ, zilnic. Nu am putut executa norma, dar un camandant cu frica lui Dumnezeu, aflând că am făcut 8 ani de sculptură şi că ştiam să desenez, m-a numit secretarul lui, la biroul de statistică al Canalului. În cea mai „fericită” zi înregistram 8 morţi!

Un fost torÈ›ionar e erou al RevoluÈ›iei È™i sfânt în calendarul bisericesc

Calvarul vieţii mele nu s-a terminat odată cu lăsarea la vatră de pe Canalul Dunăre-Marea-Neagră. A urmat, după aceea, hărţuirea de către oamenii securităţii. La Predeal, unde mă angajasem la primărie, m-a dat afară secretarul de partid al oraşului, Titileanu Constantin, care m-a verificat şi a aflat că am fost deţinut politic. La Braşov, angajat ca merceolog principal, am fost preluat de către maiorul Cramer Ion. Acesta mă chema în fiecare lună să dau note explicative, în care să scriu unde am fost, cu cine, ce am făcut, etc. Trăiam într-o teroare fantastică, È™i noaptea îl visam. Îmi înscena fel de fel de fapte, pe care eu nu le făcusem. Întrucât aveam ca sarcină să aprovizionez cu carburanţi Trustul de Construcţii Braşov, el urmărea să-şi facă „plinuri” de benzină pentru maşina proprie. De acest securist am scăpat numai pentru că, în timpul Revoluţiei din 1989, a fost omorât de revoluţionarii de la Uzina Tractorul. Am auzit acum că e È™i el erou martir al revoluÈ›iei, ba l-au făcut È™i sfânt!!! Să te apuce râsul! Auzi, „erou martir”, un fost torÈ›ionar securist!? Păi, atunci să nu-i uităm nici pe gardienii de la Jilava, de la Gherla sau de la Aiud, care în anii 50 băteau deÈ›inuÈ›ii politic cu ranga la talpă È™i îi călcau în cizme. Să nu-i uităm pe cei care au distrus floarea intelectualităÈ›ii româneÈ™ti È™i să-i venerăm!…S-a întors lumea pe dos, vă spun eu! Cât o să ne mai rabde Dumnezeu? Eu am 84 de ani acum, o să plec curând de pe pământ, dar ce va rămâne? Ce se va alege de È›ara mea? Îmi poate răspunde cineva? Ce se va alege de È›ara mea?

Sursă: Editura MATEESCU