Fragmente din studiul "Imaginea femeii române în scrierile călătorilor străini din prima jumătate a secolului al XIX-lea" de Constanţa Pirotici

Perioada Regulamentului Organic este sensibil diferită, societatea s-a reaşezat. În trecere spre Constantinopol, un diplomat danez, Clausewitz a găsit totul bine la curtea lui Grigore Ghica (domnitor al Ţării Româneşti între 1822-1828 n.n.). Cucoanele erau ,,frumoase, elegante şi bine crescute”. Ceea ce continua să lipsească era instrucţia, lucru ce trebuie să se fi observat uşor dacă l-a sesizat şi acest meteor în trecere.

Grigore Ghica IV

„Divorţul le este la îndemână pentru a schimba de la o zi la alta păcatul în datorie”

Ceea ce el nu putea şti era că lucrurile se compensau uşor în această privinţă. Am amintit deja de rolul romanelor franţuzeşti. Această părere ne-o confirmă în jur de 1831 mărturiile lui Saint-Marc Girardin, un autor care ştie să scrie. El atinge câteva aspecte exprimând idei pe care le şi articulează cursiv şi cauzal folosindu-se de vechiul procedeu al dialogului între personaje imaginare. Iată ce spune el prin gura unui boier imaginar:
,,Căci ceea ce chemăm noi a da educaţia fetelor, constă în a le învăţa limba franceză, muzica, dansul şi când ştiu aceste, noi le credem educate şi le mărităm cu un tinerel care nu ştie mai multe şi care estre incapabil de a-şi conduce şi călăuzi nevasta. Odată măritate, femeile noastre nu fac nimică, îşi petrec vremea tologite pe divanul lor, se gătesc, primesc şi fac vizite, cele mai active citesc romanele voastre (romanele franţuzeşti; conversaţia boierului se poartă cu autorul – n.n.) şi din ele îşi iau lecţiile lor de purtare şi experienţa lor care decurge din atari cărţi este plină de erori şi de himere. Ele îşi închipuiesc că viaţa trebuie petrecută în conversaţiuni amoroase fiindcă aceasta este viaţa din romane, şi că chiar dacă acest subiect de conversaţiune le aduce la păcătuire, divorţul le este la îndemână pentru a schimba de la o zi la alta păcatul în datorie. Iată principiile, iată educaţiunea femeilor noastre. Cu toate acestea ele valorează mai mult decât noi şi ne sunt cu mult superioare şi aşa se întâmplă de obiceiu în societăţile care nu sunt deplin civilizate, fie că femeile ar fi mai apte de a adopta formele civilizaţiunii, fiindcă firea lor care este mai slabă se mlădiază mai degrabă şi mai uşor, fie că ele nu au trebuinţă decât de o semicivilizaţiune fiindcă adăugând delicateţea naturii lor, parvin îndată la nivelul civilizaţiunii celei mai înalte.”

Pavel Kiseleff

Lux european şi murdărie orientală

La Iaşi şi Bucureşti se vorbeşte franceza ca la Bruxelles şi ,,îndrăznesc să spun mai bine ca la Bruxelles. E imposibil să aibă cineva mai mult exteriorul şi formele societăţii noastre franceze şi de a-i avea chiar principiile şi spiritul.” Această din urmă apreciere pare cumva exagerată făcută fiind într-o vreme când instrucţia fetelor, dar şi a băieţilor, era atât de sărăcăcioasă, dar e probabil că Girardin simte mai ales făgaşul evolutiv pe care înalta societate s-a aşezat cu temeinicie. Aşa se explică, credem, şi de ce el pare să nu bage de seamă persistenţa unor elemente orientale pe care alţi călători le mai sesizează când şi când în cele mai diverse situaţii. Aşa spre exemplu, în trecere prin Bucureşti la 1827, un căpitan de corabie englez era frapat de combinaţia de lux european şi murdărie orientală pe care o întâlnea la Hotel Europa unde locuia. Alţi autori observă caracterul oriental al Bucureştiului etc. şi chiar Girardin observă în textul citat mai sus lenea orientală şi divanul caracteristic. J. M. Lejeune scria în 1835 că ,,Moravurile sunt parte orientale prin turci, parte occidentale prin ruşi”. Cu toate acestea Girardin sesiza mai bine trendul lucrurilor şi pe fond avea dreptate.
Despre femei, ne spune Raoul Perrin, spre sfârşitul deceniului patru, că ,,le place de mese, de plăceri, de plimbări; stau pe divane tăcute, cu ciubucele, ori seara se plimbă în trăsuri, şi până la Băneasa, Herăstrău, Colintina unde află dulceţi şi chiar îngheţată. În general frumoase, sânt excelente muzicante. Ospitalitatea lor e plină de acel bon ton, acel caracter întipărit cu orientalism, pe care nu l-ar răspinge plăcutele noastre parisiene. Ele tratează orice conversaţie într-o limbă franceză tot aşa de pură, aşa de corectă, aşa de aleasă ca aceea a locuitorilor din Blois.” (s.n.) El ne spune că mai toate formele culturii au devenit apusene: se practică jocurile apusene, dansurile de la baluri (cadrilul şi mazurca), tot ce este modă, iar la curtea Moldovei se vorbeşte doar limba franceză. Şi tot la Iaşi există un teatru francez care prezintă vodeviluri cu actori talentaţi peste medie şi superiori multora din teatrele provinciale din Franţa.
Ţărăncile apar şi ele, dar pomenite fulgurant: ,,sunt zvelte, cochete, bune, primind bine în căsuţele lor”. În legătură cu ele se vede că nu pot fi notate nici elemente orientale, nici occidentale.
Felix Colson scrie cam în aceiaşi ani parcă pentru a face dreptate femeilor prea îndelung acuzate de comportamente uşuratice. Deşi face şi el o critică moravurilor vremii, revine pentru a reaşeza echilibrul. ,,Soţii virtuoase, mame bune, la care se întâlnesc acele principii de cuminţenie şi acele sentimente afectuoase, care fac gloria femeilor din occident.”

Manierate în societate, dar sălbatice cu robii ţigani

Foarte interesantă la el este o idee pe care trebuie s-o semnalăm: femeile (înaltei societăţi – n.n.) sunt cele care ,,s’au străduit la trezirea spiritului naţional” deoarece erau ,,mai bine crescute şi mai instruite ca bărbaţii.” Dar cauza pentru care au făcut-o nu este naţionalistă, ci o socoteală pragmatică: ,,şi-au dat seama că în caz de anexiune a Principatelor de către Rusia, familiile lor nu vor fi tratate pe picior de egalitate de către nobilimea rusească, şi că Narîşkinii, Orloffii şi Voronzoffii nu ar consimţi niciodată să-i admită în treapta lor.” Spre deosebire de V. Panopol care ţine să găsească un izvor mai nobil naţionalismului feminin, nouă ni se pare că ideea merită reţinută: în fond umilirea sau teama de umilire au constituit întotdeauna o resursă a naţionalismului.
Dar până atunci, în 1837, plăcerea de a scrie unele din cele mai frumoase observaţii i-a revenit tocmai unui reprezentant al înaltei aristocraţii ruse, Anatole de Demidov. Este o personalitate aparte, cu fire de estet. Procupat de artă, priveşte ca un artist. Vorbeşte despre ţărani şi ţărance fiindcă îi plac, dar în felul unui pictor preocupat de anumite posturi corporale cu valoare plastică pe care le observă.
În Bucureşti lucrurile se schimbă. ,,Femeile frumoase” fiind, îi plac pur şi simplu. Le aseamănă cu ,,elegantele şi cochetele vieneze”. Despre un bal dat de aga Filipescu în cinstea sa şi a tovarăşilor săi el scrie: ,,Nu mai cunosc nici un oraş în Europa, unde să se poată aduna o societate mai plăcută, unde cea mai aleasă bună-cuviinţă să se arate alături de cea mai mare veselie.” Sunt aprecieri grele din partea unui om atât de umblat şi avizat. Era avizat chiar şi în privinţa societăţii româneşti deoarece reiese că citise scrieri despre aceasta. Îi combate explicit pe toţi autorii care au scris rău despre societatea românească (curând vom aborda şi noi unul din aceştia). Scrie: ,,Este drept şi pre drept să zicem că nicio societate europeană n’a fost mai activă, deschizându-şi un drum către bine peste toate piedicele cu care era astupată vechea sa cale…” Răuvoitorii ,,nu vor tăgădui, dacă ştiu bine istoria, că sunt naţiuni care se regenerează de patruzeci de ani, dar care nu sunt mai bogate în principii.”
C. A. Kuch, mult timp consulul Prusiei în Moldova, este unul din cei care nu se încântă de societatea românească. Pe de o parte apreciază femeile şi pentru frumuseţe şi pentru că primesc ,,cu o graţie fermecătoare în saloanele lor bogate şi vorbind franţuzeşte ca şi cum niciodată nu ar fi ştiut o altă limbă”. Ce acuză el este faţa dublă, faptul că aceste maniere frumoase sunt dublate de altele urâte şi se poartă foarte rău cu robii ţigani pe care pun să-i bată pentru orice fleac. Toaleta şi-o fac înconjurate de ţigănci murdare etc. Aici este credibil. Această dublă măsură faţă de ţigani trebuie însă înţeleasă cam în acelaşi fel ca atitudinea americanilor faţă de negri. Desigur e nejustificată.

Femei ca la Paris, într-un oraş oriental

De observat, însă, că şi Kuch, un critic aspru, certifică acum calitatea cunoaşterii limbii franceze şi a manierelor din saloane. Unde rămâne el foarte consecvent este critica adusă moravurilor prea libere ale acestor doamne. El povesteşte fără milă o serie de cazuri de scandaluri amoroase care să-i probeze spusele, fără a se gândi că el însuşi dovedeşte astfel lipsă de maniere civilizate.
În timpul războiului Crimeii, societatea urbană este deosebit de cosmopolită. O ştim de la Quitzmann care face o călătorie prin Ţările Române îndreptându-se prin Varna spre Constnatinopol.
La Bucureşti îl uimeşte agitaţia şi haosul oraşului. ,,Se amestecă doamne ca la Paris, cavaleri ca la Viena, boieri cu calpace şi bărbi albe, vizitii englezi, jageri cu pene şi arnăuţi”. Iar mai departe: ,,Femei ca la Paris poartă conversaţia cu o uşurinţă de mirat.” La şosea când a asistat la o paradă a văzut ,,cele mai frumoase obrăjoare de doamne”.
Dar acest Bucureşti cosmopolit, doar cu puţin înainte de a deveni capitala statului unificat, păstrază încă mult orient. O ştim de la Richard Kunisch: Bucureştiul nu pare oraş european, mai curând seamănă cu Algerul. Dar este şi un oraş select, cu operă italiană, spectacol francez şi românesc. Ne povesteşte că la o petrecere o doamnă a cântat arii italiene, iar la o alta o altă doamnă ,,ceteşte uşor manuscrise greceşti” şi în tot acest timp ,,autorul este uimit de farmecul femeilor”.

VA URMA

Sursa: Scritube.com