Fragmente din studiul "Imaginea femeii române în scrierile călătorilor străini din prima jumătate a secolului al XIX-lea" de Constanţa Pirotici

Acest Bucureşti cosmopolit, doar cu puţin înainte de a deveni capitala statului unificat, păstrează încă mult orient. O ştim de la Richard Kunisch: Bucureştiul nu pare oraş european, mai curând seamănă cu Algerul. Dar este şi un oraş select, cu operă italiană, spectacol francez şi românesc. Ne povesteşte că, la o petrecere, o doamnă a cântat arii italiene, iar la o alta o altă doamnă ,,ceteşte uşor manuscrise greceşti” şi în tot acest timp ,,autorul este uimit de farmecul femeilor”.

Un El Dorado al femeilor

Deosebit de amuzant şi simpatic este Ferdinand Lassale, socialistul german. Nu spune multe fiind copleşit şi total năucit de frumuseţea femeilor, dar cum o spune e important. Exclamă doar ,,Cucoanele, cucoanele, cucoanele!”. Aşa simte el urmărindu-le holbat cu prilejul unei strălucitoare parade de trăsuri la Şosea. Cam în aceeaşi perioadă un călător din acelaşi spaţiu germanic, M. A. Ritter von Zerbioni di Spasetti, i-ar fi dat dreptate pe deplin: aici este ,,eldorado al femeilor” consideră acesta. Dar are şi critici de neamţ conservator. Nu-i place când oamenii încearcă să evadeze din categoria socială căreia îi aparţin, or, în forma lor specifică, la femei nu vede decât încercări de a-şi depăşi condiţia socială.
Femeile boierilor ,,conduc totul: hiene faţă de slugile lor. Femeia poate ajunge oriunde: ,,Ţiganca din serviciul lui a avut echipagiu, Omer-Paşa a luat ca soţie o slujnică, bulgară românizată, pe care a răsturnat-o apoi altă slujnică, ispitind-o la o legătură secretă. Cea mai de jos muncitoare vrea în toaleta ei să fie ca soţia boierului, Cea mai săracă îşi împodobeşte fata cu cele mai scumpe stofe şi merge cu ea în fiecare seară la expoziţia tuturor în grădina publică. Orice flecuşteţ de muiere visează la echipagii, palate, catifea şi mătasă chiar dacă n-are ce mânca acasă”...

Wilhelm de Kotzebue ne reţine atenţia într-un mod cu totul deosebit. Este un bun cunoscător al mediului românesc şi un iubitor al românilor. În ce priveşte educaţia fetelor el îl completează pe elveţian revoltându-se că este încredinţată ţiganilor. ,,Copiii după felul cum se creşteau pe atunci, se lăsau pe mâna ţiganilor şi astfel fetele tinere aflau de timpuriu ce se petrecea în casă”.
Cum arătam mai sus, Kotzebue are vocaţie de Casandră şi prevesteşte corect ruina viitoare a unei elite pe care o iubeşte, cu care s-a înrudit şi s-a împrietenit. Întâi vorbeşte despre exagerările modei: ,,În genere, spune el, moda este dumnezeirea căreia o cucoană jertfeşte totul. Fără îndoială toaleta e pretutindeni un lucru de mare importanţă, dar nicăieri ca la Iaşi. În celelalte oraşe mari europene rar se va ruina o familie din pricina rochiilor, a pălăriilor şi a ghetelor pe care le aduce cucoana de la Paris.”

,,Toate femeile erau frumoase, chiar cele ce erau mame şi…bunice”

Un alt autor cu bogate informaţii din această perioadă de apogeu a vechii boierimi este francezul Edouard Grenier. Femeilor le aduce numai elogii. Nu e de mirare fiindcă în acest mediu a fost îndrăgostit de două ori şi aici spune el că a văzut cele mai frumoase femei din existenţa lui. Traversezi, spune el, Germania şi toată Austria până la Paris ca să găseşti tipuri atât de frumoase, şi chiar mai frumoase decât la Paris. În saloane ,,Toate femeile erau frumoase, chiar cele ce erau mame şi…bunice, căci erau şi bunicele la bal. Acestora le rămânea ceva, un nu ştiu ce măreţ, în veştejirea trăsăturilor care te silea să te gândeşti: ,,Cât de frumoasă a trebuit să fie aceasta!”. Cel mult trei-patru chipuri neplăcute: asta nu se vede la Paris.” În timpul domniei lui Al. I. Cuza este interesant studiul unui militar francez, G. Le Cler care,deşi nu ne spune lucruri noi, ne ajută confirmând alţi autori. El îşi explica moravurile româneşti prin persistenţa orientalismului care s-ar fi întimpărit definitiv în legile, obiceiurile, moravurile noastre. Infidelităţile conjugale, abuzul divorţului, numărul mare de legături nelegitime, se explică după el prin aceea că perpetuează ,,obiceiurile haremului” într-un context civilizatoric nou. Dar imediat îşi ia seama şi precizează : ,, …nu vorbesc decât de oraşe”.

Elena Cuza

Confirmă influenţa Romanelor franţuzeşti sesizată de Girardin. ,,Am întrebat ce face lumea la Bucureşti şi cum îşi petrec existenţa: ,,Se iubeşte sau se vorbeşte de iubire (on y fait l’amour, ou bien on en parle)”, îmi răspunse o interlocutoare, cunoscută prin spiritul ei…” Altfel spus o întreagă clasă socială se îndrepta spre pieire discutând spiritual şi cam decadent despre iubire.
Ca şi Kotzebue, vorbeşte despre nebunia toaletelor la femei şi a jocului de cărţi la bărbaţi, de excesul preocupărilor erotice, de excesele prostituţiei şi bineînţeles, de frecvenţa divorţurilor de care vorbesc atâţi alţi autori. O diferenţă între Iaşi şi Bucureşti o găseşte el în aceea că la Iaşi ,,lumea se ruinează mai mult în cumpărături de mobile de preţ, în toalete costisitoare, în equipagiuri de lux şi în cadouri. Patima jocului a devenit o nebunie furioasă”.
 

Carmen Sylva

„Aice nimeni nu se închină în faţa demnităţii soţiei”

Le Cler a fost unul din cei mai înfocaţi admiratori ai frumuseţii româncelor. Emanuel baron de Friedberg este mult mai ponderat. Acesta îşi consemnează amintirile despre călătoria sa pe Dunăre pomenind şi despre românce. ,,Boieroaicele tinere şi orăşencile erau îmbrăcate foarte elegant şi după modă, totuşi nu dădeau prea mare importanţă ordinii în ţinută şi etichetii. Pe stradă şi la plimbare, prin praf sau noroiu, purtau haine grele de catifea sau de mătasă, decoltate tare şi cu mânecile scurte. La petreceri vin în „robe de chambret foarte bogate şi foarte scumpe”.
Un italian bine primit la noi la sfârşitul secolului este Angelo de Gubernatis. El cunoaşte multe dintre personalităţile vieţii publice româneşti şi consemnează aceste impresii în lucrarea sa intitulată La Roumanie et les Roumains publicată la Florenţa în 1898. A fost primit de către regina Elisabeta care l-a impresionat într-atât încât autorul i-a înalţat un adevărat imn de slavă: ,,suflet angelic”, ,,săvârşitoare de miracole” etc.
Nu este singurul care în însemnările despre ţara noastră se opreşte asupra reginei Elisabeta. Îl avem în gând pe un argentinian, Antonio B. Massioti care publică la Buenos Aires în 1890 El libro del viajero. Pe lângă cuvenitele complimente aduse frumuseţii româncelor pe care le bănuieşte însă de utilizarea masivă a cosmeticelor, autorul se opreşte asupra scrierilor reginei Elisabeta cu acribia unui critic literar. Consideră că regina este foarte talentată chiar dacă nu este o George Sand sau şi mai puţin, o Madame de Stäel.
Dar toate acestea sunt puţin importante. Ceea ce ne revine în memorie în final este o aprciere făcută de Le Cler spre finalul însemnărilor sale, o apreciere pe care am dori-o falsă: ,,Punctul cel mai izbitor este lipsa de respect pentru femeie. Aice nimeni nu se închină în faţa demnităţii soţiei, nici în faţa autorităţii mamei, nevinovăţia fetelor nu este cruţată. Situaţiunea de inferioritate a femeiei este încă consecinţa secolelor de barbarie, abuzul divorţului perpetuează această regretabilă umilire. Femeia nu este respectată, nu este stimată, ea este băgată în seamă dacă-i bogată, căutată cât este frumoasă şi tânără”.

Elena Şuţu

Câteva concluzii

În mare măsură, istoria femeilor din secolul XIX este istoria modernizării societăţii româneşti. Indiferent de formele în care au făcut-o, femeile au fost unul din principalii vectori modernizatori. Felul cum au făcut-o nu este nici plăcut, nici lăudabil: imitaţie, snobism etc. Dar să nu uităm că aşa ignobilă cum este, imitaţia şi snobismul îşi au un rol atât de important în aculturaţii şi tranziţii încât Gabriel Tarde, iar la noi Eugen Lovinescu, au făcut din ele principalul factor motor al modernizării. Nu vrem să ne amestecăm în disputa neîncheiată nici azi despre facrorul/factorii motori, dar rolul imitaţiei şi snobismului rămân un bun câştigat.
Pe de altă parte, nevând nici o determinare de sex imitaţia şi snobismul n-au caracterizat femeile ocolind bărbaţii, fiecare parte a imitat în domeniul său de sensibilitate. Femeile au excelat, fireşte, în domeniul modelelor vestimentare, în decoraţiile de interior etc. şi au avut un rol determinant în acreditarea noilor maniere şi moravuri care corespundeau (chiar dacă deformat la început) unei alte civilizaţii.
Femeile (mai ales cele din înalta societate) au plătit uneori costurile unei crize morale (mai ales în primele decenii ale secolului XIX) pe care n-are rost s-o escamotăm cu diverse explicaţii ca V. Panopol. Costurile acestea au fost reale, dar e fără îndoială că preferinţele lor pentru tunică şi frac au fost instrumentul cel mai eficient din câte au trimis în istorie caftanul şi giubeaua. Căci dacă în Rusia, să zicem, bărbile au fost tăiate din ordinul ţarului, în România ele au dispărut de la sine datorită femeilor care le întorceau spatele. Ambele forţe au uzat de mijloacele lor. În fond modernizarea unei societăţi procesează pe mii de căi lăuntrice, unele nu neapărat sobre. Comparativ, societatea românească s-a descurcat într-un mod care are avantajul de a fi mai natural chiar dacă a lăsat în urmă atâtea rămăşiţe ridicole încât l-a alimentat pe Caragiale până spre sfârşitul veacului.

*
Fireşte, toată această performanţă – diamante, materiale de lux, moda pariziană urmată la pas - presupunea costuri extrem de ridicate. Această tendinţă va continua să se păstreze, iar curba cheltuielilor să crească şi în deceniile următoare. Faptul nu va rămâne fără consecinţe în plan social şi economic căci o societate agrară, cu resurse limitate şi în care productivitatea creşte anevoios, nu va putea să susţină la nesfârşit o aristocraţie atât de cheltuitoare. Capitaluri care ar fi putut să fie reinvestite în reproducţie se vor scurge peste graniţă spre profitul industrie de lux din Franţa şi din alte părţi. Ca şi altă dată în istorie, chiar în Franţa evului mediu, răspândirea produselor de lux şi a gustului pentru acestea – fenomene în care femeile au constituit agentul principal - a contribuit la slăbiciunea economică şi politică a aristocraţiei, iar apoi, ca o consecinţă, la apariţia unei clase concurente.

Care este durata acestui proces? Dacă luăm ca indicatori ceea ce rezultă din textele călătorilor străini despre femeile din Ţările Române – şi aşa vom face căci aceasta este perspectiva adoptată aici – rezultă că în cazul aristocraţiei din cele două principate, Moldova şi Ţara Românească, acest proces durează aproximativ un secol sau chiar mai puţin decât atât. El începe în ultimele decenii ale secolului XIX şi se leagă de efectul războaielor ruso-turce din acest interval (şi mai ales de efectul lui Potemkin la Iaşi şi al lui Kutuzov la Bucureşti). La nivel exterior, judecând după rochii, mobile, trăsuri ş.a., alinierea europeană este realizată de timpuriu şi la 1821 avem mărturii că este încheiată. La un nivel mai profund procesul mai continuă mult timp: constatăm că manierele lasă de dorit (abundenţa sudălmilor, suduitul feminin etc.), iar educaţia superficială (un strop de greacă şi franceză, iar la mofturi mari şi ceva pian) este aproximativă.

Cele două niveluri se vor pune de acord abia dincolo de mijlocul veacului când o serie de mărturii vorbesc de o limbă franceză perfectă şi de un gust desăvârşit. După Unire, în deceniul şapte, femeile marii aristocraţii par să-şi fi realizat obiectivul şi nu mai este nici o diferenţă între ele şi omoloagele lor din restul Europei. Dar preţul a fost mare fiindcă acelaşi deceniu şapte poate fi considerat cel care vădeşte epuizarea economică şi politică a vechii boierimi.

N-am vrea să încheiem lăsând impresia că femeile sunt responsabile de ruina unei clase când la acest efect a condus un întreg stil de viaţă din care cheltuielile femeilor erau doar o componentă. Cum a lăsat să se vadă Kotzebue, jocul de cărţi al bărbaţilor ruina tot atât cât rochiile femeilor, iar în ultimă instanţă ceea ce a contat a fost că această clasă nu a descifrat noile mecanisme ale producţiei capitaliste, ci a rămas parazitară. Curând nu i-a mai rămas decât să dispară. Şi nu era mare păcat căci ultima sa misiune istorică ca elită socială – stabilirea contactului cu Occidentul – fusese realizată. Ceea ce mai era de făcut, modernizarea adâncului societăţii, era o sarcină care o depăşea şi pentru care nu mai era potrivită. Nu i-a mai rămas atunci decât să predea ştafeta furnizând câteva modele unei burghezii care-i crescuse în coastă şi care la rândul ei se dovedea dispusă s-o imite aşa cum altă dată imitase şi ea Europa. Vetele, Ziţele şi Joiţicile s-au născut în această tranziţie şi înlocuindu-le pe obositele Domniţe reiau pe contul lor burghez povestea învăţării unei limbi franceze aproximative ş.a.m.d.

Sursa: Scritube.com