Anul 1927. Americanul Edward Steichen, unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai bine plătiţi fotografi ai lumii, se întoarce de la Paris, la New York. Poartă în bagaj o bucată de bronz ciudată, lustruită cu eleganţă, care seamănă cu limba unei flăcări. Vameşii o privesc nedumeriţi şi încep să-şi dea cu părerea. Unuia i se năzare că e “o unealtă de bucătărie”. Altul - “un obiect de manufactură”. Până la urmă, cad de acord că au de-a face cu “o piesă de metal industrială, detaşată”. În consecinţă, ca să intre în SUA, posesorul ei trebuie să achite 600 de dolari. Furios, Steichen încearcă să-i convingă că “piesa” se numeşte “Pasărea în văzduh”, că e o lucrare de artă modernă, creaţie a unui mare sculptor, Constantin Brâncuşi, şi că, prin urmare, conform legislaţiei Statelor Unite, este scutită de taxe. “Uitaţi-vă!, le-a strigat el. Este o pasăre!”. “Unde ai pomenit dumneata o pasăre fără pene?”, i s-a replicat. Aşa că omul a fost nevoit să plătească. Dar nu s-a lăsat. A dat în judecată statul şi, cu ajutorul unui personaj cunoscut în cercurile mondene ale vremii, Gertrude Vanderbilt Whithney, a câştigat, după un an, procesul. Cu toate că, angajaţi ca experţi, sculptorii americani Robert S. Aiken şi Thomas H. Jones au conchis că nu e “nici artă, nici sculptură” ci doar “un abuz de la forma normală”, “Pasărea în văzduh” a fost decretată în instanţă a fi operă artistică. Pe lângă dimensiunea anecdotică, întâmplarea “a fost o piatră de temelie, un punct de cotitură pentru percepţia artei”, crede Bill Ewing, curator şi expert Steichen la Musee de l’Elysee, din Lausanne-Elveţia. O revoluţie în percepţie. Şi pe bună dreptate. Speţa a creat un precedent în jurisprudenţa yankeilor, reuşind să modifice o lege din 1916 şi să pună sub “umbrela” artei, alături de “obiectele care imită fiinţele naturale”, şi pe cele abstracte.

Ca să poată fi comunicate, lucrurile trebuie să devină cuvinte. Din acest punct de vedere, dintotdeauna am fost de părere că a explica un cuvânt prin cuvinte nu este decât o mare imprecizie. În fapt, o “traducere”, care conţine doza aferentă de “trădare”. Chiar visam cândva să scriu un dicţionar tautologic al limbii române, unde “câinele” să însemne “câine”, “copacul” - “copac”, “cerul” - “cer”. Prin sine, orice definiţie este un asasinat semantic. Iar dacă lucrurile care au concreteţe sunt greu, dacă nu imposibil de prins într-o definiţie, pentru cele imponderabile, precum “artă” sau “Dumnezeu”, definirea pare mai degrabă un act de ocultare. Cele mai sonore definiţii ale artei au fost emise, evident, chiar de către artişti. Le bănuiesc însă de împănare cu orgolii stilistice ori subiective, aşa încât le citesc, le memorez, le citez, reflectez asupra lor, dar nu cred în ele (de exemplu: “...rostirea tainei prin taină” - Kandinsky; “...minciuna care ne ajută să vedem adevărul” - Picasso; “...arta este ori plagiere, ori revoluţie” - Gauguin; “...arta e un viciu. Nu te căsătoreşti cu ea, o violezi” - Degas; “...un anti-destin” - Malraux; “...iminenţa unei revelaţii care nu se mai produce” - Borges; “ ...ce a e arta? Prostituţie” - Baudelaire; “...Zen îngheţat” - Reginald Horace Blyth...etc). Filosofii s-au preocupat de artă definind-o, mai ales, prin ricoşeu, din perspectiva modurilor ei de receptare şi au ridicat, pe acest eşafodaj, sisteme. Părerea mea este că o teorie aproximativă a artei poate începe, cu sfială, de acolo de unde arta însăşi ia sfârşit. Şi se va termina într-o altă Altamira, acolo unde arta începe.

Dar, o dată cu adâncirea în blocajul de a o defini cumva, arta, cea plastică îndeobşte, a evoluat din 1927 şi până azi. Printr-un tub de experimente. Dacă evoluţie se poate numi călătoria ei în timp, până la forme care, pentru mine cel puţin, capătă dimensiuni psihotice, mutante. Gunther von Hagens, zis “Doctorul Moarte”, descoperă procedeul “plastinării”. Face rost (se zice că fie de pe piaţa neagră, fie cu ajutorul Poliţiei din China, fie din “donaţii benevole de corpuri în beneficiul cercetării medicale”) de câteva cadavre (şi de părţi de corpuri umane, inclusiv fetuşi în diverse stadii de dezvoltare), le înlătură pielea, le înlocuieşte apa şi grăsimile cu ţesuturi de silicon, le transformă în nişte păpuşi contorsioniste, pe care le pune să joace rugby sau şah ori să facă sex. În luna ianuarie 2005, expoziţia “Body Worlds”, organizată în California, are un succes uriaş: la şase zile de la închidere, continuă cu “Body World 2”. Apoi exponatele colindă triumfal prin toată lumea: zeci de miloane de vizitatori, profituri pe măsură. În Polonia, se iscă un scandal monstru: Corpul Sanitar de Control îi acuză pe organizatori că au încălcat legea manipulării cadavrelor şi îi face vinovaţi de profanare. De teama unui impediment similar, expoziţia macabră ocoleşte “la mustaţă” Bucureştiul. Iată şi alte bizarerii creatoare. Colajele lui Kendell Gears folosesc mesajele subliminale pentru imagini pornografice. Fabian Pena compune, din elitre, picioruşe şi antene de gândaci, cranii umane, oase ale picioarelor sau mâinilor în mărime naturală şi identice din punct de vedere anatomic. Laura Splan practică flebotomia (incizia venelor) şi pictează cu sângele său pe nişte panouri de hârtie. Levi van Veluw îşi lipeşte pe trup smocuri de iarbă, muguri, muşchi vegetali, frunze şi crăcuţe. În luna iulie a acestui an, la Palatul Parlamentului a fost deschisă o expoziţie de bioartă: nişte borcane cu eşantioane de ţesut viu sau de ţesut artificial, creat de om, aşezate pe o masă de laborator făcută din plăci de faianţă. Bioartista Chris Conant protestează împotriva donatorilor de spermă şi ovule fertile, punând în vânzare opera “Caviar Crissy” - propriile ovule, obţinute prin intervenţii chirurgicale şi prin injecţii cu hormoni, capabile să provoace supraovularea. După ce învaţă de la biologii Şcolii de Medicină de la Harvard şi Brekely cum se sintetizează ADN-ul şi cum se pot insera genomuri în bacterii vii, Joe Davis, părintele bioartei americane, creează “infogena”, o genă care conţine cuvinte şi sensuri ce pot fi traduse de computerele umane, şi nu proteine “traduse” de cele celulare. La Avignon, în Franţa, este prezentat “GFP-Bunny”, realizat în anul 2000 de bioartistul Eduardo Kac: un iepure verde fluorescent. Un an mai târziu, Ionat Zurr şi Orton Catts creează în laborator nişte “aripi de porc”; lipsite de utilitate, aceste “pig wings” vibrează in vitro, nu pot trăi decât în mediu antiseptic şi au fost obţinute din măduvă osoasă de porc. Steven Kurtz a codat un fragment de 60 de caractere dintr-o operă a lui Heraclit chiar în gena unei musculiţe Drosophila, o genă care are rostul să dezvolte ochii de muscă. Cu doi ani în urmă, alt prilej de tămbălău internaţional: la o expoziţie organizată de Institutul Cultural Român de la New York, a fost expus un ponei roz, minuscul şi kitschos, căruia i se gravase pe crupă o svastică. De când cu “Pasărea în văzduh”, vameşii americani şi-au cam pierdut vigilenţa. Oricum, în comparaţie cu demenţii de mai sus, Nero pare un personaj în pantaloni scurţi. Inovaţii care frizează cretinismul pur s-au detectat, între timp, şi în muzică, şi în arta dramatică. Însă nu la proporţiile aberante ale celor din domeniile plasticii. Literatura pare a fi un spaţiu la fel de conservator ca şi limbile în care se exprimă. De la dadaism încoace, nici un seism major.

Neputinţa de a defini cuprinsul vag al artei şi deviaţiile care îl cotropesc la răstimpuri sunt două elemente care au efecte nimicitoare asupra statutului public al artistului. În ochii celorlalţi, acesta apare ca un ins imprecis, excentric, nesituat, sanchiu. Un om fără meserie, care parazitează sistemul social. Un nebun. Iar primii care profită de vulnerabilizarea noţiunii de artist sunt rinocerii şi hienele din politică. Nu dintr-o intuiţie machiavelică. Ci, pur şi simplu, pentru că simt în aer mirosul sângelui. Nemernicia cu impozitarea drepturilor de autor este un asemenea salt la jugulară. Ca oricare cetăţean docil, artiştii trebuie să contribuie la finanţarea sistemului de sănătate, a celui de pensii şi a fondului de şomaj - şuiera unul dintre ei printre dinţii proaspăt puşi. Ahaaaaa! Deci asigurările sociale sunt la pământ din cauza acestor retardaţi care câştigă bani şi nu vor să contribuie la binele public! Din cauza acestor smintiţi, poporul trage în piept răul public! Nu din cauză că peste două milioane de români disperaţi de sărăcie şi-au luat lumea-n cap şi plătesc asigurări sociale aiurea! Nu pentru că în ţara asta muncesc numai patru milioane de fraieri! Nu pentru că ei ne fură la drumul mare de aproape douăzeci de ani! Nu pentru că economia subterană e cea care duduie! Nu pentru că tot ei au transformat banii europeni care ni s-au pus pe tavă în şmenurile lor ordinare! Nu pentru că ţiganii noştri ne fac cinste şi ne duc buhul peste hotare! Nu pentru că prin Guvern, prin preşedinţie, prin ministere, prin prefecturi sau prin primării, pentru lefuri babane, se scarpină-n cururi zeci de mii de neisprăviţi! Nu pentru că în România nu se mai produce nimic! Nu pentru că nu mai avem să dăm la export nici măcar cherestea sau fier vechi! Nu pentru că o piţipoancă aruncă milioane de euro din puşculiţa comună, ca să ne deseneze o frunzuliţă drept brand turistic! Nu pentru că foarte “grele” companii îşi vântură câştigurile prin pardisuri fiscale! Nu, nicidecum! Pricina cea cruntă vine din partea popilor, curvelor, vrăjitoarelor. Şi artiştilor! Ăştia cu ocupaţii liberale! Şo pe ei, tovarăşi, ‘r-ar ai dracu’ ! Şo pe ei, cu mânie proletară! Zdrobiţi-le feţele sub bocanci! Voi sunteţi cei care trudiţi cinstit pentru propăşirea României iar artiştii sunt cei care vă căpuşează, vă sug vlaga, vă sleiesc! Pentru că nu vor să plătească! Voi sunteţi dragii noştri cu carte de muncă şi cu drept de vot! Ei ce-au în plus? Ce moţuri le dă dreptul să nu plătească?!

Păi, domnilor din capul trebii, eu zic aşa. Cei care au ales să practice meserii liberale au făcut-o, în primul rând, ca să se simtă LIBERI. Inclusiv să opteze dacă au nevoie sau nu de pensiile mizerabile de la stat, de serviciile măcelăreşti din spitalele de stat sau de ajutoarele de şomaj penibile de la stat. În consecinţă, este oare democratic să le dai cu vastul prin buzunare, în vreme ce le fluturi puşcăria peste gard? În aerul tare al libertăţii postdecembriste, mie unuia îmi pute a banditism şi a dictatură pe faţă! Iar chestia cu lepădarea de intenţia de-a le majora CAS-ul de la 16,5% la 35% este de un slin fără egal! Un fel de pomană necerută. Am explicat tot în acest colţ de pagină de ce nu mi-am pus iscălitura pe scrisoarea de protest intitulată “Cu ce drept ne diminuaţi drepturile de autor?”, pe care au semnat-o câteva sute de personalităţi ale culturii române. Fiindcă că eu cred că timpul protestelor “soft” a trecut şi că singura soluţie prin care artiştii români pot să-şi facă viaţa mai bună e să pună mâna pe par.

Nu m-am raliat nici la îndemnul la grevă fiscală al aceloraşi corifei, umiliţi să se înghesuie la ghişee, să se plece, să implore bunăvoinţa vreunui ciufut, ca să-i ajute să completeze cele trei formulare imbecile. Fiindcă gestul ar putea fi interpretat ca unul în favoarea comodităţii, iar nu unul îndreptat împotriva problemei de fond: de ce anume trebuie să-i dau eu statului banii aştia? Pe care nu greva fiscală o va rezolva. Ci alte feluri de revoltă. Bunăoară, eu le propun artiştilor o grevă profesională propriu-zisă, pe bune. Adică să înceteze să lucreze, să boicoteze toate semnificaţiile sensibile ale acestei ţări jenante! Apoi, pe fundalul diseminării iminente a poporului care li se asmute asupra-le, să renunţe cu toţii la cetăţenia română! Îi asigur că nu ei vor deveni apatrizi, ci însăşi patria lor va deveni apatridă în raport cu abandonul dânşilor. Prin contrast, în minţile şi inimile tuturor se va prăvăli revelaţia mizeriei! Şi nu în ultimul rând, o altă chestiune. S-a tot vorbit pe la colţuri că, de două decenii, în politică au intrat numai javrele, libărcile, japiţele, mârlanii, oportuniştii, pupincuriştii, prostituatele de lux, cu tot cu peştii lor. Că oamenii de valoare şi de spirit au stat cuminţi de o parte, refuzând cu demnitate să intre în acest cadril scârbos. Ei bine, eu cred că vremile s-au copt. Ca să nu dispărem complet din istoria, din geografia şi din filologia planetei, e cazul ca strălucitele noastre creiere, câte au mai rămas, să ia cu asalt poiata politică, să pună mâna pe manete şi să ocupe pupitrul de unde se iau decizii! Oameni buni, e ultima şansă! Regele e gol!
 

Citeşte şi în SAPTAMANA FINANCIARA