Se întâmplă, în ultima vreme, în online-ul românesc un fenomen care începe să facă mediul irespirabil. O explozie de pişcotăreală fără precedent. Dau uneori câte-o raită, din blog în blog şi din link în link, şi mă ia durerea de cap. E aproape imposibil să mai discerni ce e post plătit, ce e conţinut izvorât din sufletul bloggerului şi ce e scris din vreun alt interes. Ăla de a primi noi şi noi invitaţii la evenimente, ăla de a primi, pe lângă fursec, şi o ciocolăţică sau pur şi simplu ăla de a pupa în fund un PR, oricare ar fi el.

Unii sar cu parapanta, alţii merg la film şi îl laudă de zici că l-a regizat mama lor, alţii merg la psihoterapie (cabinetul doamnei doctor X, strada cutare, numărul cutare) şi după aia scriu ce mişto e, alţii se duc la detartraj, la o clinică stomatologică proaspăt deschisă, alţii se caută de cancer la unghiile de la picioare (cu ocazia faptului că s-a deschis şi o clinică de tratare a cancerului la unghiile de la picioare), alţii fac o vizită la fabrica de tampoane şi ne povestesc ce au văzut, alţii au primit acasă, de la un magazin, o atenţie mică-mică şi scriu 7 posturi despre asta, alţii n-au primit nimic, dar vor să primească şi ei ceva, orice, şi aşa mai departe. Iar eu, ca cititor, mă uit şi nu mi se mai pare credibil nimic. Sunt ferm-ferm convinsă că unii au vizitat fabrica de tampoane din proprie iniţiativă şi că au scris fără cel mai mic interes, dar nu reuşesc să-i disting care sunt. Într-o mare de articole scrise cu mâna pe pişcot, nu reuşeşti să le mai distingi pe cele câteva scrise pur şi simplu pe bune.

V-am zis ce simt ca cititor, acum să vă zic şi ce simt ca autor de blog. Prin ianuarie 2010, exasperată de ofertele de pişcoturi, am vrut să public un articol intulat “Nu scriu pe fursecuri şi şedinţe de pedichiură”. Nu l-am publicat din delicateţe, am zis să nu fiu prea dură şi să nu-i jignesc pe cei care, făcându-mi acele oferte, mă tratau ca pe o fomistă ahtiată după gratuităţi. L-am abandonat undeva în folderul cu drafturi, unde zace şi acum. Când l-am scris, ştiam că există în România fenomenul pişcotărelii. Văzusem, la viaţa mea, oameni veniţi la cocktailuri/lansări/vernisaje ca să mute mâncarea de pe mese la ei în sacoşe. Ştiam că există şi bloggeri mai mici şi mai disperaţi după atenţie, care ar face orice ca să se împrietenească cu un PR, în speranţa că, la un moment dat, asta se va transforma într-o campanie. Sau care ar face orice numai ca să le pice ceva gratis. Sau ca să se simtă pur şi simplu importanţi (e şi ăsta tot un pişcot, mai pervers, e drept). Ştiam că există şi că le e fomică, dar nu mă deranjau, pentru că nu erau aşa mulţi. Acum însă a devenit de-a dreptul irespirabil. Mă uit în jur şi, cu puţine excepţii (de la B-listeri în jos, că A-listerii au campanii pe bani şi nu pot fi cumpăraţi cu pişcoturi), toată lumea umblă cu câte-un pişcoţel în gură şi cu nişte sfori agăţate de izmene, la capătul cărora se află un PR. Iar eu nu mai pot citi ceva şi să cred că nu e o încercare de a mă manipula şi de a-mi băga pe gât un produs, un serviciu, un eveniment, un… ceva.

Mi-aş dori, aşadar, să existe undeva un buton, care să oprească pişcotăreala. Din păcate, nu există şi, la cum îl ştiu eu pe român, aşa ceva nici nu se poate opri. E notoriu ce se-ntâmplă dacă un primar pune trei mici pe o tavă, în mijlocul sectorului. În secunda 2, tot sectorul se bate să apuce măcar să miroasă un mic, dacă nu să-l mănânce. Şi nu, nu e foame, e lăcomie, hai să lăsăm vrăjeala. Lăcomie pură.

Nu se va schimba, din păcate, nimic, ştiu. Dar mai ştiu o chestie şi asta chiar mă enervează: că această pişcotăreală mă compromite încet-încet şi pe mine, deşi nu servesc pişcoturi, iar, atunci când am o campanie publicitară o semnalez EXPLICIT, tocmai ca lucrurile să fie clare pentru cititor din prima şi să nu îi dau nici o secundă senzaţia că-l manipulez. Pentru că strică mediul şi îl face, cum ziceam, irespirabil. Şi pentru că decredibilizează total ideea de ”blog”, şi-aşa nu foarte credibilă. Cu alte cuvinte, stimaţi oameni care faceţi ce am povestit eu mai sus, eu mă chinui să respect nişte principii, îmi semnalizez explicit campaniile, negociez briefurile cu gândul la respectul faţă de cititor, refuz campanii (pe bani, da?), tot cu gândul la cititor, şi mă compromiteţi voi, cu pişcotăreala voastră jenantă.

În încheiere, un mesaj şi pentru cei care aruncă cu pişcoturi în populaţie: PR-iştii. Ştiu, sunteţi fericiţi că ceea ce nu v-a ieşit niciodată cu presa, vă iese acum cu bloggerii mici şi docili. Visul de aur al PR-ului s-a împlinit. Dar cât de curând se va transforma în coşmar! Ohooo! Şi cum se va întoarce împotriva tuturor treaba asta, ca un bumerang! Atunci să vă văd. Să nu ziceţi că nu v-am zis.

Sursa: Jurnal roz de cazarmă È™i nu numai