De la momentul în care statisticile oficiale nord-americane înregistrau 11 emigranţi români în teritoriile lor, s-au scurs mai bine de 100 de ani, iar astăzi se estimează că în SUA trăiesc peste 1 milion de americani de origine română, sosiţi aici în căutarea libertăţii şi a „visului american”. Români de toate vârstele şi profesiile au ajuns în SUA, cu precădere după 1990, şi sunt denumiţi frecvent „noul val” sau „noua emigraţie”.

Există şi familii stabilite în SUA la începutul secolului XX, iar cea mai mare concentrare a acestor originari din România se află în oraşele din nord-estul SUA, în statele Ohio, Indiana, Michigan, Illinois, Pennsylvania şi la New York. Mulţi români au ajuns aici ca refugiaţi, datorită celor două războaie mondiale din secolul trecut, sau imediat după instaurarea socialismului în România. Această categorie este recunoscută sub denumirea generică de „vechea emigraţie”. Unii s-au remarcat prin intermediul posturilor de radio Europa Liberă şi Vocea Americii, iar alţii prin acţiunile lor menite să salveze România din ghearele comunismului. Alţii sunt profitori şi securişti sub acoperire, care s-au infiltrat printre refugiaţii de bună-credinţă, majoritatea în anii ’80.

„Spuma emigraţiei”

Sintagma „vechea emigraţie” de care se agaţă cu atâta disperare jagardelele comuniste model SUA 1980, provine de fapt din Europa, unde nume cu adevărat sonore, gen Brâncuşi, Enescu, Eugen Ionescu, Cioran, Noica sau Ion Raţiu s-au evidenţiat, după al Doilea Război Mondial, prin încercările lor de a salva ţara de baştină de sub ocupaţia cizmei bolşevice, săpând în mintea Occidentalilor ideea că intelectualii României din exil sunt disidenţi în căutarea unor soluţii salvatoare pentru România.

Profitând de notorietatea acestor români remarcabili şi de curentul iscat în Occident faţă de cetăţenii din blocul comunist, care străpungeau zidul solicitând azil politic, o serie de lingăi ai împuşcatului, securişti şi lichele comuniste, au dobândit azil politic în SUA şi ulterior cetăţenie americană, la începutul anilor ’80. Astăzi, ei îşi asumă, în faţa noilor veniţi, merite şi calităţi cu care n-au nimic în comun, autointitulându-se „salvatorii Românei” sau „spuma emigraţiei”. Caracterizaţi de o impertinenţă rară, invidie şi nesimţire, afişează ostentativ aere de superioritate faţă de noii emigranţi românii sosiţi în SUA după Revoluţia din 1989. Această adunătură de cabotini şi troglodiţi egoişti se străduieşte din răsputeri să pună pumnul în gura presei româno-americane şi să discrediteze tinerii intelectuali din noul val. Activitatea de bază a optzeciştilor este cerşitul atenţiei şi respectului, respect pe care nu sunt capabili să-l câştige prin fapte, dar se străduiesc să-l impună cu forţa.

Deghizaţi în intelectuali rasaţi, lăudăroşii vechii emigraţii profită de orice prilej pentru a declanşa o stare de nervozitate şi disconfort noilor veniţi. Unii dintre aceşti moşi şi babe optzeciste, cu pronunţate sechele comuniste, au părinţi şi bunici în ţările imperiului sovietic şi educaţie KGB-istă. Cum şi când au ajuns ei cetăţeni români? Au venit în România o dată cu trupele de ocupaţie sovietice, iar părinţii lor erau activişti în aparatul de propagandă al lui Stalin? Ulterior au emigrat în SUA cu paşapoarte româneşti?

Conflictul dintre generaţii

Imediat după sosirea mea în SUA, am remarcat că este ceva putred în vechea gardă. Manierele de ţaţe de cătun, datul din coate şi bârfa, cultul personalităţii, asumarea unor merite inexistente nu se potriveau deloc cu ceea ce ştiam eu despre intelectualii români din exil. Am remarcat desconsiderarea noilor emigranţi şi divizarea comunităţii româneşti din SUA în funcţie de anul sosirii în Lumea Nouă, ca un laitmotiv lansat de vechea gardă.

Primul contact personal cu ei a fost când mi-am permis să scriu despre emigrarea postdecembristă ca formă de protest, un articol despre revoluţionarii din 1989, care dezamăgiţi de rezultatele revoluţiei, au luat calea exilului, după 1990. Milioane de români şi-au părăsit ţara după 1990, iar acum reprezintă majoritatea diasporei române din SUA. Vechea gardă s-a simţit datoare să-mi atragă atenţia că motivele emigraţiei de după 1990 sunt nesemnificative, subiectul este perimat, iar publicarea articolului meu în anul 2008 este (după părerea lor) „caducă”. Au urmat valuri de laude de sine caragialeşti, în încercarea de a demonstra că importantă pentru România este doar „vechea diasporă” şi realizările ei măreţe peste ocean, dinainte de ’89, iar noii veniţi sunt o adunătură de rataţi.

Dincolo de fenomenul în sine, de strigătul de luptă şi de mitocănia acestor javre comuniste din vechea gardă; dincolo de scârba pe care o produc noilor veniţi, am remarcat răspunsul de bun simţ al noii generaţii – un zâmbet de complezenţă şi o tăcere inteligentă, născute din dorinţa de a menţine pacea şi relaţiile amicale cu bunicii senili din vechea generaţie.

Prostia şi fudulia vechii gărzi

Personal, i-am comparat pe aceşti eroi închipuiţi, din vechea emigraţie, cu somităţile de pe planetă, cu personalităţi pe care le-am întâlnit în viaţa mea. Indiferent de vârstă şi profesie, toţi oamenii sclipitori pe care i-am cunoscut îndeaproape, erau foarte modeşti şi calculaţi. Profesori universitari, academicieni, oameni de ştiintă şi cultură, artişti, ingineri, cercetători ştiinţifici, manageri, medici, întreprinzători privaţi, miliardari au în comun excesul de bun simţ, obisnuinţa de a-şi respecta interlocutorii (indiferent de diplome şi funcţii), o politeţe ieşită din comun şi deprinderea de a vorbi fiecărui om după nivelul său de pregătire şi capacitatea sa de înţelegere. Toate aceste calităţi lipsesc cu desăvârşire comuniştilor optzecişti deghizaţi în refugiaţi politici şi elite ale vechii emigraţii din SUA.

Am remarcat la toţi oamenii inteligenţi cu care m-am intersectat în viaţă, valori recunoscute unanim: respectul faţă de muncă şi faţă de semeni, credinţa în Dumnezeu, principii şi valori morale sănătoase şi solide. Spre deosebire de aceştia, foştii activişti de partid români–americani din „vechea gardă”, se remarcă printr-o impertinenţă dusă la paroxism; lipsă de respect pentru realizările altor persoane şi pentru timpul altora; o lipsă crasă de interes faţă de proiectele comunităţii, negarea liderilor şi satisfacţia vădită de a umili, jigni şi teroriza „noua generaţie” de emigranţi români din SUA.

Laudele de sine ostentative ale generaţiei 1980 mă determină să mă întreb retoric - de ce ar trebui să ne accepte americanii nativi pe noi, românii emigranţi, dacă avem conaţionali aici care nu ne digeră? Până la ce dată emigranţii veniţi în Lumea Nouă din diverse colţuri ale planetei sunt americani şi de la ce dată încoace sunt emigranţi? Această întrebare am pus-o şi americanilor, pentru că, în afară de amerindienii băştinaşi, pe continentul Nord-American toţi ceilalţi sunt emigranţi, indiferent dacă s-au născut aici în urmă cu o lună sau acum 200 de ani.

Faptele vechii gărzi sunt abjecte. Au cerut azil politic în SUA tot felul de comunişti înrăiţi şi tot felul de români cu „două perechi de coarne” din SUA. O altă îndeletnicire favorită a parveniţilor model ‘80 este asumarea rolului de critici literari, critici ai presei scrise româno-americane şi cunoscători ai tuturor problemelor diasporei. Abilităţile multi-tasking ale vechii gărzi mă duc cu gândul la muncitorul român multilateral dezvoltat inventat de Ceauşescu şi la cunoştinţele cizmarului şef în toate domeniile de activitate. Ca la nişte demni urmaşi ai lui nea Nicu, fixaţiile vechii gărzi din SUA se transformă în „indicaţii preţioase” şi inutile pentru noii emigranţi. Optzeciştii multilateral dezvoltaţi au reuşit să facă „rahatul praf” pe pământul făgăduinţei, iar astăzi se simt datori să ne împărtăşească din învăţăturile lor, dându-ne lecţii de forme fără fond pentru realizarea visului american. Eu am o singură pretenţie de la dumnealor: să vorbească doar cei care au avut rezultate, iar restul shut the fuck up!

Pe javrele din SUA le deranjează noul val de conaţionali veniţi în SUA la studii, cu PhD-uri obţinute în SUA şi posturi înalte în Departamentele de Stat Americane. Javrelor le creşte tensiunea văzând români de succes din universităţi, spitale şi companii prestigioase. Spre deosebire de ei, optzeciştii sunt în SUA de 30 de ani şi lasă impresia că au spălat atâtea WC-uri pe aici încât a început să le placă mirosul. Unii dintre ei n-au nici măcar o pensie, pentru că nu le-a plăcut munca în SUA, iar în România fuseseră privilegiaţi.

Pe demnii urmaşi ai lui Dinu Păturică, foşti activişti de partid în România, ulterior azilanţi politici în SUA, azi critici ai mass-mediei româneşti din SUA, atotştiutori, pare să-i deranjeze absolut totul, inclusiv vârsta emigranţilor români de după 1990. Ne reproşează că am venit în SUA prea târziu şi ne transmit călduros că nu mai avem nicio şansă de reuşită. Pe de altă parte, stimabilele vechituri senile nu realizează că unii dintre aceşti tineri erau nou-născuţi sau preşcolari la începutul anilor ’80 când i-a apucat pe ei plecarea în SUA.

Mecanismele emigrării în SUA din anii ‘80

Varianta rudelor din Occident presupunea tenacitate, origini evreieşti sau nemţeşti, plus voinţa de fier pentru a rezista presiunilor securităţii. În final, primeai dreptul de a emigra, după ce semnai acte de cedare a proprietăţilor personale către statul român şi renunţare la cetăţenia română. Rămâneai sărac, dar erai liber să pleci fără a-ţi risca viaţa. La destinaţie te aşteptau rudele, care te ajutau să o iei de la început.

O metodă care presupunea asumarea riscului de a muri pe drum era îmbarcarea clandestină pe un vapor, cu destinaţia Canada, în containere de marfă. Stăteai închis şi sigilat în container minim două săptămâni; mâncai ce aveai, te hidratai raţionalizat, luptai să supravieţuieşti în locul acela sinsitru, dădeai găuri cu bormaşina în pereţii containerului; dormeai, mâncai şi-ţi făceai nevoile fiziologice în acel spaţiu închis, până la destinaţie. Cu mult noroc, dacă ajungeai viu în Canada, treceai graniţe în SUA şi cereai azil politic.

Altă variantă de fugă din România, cu riscuri de moarte, presupunea trecerea Dunării înot printre gloantele vameşilor, până în Iugoslavia. Acolo erai închis într-un lagăr pentru emigranţi, iar la eliberare luai drumul Italiei prin munţi, o zonă în care frontiera nu era securizată. După 4-6 săptămâni de mers pe jos prin sălbăticie, ajungeai în Italia şi solicitai ajutorul ambasadei americane. Sub aripa Crucii Roşii sau a unor instituţii caritabile catolice, ajungeai în SUA unde cereai azil politic.

La variantele de mare risc recurgeau români disperaţi, care îşi doreau libertatea cu orice preţ, dar erau conştienţi că nu pot părăsi România legal, pentru că nu aveau origine sănătoasă, nu erau devotaţi trup şi suflet partidului în calitate de turnători comunişti (PCR - pile, cunoştinte şi relaţii). Rudele rămase în ţară ale fugarilor prin Dunăre sau cu containerul, sufereau din cauza „trădătorilor” din familie. Copiii fugarilor făceau armata la batalioane disciplinare, alături de puşcăriaşi de drept comun, soţiile celor fugiţi erau vizitate şi ameninţate periodic de securişti şi forţate să divorţeze pentru a scăpa de inchiziţia comunistă. Turnători ai partidului erau infiltraţi în casele rudelor acestor fugari consideraţi trădători de ţară, pentru a culege informaţii şi pentru a supraveghea familiile să nu primească valută, scrisori, pachete sau informaţii peţioase din străinătate. Adesea rudele fugarilor erau retrogradate din funcţii la serviciu, date afară disciplinar din partid, trimise la munca de jos, oprimate şi forţate să dea declaraţii că reneagă fugarul familiei şi că nu mai ţin legătura cu el.

Jigodiile cu origine sănătoasă erau singurele persoane care puteau primi paşapoarte şi vize de călătorie în străinătate şi reprezintă un procent semnificativ al „vechii gărzi” la care fac referire aceste rânduri. Cel mai adesea plecau în călătorii prin ţări din blocul comunist şi foarte rar în Germania Democrată şi Iugoslavia, porţile principale de fugă în Occident. Vizele turistice li se acordau cu aprobare de la PCR, recomandări şi verificări solide, exclusiv persoanelor loiale regimului comunist. Vizele veneau ca un fel de premiu pentru „merite deosebite” acordat turnătorilor şi propagandiştilor PCR-işti.

Unele dintre aceste jigodii din burghezia roşie s-au lăsat furate de mirajul libertăţii şi viaţa de huzur pe care o vedeau în Vest şi alegeau să trădeze. Oricum ştiau mult mai multe decât nenorociţii care-şi riscau viaţa prin Dunăre sau în containere. Ajunşi în Germania de Vest cu ajutorul unor călăuze, sau în Italia prin filiera iugoslavă, parveniţii comunişti se strecurau printre emigranţii adevăraţi, sosiţi cu contaienrul sau prin Dunăre, şi cereau azil politic în Occident. Diferenţa dintre ei şi cei care-şi riscau viaţa pentru visul american era imensă. Primii aveau antrenamentul foamei, frigului şi lipsurilor din România, ştiau că în Vest nu-i aşteapta nimic decât muncă multă şi o perioadă de adaptare grea, în care vor trebui să facă munci mizerabile pentru a-şi câştiga o pâine. Erau pregătiţi psihic pentru acest pas şi se bazaseră oricum toată viaţa doar pe propriile puteri, inteligenţa şi sănătatea proprie. Spre deosebire de ei, jigodiile comuniste aveau joburi călduţe în România, case de la stat, maşini noi, vacanţe la mare, acces la cantina partidului şi alte privilegii pentru serviciile aduse dictatorului.

Jigodiile n-au suferit de foame şi de frig, n-au stat la cozi şi n-au fost nevoite să facă munci grele în România, aşa că adaptarea la capitalism i-a lovit în moalele capului. Lipsiţi de suportul partidului şi nevoiţi să se descurce singuri, plângeau după ţara natală şi le venea să-şi ceară iertare de la Ceauşescu pentru prostia lor de a rămâne în Occident. Numai că laşitatea lor era prea mare ca să-şi asume eventualele pedepse ale lui Ceauşescu, la întoarcerea cu coada între picioare, după trădare. Aşa că au rămas în Occident, iar acum îşi revarsă frustrările şi veninul asupra emigranţilor din noul val, sosiţi în SUA prin căsătorie cu cetăţeni americani, datorită unor contracte de muncă, prin Loteria Vizelor sau la studii.

Sursa: http://www.romanianvip.com. Titlul original: "Cum au devenit lichelele României comuniste azilanţi politici în SUA"