Ca un fel de refugiu de multele inconveniente ale vieţii, Dumnezeu, în înalta sa bunăvoinţă, a dat omului râsul cu toată scara, de la zâmbetul ironic până la clocotirea homerică. Când vezi capete atât de vitreg înzestrate de la natură, încât nu sunt în stare a înţelege cel mai simplu adevăr, capete în care, ca în nişte oglinzi rele, totul se reflectă strâmb şi în proporţii pocite, făcându-şi complimente unul altuia şi numindu-se sarea pământului, ai avea cauză de a te întrista şi de a despera de viitorul omenirii, dacă n'ai şti că după o sută de ani de pildă, peste despărţămintele geniilor contimporani, peste balamuc şi puşcărie, va creşte iarbă şi că, în amintirea generaţiei viitoare, toate fizionomiile acestea vor fi perit fără de nici o urmă, ca cercurile din faţa unei ape stătătoare.
Garanţia învingerii adevărului şi binelui, în lumea aceasta, este moartea. Dacă moartea nu s'ar îndura să ne scape de o generaţie în disselecţiune, dacă moartea n'ar pune adevărul la adăpost de onoarea de a fi coexistat alături cu partea criminală şi stupidă a omenirii, niciodată naţiile n'ar fi putut strânge acel capital de adevăruri, care înobilează aspra lor luptă pentru existenţă. E o fericire pentru noi că prostia şi perversitatea fiind nemuritoare, cel puţin proştii şi perverşii in concreto sunt muritori. De acolo râsul, ca un voios semn de încredere în zădărnicia acestei privelişti.

Articol publicat în Timpul, la 1 februarie 1880