Pe la 1840, Eliad batrânul, pe când încă nu se numea „Heliade-Rădulesco", adică pe când nu-l ameţise încă atmosfera Parizului, scria marelui ban M. Ghica urmatoarele: “Sunt tată de familie, n-am unde să-mi cresc copiii decât în aceste aşezământe (ale ţării) pentru că, şi de-aş avea mijloace a-i creşte aiurea, gândul meu nu este ca să-i cresc străineşte şi ei apoi să traiască româneşte; voi să fac din ei români şi trebuie să ştie cele româneşti, şi legi şi obiceiuri. Ticăloşi au fost parinţii şi ticăloşi fiii care orbeşte s-au crescut pentru alt veac şi pentru altă ţară şi au trăit apoi în alt veac şi în altă ţară”.
În mod mai precis, abia se poate arăta ce lipseşte acelor indivizi pe care, geograficeşte - şi pentru că ei o spun - îi numim români. Le lipseşte simţul istoric, ei se ţin de naţia românească prin împrejurarea ca s-au născut pe cutare bucată de pamânt, nu prin limbă, obiceiuri sau maniera de a vedea. Astfel vin, pătură după pătură, în ţara noastră, cu ideile cele mai ciudate, scoase din cafenelele franţuzeşti sau din scrierile lui Saint-Simon şi alte altor scriitori ce nu erau în toate minţile. Iar formele vieţii noastre de astăzi au ieşit din aceste capete sucite care cred că în lume poate exista adevăr absolut şi că ce se potriveşte în Franţa se potriveşte şi la noi. Când au sosit la graniţă, batrânii-i aşteptau cu masa-ntinsă şi cu lumânări aprinse, habar n-aveau de ce-i aşteaptă şi de ce belea şi-au adus pe cap. Bucuria lor că venise atâţia băieţi tobă de carte, scoşi ca din cutie şi frumoşi nevoie mare!
Dar, ce să vezi? În loc să le sărute mânile şi să le mulţumească, ei se fac de către pădure şi încep cu libertatea, egalitatea, fraternitatea şi suveranitatea, încât batrânii-si pierd cu totul călindarul. Parcă se pornise morile de pe apa Siretului. Şi le povesteau câte în lună şi în soare, câţi cai verzi pe pereţi toţi, c-un cuvânt câte prăpastii toate. Cum să nu-i ameţească? Cap de creştin era acela, unde se mai pomenise atâtea asupra lui? Apoi s-au pus pe iscodit porecle bătrânilor. Ba strigoi, ba baccele, ba ciocoi, ba retrograzi, ba câte altele toate, până ce au ajuns să le zică că nu sunt nici români, ca numai dumnealor, care ştiu pe Saint-Simon pe de rost, sunt români, iar bătrânii sunt altă mâncare. Vorba ceea: nu crede ceea ce vezi cu ochii, crede ceea ce-ţi zic eu! Şi, cu toate acestea, ei nu fusese decât tocmai numai români. De aceea, la dreptul vorbind, nici nu pricepeau bine acuzarea ce li se făcea. Neam de neamul lor trăit în ţara, nepricepând altă limbă decât cea românească, închinându-se în această limbă, vorbind cum se vorbeşte cu temei şi sănatos, ei auzind -tiunile şi -tionile, imperatorele, redaptorele, admisibilile şi propriamentele, au gândit în gândul lor: „De, frate, noi om fi fost proşti. Noi socoteam că, dacă ştim ceaslovul şi psaltirea, cum se ară gospodareşte un ogor, cum se cresc vite şi cum se strâng banii, apoi ştim multe. Da’ ia auzi-i, că nu ştim nici măcar româneşte". Şi, în loc să ia biciul din cui să le arate care li-i popa lor, au zis: „De, dragii moşului, aşa o fi. N-om fi ştiind nici româneşte... Dar de acuma mult au fost, puţin au rămas, şi în locul nostru voi veţi stăpâni lumea şi veţi orândui-o cum vă va plăcea vouă". Şi, luându-şi ziua bună de la lume ca de la cel codru verde, s-au strecurat pe rând acolo unde nu le mai zice nimenea că au fost răi români, mai fericiţi decât noi, care am fost meniţi să ajungem zilele acestea de ticăloşie, în care ţara se înstrăineaza pe zi ce merge în gândire şi-n avutul ei, şi când toţi se fălesc de a fi români fără a mai fi. Uimitoarea putere a frazelor, împrejurarea că mulţi dintre liberali erau chiar copii de-ai lor, care aşteptau numai ca ei sa închidă ochii pentru ca să bată la tălpi averea moştenită, credinţa că cei ce venise tobă de carte ar fi mai folositori ţării decât dânşii, patriotismul lor dintotdeauna încercat şi dovedit prin cinci veacuri de când au stătut stâlpi acestor ţări, i-au făcut să tacă molcum şi să se retragă din viaţa publică fără zgomot, fără opoziţie, fără mânie. I-au tras liberalii pe sfoară, cum îi trăsese c-un veac şi jumătate înainte fanariotul Mavrocordat. Acest domn şiret nu putea pune biruri grele pe ţărani pentru că erau vecini şi peste cisla, care-i ajungea pentru plata dării către Poartă, prea puţin mai ieşea. Ce va fi fost vecinătatea aceea nu ştim bine nici astăzi, dar, tocmai pentru că n-o ştim, ni se pare că trebuie să fi fost o măsură luată de Domni, după vremi de mare turburare şi de invazii, ca să statornicească oamenii, să nu umble din loc în loc cu bejănia. De-ar fi fost vrun rău pe capul oamenilor ne-o spuneau cronicarii, care totdeauna revarsă cuvinte de mânie asupra orânduielelor ce asupreau norodul. Precum liberalii le ziceau boierilor „strigoi" şi alte celea, asemenea le-au zis şi domnul fanariot că sunt vânzători de sclavi, tirani etc. şi le-au luat ochii, încât ei s-au adunat şi, cu mitropolitul în frunte, au ridicat vecinătatea şi s-au legat cu jurământ că neam de neamul lor n-a mai înfiinţa-o. Atât au şi aşteptat domnul. Nemaifiind oameni boiereşti, erau a nimăruia şi, de a doua zi, le-au pus biruri ce nu le mai avuse niciodată, biruri pe care apoi le-au încincit şi înzecit preste câţiva ani. Şi, ca şi la începutul veacului trecut, urmările bunei lor credinţe au fost cumplite. Bătrânii aveau gură de lup şi inimă de miel; au venit liberalii cu gura de miel, plină de cuvinte amăgitoare, dar cu inima de lup.
Ce-au făcut, vom vedea mai pe urmă.

(Din ciclul “Icoane vechi şi icoane nouă”, publicat în “Timpul” – 1877)