"Românul" de ieri spune bunăoară cititorilor săi, după ce d. Maiorescu a susţinut în cameră necesitatea reformei tocmelelor agricole, alegătorii săi întruniră şi'l dezaprobară; că noi avem tristul curaj de-a combate astăzi ceea ce am susţinut ieri; acuzând pe ministrul ce-a propus reforma, a pârei necesitate nici noi n'o putem nega, facem act de politic cu scopuri nemărturisite şi de răi patrioţi.
 

Dee-ne voie d. C. A. Rosetti a contesta cu desăvârşire ceea ce zice. Nimeni n'a dezaprobat pe Maiorescu, pentru că a susţinut necesitatea reformei; nimeni din noi n'a tăgăduit această necesitate; nimeni n'a acuzat pe d. ministru pentru că a propus reforma. Cum a propus-o, asta a fost chestiunea; asupra modului am insistat şi l-am găsit revoluţionar şi propriu a agrava, nu a uşura situaţia. Dar modul cum se face un lucru e în toate celea esenţial.
Cântă pe violină Don Pablo de Sarasate şi cântă pardon de expresie, şi onor. Costinescu. Cum cântă unul şi altul, asta e chestiunea.
D. C. A. Rosetti voieşte reforma magistraturii. Şi noi o voim, dar cum? Noi cerem numirea prin concurs de titluri şi vechime de serviciu, precum şi inamovibilitatea; d. Rosetti voeşte să fie aleasă de garda orăşănească a venerabilului autor de versuri neogreceşti, Serurie. In privinţa necesităţii reformei ne înţelegem deci cu onor. d. Rosetti, dar în modul cum pricepem unul şi altul lucrurile, ne cam deosebim, n'ar fi cu bănat, şi încă binişor.

Şi noi am voi răul ţăranului? Dar dacă, de ani încoace, a fost foae care'n nenumărate rânduri s'a ocupat cu de-a măruntul şi se va ocupa încă de soarta ţăranului, acea foae a fost Timpul. Numai răposatul Bolliac a mai scris poate cu atâta convingere ca şi noi în chestiunea aceasta şi colecţia din anul trecut şi din cel curent e faţă pentru ca oricine să se convingă că e poate singura chestiune în care am scris cu toată patima de care e capabilă inima noastră, cu toată durerea şi cu toată mila pe care ne-o inspiră tocmai ţăranul, acest unic şi adevărat popor românesc. El, căruia nu-i dăm nimic în schimb, păstrează prin limbă şi datini unitatea nostră naţională; el e păstrătorul caracterului nostru în lumea aceasta franţuzită şi nemţită, el e singurul care de zece veacuri n'a desperat de soarta noastră în Orient. Aşa chilos şi greoiu cum este, e o parte de rezistenţă în el, pe care nimeni n'o poate sfărâma, nimeni îndupleca. Lipit în Basarabia, de colosul ucigător de naţii al Rusiei, el, neamul râzător al lui Miron Costin, îşi bate joc de muscali sub nasul lor, parc'a lui ar fi împărăţia Muscalului. In Ardeal scoate cusur Ungurului şi Neamţului; pretutindeni întruparea tinereţei etnice, pretutindeni simţinindu-se şi fiind superior celor ce-l înconjoară. Şi noi i-am voi răul? Dar dovada cea mai vie e istoria recentă chiar. Două din trei părţi a întreg pământului României îl dădea Regulamentul Organic în posesiunea ţăranului, în schimbul a 22 zile de lucru pe an. Astăzi? Sub domnia banului cosmopolit şi a posesiunii cosmopolite, d. C. A. Rosetti e silit să prevază în lege ca cel puţin 2 zile pe săptămână să rămână pe seama ţăranului, ca să-şi cultive pământul său propriu. Va să zică nu 22 de zile ale regulamentului, ci 220 de zile ale erei liberale, înzecit atâta cât muncea înainte, munceşte astăzi şi e mai sărac decât oricând.

Şi cine e de vină dacă ţăranul nostru nu mai e la largul lui? Cine, decât reformatorii cari au voit să'ndrepteze datinele aşezate de Domnii cei vechi şi adunate în această privire în Regulament? Cine decât inovatorii cari credeau a putea inventa o altă ţară, cine decât cei ce au introdus trebuinţe străine, legiuiri străine, mode străine, cine decât cei ce, fără ştiinţă de carte şi fără seriozitate morală, s'au improvizat în stăpânitori ai acestei vechi şi binecuvântate ţări? Nu ne mai silească d. C.A. Rosetti a repeta crudele adevăruri despre plebea nesăţioasă de străini şi semistrăini, pe care i-a înţolit din sudoarea aceluiaş ţăran, pe care se prefac azi a-l compătimi, căci, când ajungem a vorbi de ea, d-sa ştie fără îndoială, din experienţă, că tot fanatismul nostru de rasă se deslănţue atunci şi că praful se alege din gheşeftarii şi patrioţii de meserie cari-i servesc. Aşadar, încă odată: voim reforma legii tocmelelor, dar nu cum o voeşte d. Rosetti, căruia nu tocmelele, ci popularitatea şi vrajba socială-i umblă prin cap. O voim cu serioase şi amănunţite studii, cu păstrarea celor două principii necesare în materie: libertatea transacţiunii şi obligativitatea strictă a îndeplinirii; o voim de bună credinţă şi întemeiată astfel, încât să nu mai poată fi o armă de influenţă electorală în mâinile guvernului.
 

Şi fiindcă pe d. C. A. Rosetti nu-l mai putem îndrepta, am dori ca treaba copiilor săi să nu fie a realiza republica, ci aceea de-a se pune serios pe carte şi pe muncă, pentru a compensa prin ele darea ţăranului care-i susţine. Puindu-se pe carte, studiind datinele drepte şi vechi ale ţării lor şi ale altora, se vor convinge că mare mult bine a fost odinioară în această ţară şi mare mult la largul lor şi în dragă voie trăiau oamenii înainte de epoca reformelor şi înoiturilor; se vor convinge că statul omenesc nu e rezultatul unui contract sinalagmatic, ci un organism, produs de natura intimă şi de înclinările unui popor şi că arta politică e ca arta medicului; are să subvină acţiunii şi reacţiunii binefăcătoare a naturii, nu să impună legi a priori unui organism, care nu poate trăi decât în conformitate cu legile lui înăscute. Atunci se vor convinge tinerii că boala imigrării străinilor, boala simplificării muncii naţionale, boala feneantismului, sunt toate a se atribui ideilor şi trebuinţelor nesănătoase şi disproporţionate, introduse în ţară de minţi semidocte, de barbari pospăiţi.

Şi... mai ştii?... poate vor deveni reacţionari ca şi noi, poate se vor convinge că un popor tânăr nici nu e în stare a fi altceva decât reacţionar şi că demagogia şi republica universală nu sunt decât semne de marasm senil la o rasă învechită în zile rele, ale carii puteri morale s'au sleit.

Articol publicat în TIMPUL, la 18 februarie 1882