Se încarcă pagina ...

EDITORIALELE DOMNULUI EMINESCU

Data publicarii: 29.09.2009 17:22:00

Rubrică îngrijită de Miron Manega

 

 

 

Eminescu nu a fost doar poet şi gânditor, ci şi un mare jurnalist român (cel mai mare) şi, în această calitate, primul analist economic şi politic din istoria României. “Diagnosticele”, avertismentele, analizele şi soluţiile sale, bazate pe o profundă cunoaştere a realităţilor româneşti, a istoriei şi a contextului european, sunt valabile şi astăzi. Citindu-i textele publicistice, ai senzaţia halucinantă că sunt scrise aici şi acum.
Editorialele domnului Eminescu, din cadrul rubricii cu acelaşi nume, sunt fragmente extrase din articolele sale - apărute în publicaţiile Albina, Familia, Federaţiunea, Convorbiri Literare, Curierul de Iaşi (1869-1877), Timpul (1877-1883), România Liberă (1889) - şi din manuscrisele publicate postum.

Afisari: 302337
Autor: Manega Miron
Alte articole | Arhiva

Trădarea lui Brătianu si pierderea Basarabiei

Data publicarii: 06.01.2017 15:43:00

NOTA ISPRAVNICULUI. Pentru a în╚Ťelege mai limpede explica╚Ťiile din acest editorial, este nevoie de câteva clarificări istorice... Înainte de proclamarea Independen╚Ťei de Stat a României, la 9 Mai 1877, Ion C. Brătianu, în calitate de pre╚Öedinte al Consiliului de Mini╚Ötri, a avut, în septembrie 1876, o întâlnire la Livadia, în Crimeea, cu reprezentan╚Ťii guvernului ╚Ťarist, pentru a negocia condi╚Ťiile de colaborare în perspectiva războiului ruso-turc din 1877-1878. Punând cap la cap cronologia evenimentelor, Eminescu face o investiga╚Ťie de mare fine╚Ťe, prin care demonstrează că, la acea întâlnire, Ion C. Brătianu a trădat România, cedând ru╚Öilor Basarabia, prin semnarea unei alte Conven╚Ťii decât cea semnată ulterior de Mihail Kogălniceanu, la 4 aprilie 1877. Prin aceasta din urmă, ru╚Öii erau obliga╚Ťi să garanteze integritatea teritorială de la acel moment a României. Prin semnătura lui Brătianu de la Livadia, Basarabia era însă deja pierdută, iar ru╚Öii n-au mai avut nicio problemă s-o revendice, la Tratatul de la San Stefano din 3 martie 1878. Deci pierderea Basarabiei se datorează trădării premierului de atunci al României, Ion C. Brătianu. Încercând să-l apere în Parlament, C.A Rosetti nu face decât să-l dea de gol.

 

[...] E de prisos a mai discuta mult asupra oportunităţii sau neoportunităţii convenţiei ruso-române, căci, aplicată în punctele ei grele de cătră mucenicul Mihălescu, care-a avut îndrăzneala a declara în Senat c-a ridicat numai un colţ al vălului de pe scabroasa afacere, convenţia, de astă dată fără vina guvernului imperial, a avut de efect ruinarea totală a populaţiunilor noastre rurale. Odată ruşii erau aspri în procederile lor nepuse la cale prin o convenţie, de astă dată s-au aflat destui pretinşi români care să facă toate prestaţiunile de cărătură şi altele mai grele şi mai ruinătoare decum au fost vreodinioară.

Să vorbim - precum face însuşi d. C. A. Rosetti (în Parlament n.n.) - de acuzarea ce chiar astăzi opoziţiunea cutează a face.

D. Ioan Brătianu a cedat Rusiei la Livadia reîncorporarea Basarabiei. [...].

 

Dovezile sînt:

Rusia ar fi declarat atunci, prin Tractatul de la San-Stefano, că i s-a fost cedat Basarabia de către prezidentul Consiliului de Miniştri.

Că i s-ar fi propus d-lui Brătianu la Berlin orice compensări de teritoriu ş-un miliard de franci.

Că principele Gorciacof a luptat a nu se admite delegaţii României în Congres, pentru ca prezenţa lor să nu provoace discuţiuni violente.

În fine se citează ca dovadă de căpetenie textul convenţiei prin care Rusia garantează integritatea actuală a României. [...].

 

Toate dovezile de mai sus ale d-lui C.A. Rosetti se prefac în acuzări contra amicului său politic, carele, fără a fi sentimental, a jucat rolul lui Jules Favre în faţa unor lucruri, după propria mărturisire, inevitabile şi n-a putut să tragă cele mai mari foloase posibile dintr-un rău ce nu se putea înlătura.

Dovada cea din urmă: garantarea integrităţii actuale, e singura valabilă, singura care merită a fi relevată, căci vorba „actuală” are istoria ei proprie, deosebită de toate înţelegerile de la Livadia.

Să facem dar istoricul acestei vorbe.

La 28 septemvre 1876 apăru în „Monitor” decretul domnesc prin care d-nii Brătianu şi Slăniceanu, autorizaţi de-a merge în străinătate, erau înlocuiţi interimar, de ochii Apusului, prin rusofobi pronunţaţi ca d-nii George Vernescu şi Dimitrie Sturza.

La 29 septemvre şi-a închis ochii pentru totdeuna Constantin Negri. Există într-adevăr o ordine morală în univers. În zilele în care se decidea ceea ce d. Brătianu va fi decis la Livadia, Constantin Negri devenise de prisos pe pămînt. [...].

La 5 ianuarie 1877 rusofobul d. Dim. Sturza [î]şi dă demisia, poate pentru că la Livadia d. Brătianu devenise foarte susceptibil.

Peste o lună, la 7 fevruarie 1877, d. Simeon Mihălescu se oferă a servi gratis ca director al Ministerului de Interne. Se simţea deja trebuinţa unui Mihălescu la Interne. [...].

La 23 martie - se dizolvă Senatul.

De ce? Convenţia era gata şi d-lui Brătianu i-era teamă că acel Senat nu va voi s-o aprobe.

De ce zicem că convenţia era gata?

Pentru că peste 10 zile, la 3 aprilie, d. Cogălniceanu, cel care a iscălit-o, a intrat ministru de esterne în locul d-lui Ionescu.

Ce dată poartă convenţia?

4 aprilie.

Va să zică d. Cogălniceanu n-a avut nici timp de douăzeci şi patru de ore de-a o studia, ea trebuia să fi fost gata demult, fără ştirea ministrului de esterne.

În textul ce i s-a supus spre iscălire d-lui Cogălniceanu, în ceasurile de la 3 pînă la 4 aprilie, se pomenea ceva de garantarea integrităţii actuale a teritoriului României?

Nu.

D. Cogălniceanu a mărturisit-o însuşi, în şedinţa Camerei de la 30 septembrie 1878, că aceasta s-a înscris după cererea sa, după refuzul repetat de-a subscrie convenţia daca nu se va primi fraza: „garantarea integrităţii actuale a teritoriului României”.

Iată dar adevărul clar.

În convenţiunea pusă la cale la Livadia şi convenită articol cu articol cu agentul diplomatic al Imperiului de către d. Ioan Brătianu nu era nici vorbă măcar de garantarea integrităţii actuale, garantare introdusă cu de-a sila în momentul trecerii armatelor ruseşti, cari intrau, se înţelege, în urma unei convenţiuni stabilite gata, ce nu mai avea nevoie decît de iscălituri.

E evident pentru-un copil chiar că, dacă d. Cogălniceanu a refuzat de repeţite ori de-a iscăli convenţia fără acest adaos, cestiunea integrităţii cată să se mai fi discutat şi rezolvat o dată, după textul vechi cu omisiune a d-lui I. Brătianu.

Cererea Rusiei era aşadar cunoscută şi, fiindcă convenţia primitivă nu coprindea termenul „integritate actuală”, d. Brătianu admisese acea omisiune în mod tacit.

Da' să părăsim dovada aceasta pentru a da o alta şi mai eclatantă.

Îl lăsăm să povestească pe d. Cogălniceanu însuşi, pe care l-am auzit atunci vorbind. Vorbea cald şi foarte încet, cu toate acestea şoptirile sale ardeau în auzul tuturor.

„În luna lui iunie - şoptea d-sa, plecat asupra băncii ministeriale, a băncii acuzaţilor am putea zice - în luna lui iunie 1877, după ce împăratul a venit la Ploieşti, am primit într-o zi încunoştiinţarea principelui Gorciacof că ar voi să-mi vorbească. M-am dus la Ploieşti. Era o zi de căldură mare şi ştiţi că diplomaţilor nu le place căldura. Cu toate acestea principele Gorciacof era bine dispus.

Într-o conversaţiune de un ordin cu totul general, principele Gorciacof îmi spune că ar voi a se înţelege cu România pentru o nouă rectificare de fruntarii; că puterile cele mari nu se opun la ace[a]sta; că cestiunea s-a tratat la Reichstadt; că prin urmare ar voi să se înţeleagă cu România în privinţa unui schimb peste Dunăre pentru Basarabia.

Mi-a adăogat că acesta era un secret pe care cabinetul austro-ungar nu l-a comunicat chiar ambasadorului său din Londra, ca nu cumva guvernul englez să-l afle. . .

Vă mărturisesc, d-lor, că, cînd am auzit aceasta, am fost lovit ca de-o bombă. Voiam să răspund prinţului, voiam să vorbesc mai mult, cînd un om al lui Dumnezeu a venit şi m-au întrerupt, spuindu-mi că eram aşteptat. În zadar am întîmpinat că drumul de fier putea să aştepte; principele Gorciacoff s-a oprit de-a-mi mai vorbi”
.

Deci în iunie 1877 d. Ioan Brătianu nu mai poate pretexta că nu ştia nimic.

Cînd trece însă oştirea noastră în ajutorul ruşilor fără zapis şi chezăşie, după cum ne persifla d. Rosetti prin „Românul”?

În august 1877, peste două luni după conversaţia cu prinţul Gorciacoff.

Fără autorizarea Adunărilor s-a încheiat convenţia, nu li s-a comunicat nicicînd conversaţia interesantă, ╚Öi fără autorizarea lor s-a trecut Dunărea.

Din cele de mai sus reiese însă clar pentru oricine că cedarea Basarabiei era convenită de mult de d. Brătianu şi încă cît se poate de ieftin, refuzîndu-se miliardul şi Vidinul pentru cuvinte de popularitate.

Căci sau lucrul era convenit la Reichstadt, şi atunci un politic serios ar fi tratat inevitabilul ca inevitabil, scoţînd din el toate foloasele posibile, sau pretenţia Rusiei era izolată, şi atunci nu înţelegem cum, ştiind-o, s-a putut să trecem în ajutorul unei puteri ce avea asemenea gînduri cu noi, fără a cere garantarea espresă a acelui petec de pămînt atît de scump nouă.

Altfel lucrurile au - din nenorocire - o aşa aparenţă încît dau loc presupunerii că cele mai bune şi mai ieftene servicii pe cari un om le putea face vrodată Rusiei le-a făcut d. Ioan Brătianu.



[TIMPUL, 12 iunie 1880]

Afisari: 409
Autor: MIHAI EMINESCU
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter