Se încarcă pagina ...

EDITORIALELE DOMNULUI EMINESCU

Data publicarii: 29.09.2009 17:22:00

Rubrică îngrijită de Miron Manega

 

 

 

Eminescu nu a fost doar poet şi gânditor, ci şi un mare jurnalist român (cel mai mare) şi, în această calitate, primul analist economic şi politic din istoria României. “Diagnosticele”, avertismentele, analizele şi soluţiile sale, bazate pe o profundă cunoaştere a realităţilor româneşti, a istoriei şi a contextului european, sunt valabile şi astăzi. Citindu-i textele publicistice, ai senzaţia halucinantă că sunt scrise aici şi acum.
Editorialele domnului Eminescu, din cadrul rubricii cu acelaşi nume, sunt fragmente extrase din articolele sale - apărute în publicaţiile Albina, Familia, Federaţiunea, Convorbiri Literare, Curierul de Iaşi (1869-1877), Timpul (1877-1883), România Liberă (1889) - şi din manuscrisele publicate postum.

Afisari: 449215
Autor: Manega Miron
Alte articole | Arhiva

Trădarea Statului Român fată de românii din afara granitelor

Data publicarii: 04.06.2019 15:02:00

[...] Cât triumf a avut ministrul de interne al Ungariei când, la 27 decemvrie anul trecut, a adresat o circulară către toate prefecturile din judeţele locuite de români, opt judeţe între Crişuri, în Maramurăş şi Banat, treisprezece judeţe în Transilvania, circulară prin care obligă pe prefecţi de-a spune şi moţilor, şi mocanilor, şi câmpenilor, şi pădurenilo, şi celor de pe Mureş, şi celor dintre Crişuri că... d. ministru de esterne al României a declarat prin anume notă oficială că guvernul din Bucureşti nu permite nicidecum colonizarea străinilor în Dobrogea. Străinilor!


Trebuia să li se spuie odată aceasta consângenilor noştri din Transilvania şi din Ţara Ungurească, că pentru onor. Stătescu şi pentru d. I. Brătianu ei sunt... străini, şi guvernul din Pesta a fost însărcinat cu aceasta gingaşă şi ironică misiune [...].


Adică ţăranul român, acelaşi pretutindenea între Tisa şi Nistru, e... străin de origine română!
Căci care-i opinia blondei umbre a d-lui Brătianu în această privire? Escelenţa aceasta e atât de rău informată încât nici nu ştie nimic de circulara ministerului unguresc, făcută pe baza notei sale oficiale (cu al cărui număr şi dată îl servim mai sus), iar d. I. Brătianu zice: ,,Ar voi d. Lahovari să populăm Dobrogea cu supuşi străini de origine română?”


STRĂINI DE ORIGINE ROMÂNĂ! Contradictio in adjecto. Străini cari nu ştiu altă limbă decât a noastră, cari sub orice regim se simt şi se numesc români, cari au trecut din Oltenia în Banatul Severinului, acea veche posesiune a banilor olteni de unde până azi a rămas vorba ban. Bătrânul Mircea, „Dei gratia Fogaras et Omlas Dux, Severini Comes, Terrarum Dobrodicii Despotus”, împreună cu toţi banii Basarabi erau străini de origine română. Străini de origină era, după maniera de-a vedea a d-lui Stătescu, însuşi Bogdan Dragoş, întemeietorul Moldovei, pe care Ludovic I al Ungariei, prin hrisovul de la 2 februarie 1365, îl numeşte, împreună [cu] toată dinastia Dragoşizilor Maramurăşului, sperjur şi uitător de datorii, unealtă oarbă a unei neastâmpărate ambiţii, pentru că, părăsind vasalitatea în fruntea poporului său, fondase un stat neatârnat, alături cu Ungaria?

 

Străin de origine română a fost Alexandru Basarab care a înfrânt pe regele Carol Robert şi toţi acei pe care mater parens, muma născătoare a neamului românesc, Transilvania, i-a revărsat în şesul Dunării, pentru a crea cu spada şi plugul moştenirea istorică a neamului latin de lângă Dunăre? Şi Bogdan şi Radu Negru au ieşit fără paşaport de emigrare de sub dominaţiunea străină, pentru că preferau libertatea lor de conştiinţă onorilor şi siguranţei ce le prezenta dependenţa de coroana Sf. Ştefan, şi străini de origine romană au creat România pe teritorii ce fusese ocupate de Changanii cumanilor şi de oarda nogailor. Dar oare tot şesul acesta, bolnav şi espus fără curmare invaziilor despre miazănoapte şi miazăzi, rămas-ar-fi românesc fără ca din veac în veac să se fi împrospătat populaţia lui istorică cu „străini de origine română”?


Dar destul despre aceasta. Ar însemna a nu cunoaşte elementele istoriei noastre pentru a ignora fenomenul constant al reîmprospătării etnice a ţării noastre de cătră elementele vergine ale munţilor noştri şi a celor ardeleni, pentru a nu şti că Basarabii chiar au venit de unde au venit familiile  bănăţene, şi Moldova din Maramureş.


Dacă pân'acum am făcut puţină vorbă în privirea cazului acestuia este pentru că nu voiam să ni se substituie veleităţi politice, căci popularitatea n-o gonim niciodată cu preţul vexaţiunilor consângenilor noştri [...]. Aci însă  nu e vorba de veleităţi politice ori naţionale, ci de ceva cu desăvârşire practic, de bun simţ comun: de colonizarea câtorva sute de familii române în Dobrogea, care ieşiseră din Banat fără pasport de emigrare. În realitate nu există nici un cartel de estrădare între Austria şi România, nici măcar pentru dezertori. A rămas până acum la aprecierea judecătorilor de instrucţie şi a procurorilor de a recomanda estrădarea oamenilor vinovaţi de crime comune şi nimic mai mult. Oamenii nu aveau nici o vină; pe nici un cuvânt juridic, mai ales pe nici unul constituţional, nu se putea acorda estrădarea lor.


D. Cogălniceanu, în discursul său pe cât de elocuent, pe atât de adevărat şi în moţiunea propusă, n-a cerut decât ca „guvernul să păzească cu sfinţenie vechea ospitalitate, vechiul obicei al pământului, de vreme ce România nu are cu statele vecine convenţiuni cari s-o oblige la dureroasa estrădare a unor familii de origine română”.
Ce-a răspuns Camera prin gura ilustrului său Fleva, nu străin de originea română, ci român de origine oacheşă?
A respins moţiunea [...].


Iată ceea ce nu înţelegem şi ne pare absurd, dar ceea ce trebuie constatat: că votul de alaltăieri al majorităţii şi respingerea moţiunii Cogălniceanu creează un precedent statornic şi o regulă de drept internaţional pentru înţelepciunea guvernelor roşii. Să fie deci bine ştiut că orice străin, fie speculant, fie colportor, aibe ocupaţii imorale chiar, e primit în România fără restricţie, iar ţăranul care vine să muncească e estrădat fără ca să existe cartel de estrădare între noi şi străinătate şi că această teorie a fost erijată în lege prin votul de sâmbătă.


Nu putem sfârşi fără a releva unele cuvinte rostite de d. Cogălniceanu în privinţa însemnătăţii naţionale a proclamării regalităţii. Strănepotul cronicarului Ioan Cogălniceanu zise:
„Regalitatea însemna ridicarea conştiinţei naţionale, afirmarea demnităţii şi independinţei ţării... Când acei ce trebuie să apere drepturile acestei ţări nu au curajul pe care-l aveau acei gospodari, acei Domni regulamentari, acei vasali din trecut, atunci permiteţi-mi să declar că am proclamat un rege, dar nu am făcut un regat român, căci regatul însemnează neumilire”.

D. Stătescu se simţi împuns de aceste cuvinte şi răspunse:
„D. Cogălniceanu, după ce-a făcut paralelism între cum se petreceau lucrurile sub Domnii pământeni şi cum se petrec acu, a zis că ţara, proclamând regatul, nu a întemeiat şi regalitatea şi că românii ar fi mai puţin ocrotiţi astăzi în ţară de cum erau sub Domnii regulamentari. Protestez contra acestor cuvinte”.


Nu scrutăm cestiunea de principiu a regalităţii. Ceea ce putem afirma însă, cu istoria în mână, este că Domnii pământeni erau Domnii rasei române, erau duci ai neamului românesc. Ca atari ei erau solidari cu rasa română şi pururea gata a-şi pune capul la mijloc pentru drepturile acestei individualităţi etnice. Nouă ni se pare însă că în hotelul actual intitulat „România” espresia etnologică e prea mult deconsiderată în favorul espresiei geografice, fie aceasta locuită de orişicine [...].


Nu zicem că sub cerul acestei ţări să nu trăiască şi să nu înflorească oricâţi oameni de altă origine. Dar ceea ce credem, întemeiaţi pe vorbele bătrânului Matei Basarab, e că ţara este, în linia întâia, elementul naţional şi că e scris în cartea veacurilor ca acest element să determineze soarta şi caracterul acestui stat.


Avantaje trecătoare ale producţiunii, cauze economice şi politice pot în adevăr să grămădească înlăuntrul espresiei geografice elemente străine şi cu drept cuvânt împăratul Emanoil Paleologul zice că oameni mai toleranţi, mai primitori de străini ca românii nu mai sunt pe faţa pământului, deci în această privire nici noi nu dorim să fie altfel... dar până aci şi nu mai departe. Cel care respectă caracterul propriu şi libertatea de manifestare a oricărui alt geniu naţional contractează prin aceasta el însuşi dreptul de a fi respectat în toate ale sale şi când Vasile Vodă Lupul porunceşte ca ,,Cel ce-şi vicleneşte moşia şi neamul, mai rău decât ucigaşii de părinţi să se certe” el stabileşte prin aceasta solidaritatea între români, făcând din fiecare un ostaş deştept al naţionalităţii sale.



[TIMPUL, 26 ianuarie 1882]

 

Afisari: 560
Autor: MIHAI EMINESCU
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci

Colaboratori

Ciprian Chirvasiu, Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Marius Dumitru, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter