Pe data de 12 aprilie, la Clubul Ţăranului a avut loc vernisajul expoziţiei de fotografie “Valea Dunării (Bulgaria) între Timoc, Vidin şi Silistra”. Fotografiile aparţin lui Emil Ţîrcomnicu, etnolog şi cercetător la Institutul de Etnografie şi Folclor “C. Brăiloiu”, şi Dorin Lozovanu, etnolog şi geograf, cercetător la Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală din Moldova. Partea cea mai spectaculoasă a evenimentului a fost… chiar un spectacol. Acesta a fost susţinut de cobzarul Ion Creţeanu din Voineasa, vechiul nostru prieten. Îmbrăcat, evident, în celebra-i ipingea roşie (devenită emblematică după Marşul cultural “Nichita Stănescu” de la Drobeta Tr. Severin) şi “înarmat” cu bătrâna-i cobză, Ion Creţeanu a realizat ilustraţia spectaculară a evenimentului, interpretând cântece vechi, culese de pe ambele maluri ale Dunării.

Unde-i restul românilor?

Iniţiativa a aparţinut Institutului “Fraţii Golescu” pentru relaţii cu românii din străinătate, în cadrul proiectului “Românii din vecinătatea imediată”. Proiectul este susţinut de către Fundaţia Naţională pentru Românii de Pretutindeni, Organizaţia Studenţilor Basarabeni din Bucureşti, Asociaţia “Onoare şi Patrie” şi Clubul Maramureşenilor din Dreapta Tisei.
Autorii fotografiilor au vorbit pe scurt despre comunităţile româneşti din jurul graniţelor ţării şi, în special, din Balcani. Concluzia, venită în urma numeroaselor expediţii organizate pentru a cunoaşte românitatea din afara României, este aceea că nu sunt diferenţe prea mari între un sat din România şi cele de acolo, în care trăiesc români. Folclorul, tradiţia, etnografia, gospodăriile – toate acestea au un puternic caracter românesc. Demografic, apare şi problema identitară, şi anume scindarea, deoarece statistic, în urma recensămintelor făcute, românii aproape că nu există, identificându-se ca bulgari, vlahi etc. Dacă la recensământul din 1920 erau aproape 80.000 de români, la ultimul recensământ făcut în Bulgaria, în 2001, s-au înregistrat doar 1.088 de români şi 10.566 de vlahi. Deşi real este foarte greu de apreciat, se pare că numărul românofonilor este de peste 150.000 în toată Bulgaria.

Hora de pomană

A fost evocat un obicei care se păstrează de peste o mie de ani şi anume, “Hora de pomană” de la Albotina, în Timocul bulgăresc. Albotina este o poiană, la 20 de km de Vidin, iar numele îi vine de la o stâncă golaşă de calcar alb. În a doua zi de Paşte, românii din Valea Timocului se adună lângă mânăstirea rupestră din zonă, care datează din sec. XII – XIII, pentru a dansa “Hora de pomană”. Câţiva lăutari cântă, iar oamenii se adună în jurul lor, într-o horă, şi dau de pomană ştergare şi colaci pentru sufletele celor dispăruţi. De pe vremea tracilor, au rămas alte două obiceiuri care au interferat cu credinţa creştină: Hora morţilor, jucată la 40 de zile de la moartea cuiva - obicei care se mai păstrează astăzi doar în Serbia - şi Sărbătoarea Frâsânelului. Frâsânelul este o plantă frumos mirositoare, cu puteri tămăduitoare, care se strânge doar în zi de Frâsânel, adică a doua zi de Paşte.

Hora de pomană

 Mircea Dogaru: “Istoria nu trebuie rescrisă, trebuie citită!”

La eveniment a participat şi dl. Eugen Tomac, istoric şi secretar de stat al Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, care a declarat: “Statul român e pregătit să relanseze relaţia între stat şi comunitate. La sud de Dunăre, trăiesc peste 100.000 de romani, care, chiar dacă nu au avut şcoli şi biserici în limba română, şi-au păstrat identitatea românească. Limba şi credinţa, valorile cele mai de preţ ale unei naţii, sunt valori care nu se negociază, nu se cumpără.”
Invitatul special al vernisajului a fost istoricul Robert Stănciugel, care a ţinut un discurs percutant: “Aceşti români nu sunt vinovaţi că au fost lăsaţi slugi! Istoria trebuie rescrisă, cu greşelile care au fost făcute. Naţionalismul nu a fost bine înţeles, de aceea trebuie învăţat. Fotografiile din cadrul expoziţiei reprezintă istorie reală. Dar această istorie de pe pereţi a fost scrisă cu sânge. Avem dreptul de a ne cunoaşte istoria. Totul este să ai suflet şi să crezi în ceea ce faci.”
Istoricul militar Mircea Dogaru l-a contrazis completându-l: “Istoria nu trebuie rescrisă, trebuie citită. Lucrurile s-au cunoscut dintotdeauna, dar s-au spus doar cu jumătate de gură. Avem «nesimţirea» să existăm în acest spaţiu.” Şi a încheiat cu îndemnul: “Să ne cunoaştem istoria şi trecutul, indiferent cât doare şi pe cine doare, pentru că în lipsa lor se poate ajunge la tragedii. Numai adevărul ne va elibera!”

 Ion Creţeanu, staroste peste trei tarafuri

Pata de exotism a vernisajului a fost adusă, aşa cum am spus, de către Ion Creţeanu şi a sa cobză. Contribuţia rapsodului la această manifestare, pe lângă cea evidentă, de a cânta, a fost faptul că dumnealui a luat parte la expediţia organizată pentru cunoaşterea comunităţilor de români de la sud de Dunăre, în calitate de culegător de folclor. Cobzarul din Voineasa de Olt a fermecat audienţa cu nestemate ale folclorului precum: “Oltenaş du’ peste Olt”, “Afurisită fu valea”, “La uşa oborului”, “Ştii, mândro, ce-am pus de gând?”, “Sergentul Jean”.
Ion Creţeanu este, printre altele, coordonator a trei tarafuri; unul din Greceşti-Olt, unul din Morunglav-Olt şi altul din Albotina (Valea Timocului bulgăresc - vezi foto).