SOCIETATEA CIVILA ÎN NOUA ORDINE INTERNATIONALA (I)

„Cetăţeanul european va trebui să se obişnuiască să trăiască într-un spaţiu public care nu mai este redus la confruntarea unor mari partide” – spune Paul Magnette în cartea sa „Europa Politică”. Acest spaţiu a devenit „reţeaua comunicaţională a unei sfere politice publice difuze, care cuprinde toată Europa (…) şi care este susţinut de o societate civilă compusă din grupuri de interese, organizaţii non-guvernamentale, de iniţiativă şi organizaţii civice”. Va trebui ca cetăţeanul european să se obişnuiască cu o scenă politică fluidă, în care numărul actorilor se multiplică; o scenă politică care depăşeşte regulile clasice ale dramaturgiei – unitate de timp, loc şi actori.

Derutele „guvernanţei la niveluri multiple”
În democraţiile naţionale, partidele politice şi sindicatele au structurat spaţiul public şi au stabilit conexiuni între cetăţean şi putere. Or, se consideră actualmente în cadrul Uniunii, atât partidele cât şi sindicatele se găsesc în situaţia de a fi purtătoarele unor mesaje false, partidele găsind un număr redus de teme legate de competenţele foarte tehnice şi funcţionale ale Comunităţii, în jurul cărora şi-ar putea construi un program.
Schimbarea de accent de pe paradigma democraţiei reprezentării, a domniei voinţei majorităţii, în versiunea rousseauistă pe aceea a democraţiei participative, mai directă, dar şi mai fragmentată, a intereselor minorităţilor, ce se înscrie în tradiţia pluralistă a democraţiei americane nu este străină de această împingere înspre desuetudine sau înspre o iminentă transformare de fond a partidelor şi a sindicatelor.
Multi-level governance reprezintă în literatura de specialitate o nouă teorie a integrării europene, alături de neo-funcţionalism, interguvernalism, neo-instituţionalism. Uniunea este definită prin prisma acestei teorii, ca prima formă politică postmodernă la nivel internaţional.
Ea este caracterizată prin existenţa a numeroase niveluri de acţiune politică : supranaţional, naţional şi subnaţional, care interacţionează între ele dând naştere unui sistem unde autoritatea este dispersată între diferiţi actori prezenţi la fiecare nivel politic. Uniunea Europeană este concepută astfel ca o entitate complexă unde statele rămân actori principali, dar nu unici. Rămâne însă de văzut până când statele vor mai păstra acest caracter de „actor principal”, dacă nu cumva chiar această sintagmă este deja doar o formulă disimulantă, un sedativ pentru cei alarmaţi de posibila sau reala sa disoluţie, o mască pentru acest ultim rol chenotic pe scena istoriei, ce anunţă prezenţa pe scenă, pentru cei ce nu i-au văzut încă, a altor actori egali cu el, la fel de „principali” sau la fel de secundari, ternari etc.
De altfel, „guvernanţa la niveluri multiple”, incumbând un model policentric reţelar diferit de sistemul centralizat, piramidal, al statului, nu are ca termeni proprii pe aceia de principal, secundar etc., care induc mai cu seama o trimitere la un model ierarhic piramidal. Se prezumă că dihotomiile conceptuale clasice sunt într-o criză de inadecvare, însăşi expresia „guvernanţă la niveluri multiple” fiind în fapt „un manifest în favoarea unui nou limbaj, plecând de la convingerea că un vocabular politic clasic nu mai reuşeşte să surprindă realitatea şi evoluţia actuală”.

„Forme de comunicare fără subiect”
Este posibil însă ca această „guvernanţă”, reprezentând realitatea unei politici post-moderne ce se distinge, de etapele politice anterioare, tocmai prin caracterul său fluid, instabil şi amorf, să fie la rândul său tot o „etapă”, nu mai puţin vulnerabilă şi suspectă de trans-formare evolutivă. Caracterul său fluid şi amorf, ce o aseamănă unei „ape primordiale” mitice, este probabil modul gestant cel mai propice pentru naşterea de noi forme.
Jurgen Habermas a fost în anii ’90 unul dintre cei care au considerat că spaţiul public fluid, care corespunde unui sistem politic imperceptibil, este structurat în incidenţă cu modelul unor „forme de comunicare fără subiect”. Acest model de comunicare impersonală este cu siguranţa diferit de unul creştin care consideră subiectul, persoana umană, un „cuvânt cuvântător”, o formă de limbaj în sine şi în comunicare de sine şi din care izvorăsc manifestări comunicaţionale verbale, vizuale, gestuale etc.
Aceste modele ce au un suport relaţional dinamic, dar fluid, amorf şi impersonal, fac extrem de pertinentă afirmaţia lui Magnette: „Europa este o putere fără înfăţişare”. „Puterea este dispersată între autorităţile care nu mai sunt ierarhizate şi difuzată în nebuloasa instituţională a Uniunii. Este, într-un fel, „delocalizată”, în sensul etimologic al termenului, adică nu îi mai este atribuit un rol definit şi stabil”.
Absenţa chipului Uniunii, în fond caracterul său iconoclast, are însă cel puţin câteva consecinţe: vizibilitatea foarte slabă a deciziei politice, o criză profundă a responsabilităţii politice, dar şi a reprezentării politice. Entropia actorilor politici tradiţionali, partide politice şi organizaţii sindicale, situaţia lor de instabilitate odată cu recompunerea modurilor de guvernare, este un proces ce implică o transformare graduală. „Democraţia opiniei” nu a abolit încă „democraţia partidelor”. Magnette pune în evidenţă trei caracteristici ale sistemului politic al Uniunii Europene care contribuie la destructurarea partidelor politice – şi, în mod comparabil, a organizaţiilor sindicale: caracterul funcţional al Comunităţii şi al Uniunii, tendinţa inerentă integrării europene încă de la originile sale, către depolitizarea mizelor socio-economice şi, în al treilea rând, echilibrul instituţional propriu Comunităţii şi Uniunii.

Limbajul drepturilor şi eficacitatea simbolică
În paralel cu această destructurare a actorilor politici tradiţionali se construiesc noi forme de grupuri de intermediere, sistemul politic al Uniunii Europene suscitând crearea acestora în omologie structurală cu natura politicilor comunitare. Dezvoltarea competenţelor comunitare şi complexificarea instituţională face ca acest mediu de grupuri de interese şi de promovare să fie complex şi fragmentat deopotrivă, promovând însă noi moduri de revendicare politică şi prezentând dezideratele adesea sub forma unor „drepturi” pe care le au de cucerit, spre deosebire de actorii tradiţionali care îşi exprimă exigenţele în termeni de „reformă de structură” sau de „schimbare de politică”.
„Asistăm, fără îndoială, la un fenomen de compensare simbolică a complexităţii prin intermediul limbajului simplificator al drepturilor, comparabil cu ceea ce unii au constatat în Statele Unite”. Acest limbaj al drepturilor ce mijloceşte dezvoltarea unor noi canale de implicare civică exprimă şi susţine concomitent o „manifestare a parcelizării spaţiului civic”. ”Numeroşi autori au subliniat – spune Magnette – „eficacitatea simbolică” proprie limbajului drepturilor”, limbaj al cărui succes ţine şi de natura proprie sistemului politic european, dar şi la fel de posibila „experimentare dureroasă a caracterului lor simbolic”, datorită faptului că multe dintre aceste „drepturi” proclamate nu pot fi garantate în justiţie.
Limbajul drepturilor traduce indubitabil apariţia unor noi canale de implicare civică, ce determină consolidarea actorilor sectoriali şi evidenţierea de noi actori pe scena internaţională, alături de medierile partizane şi sindicale.
Benoît Frydman, vorbind despre noii actori de pe scena internaţională, trimite spre căutarea unui statut al societăţii civile internaţionale ce se structurează prin noile mişcări sociale, disparate şi heteroclite, ce protestează contra ideologiei mondializării economice şi financiare, reflectând şi propunând o nouă paradigmă, precizându-se într-un cadru identitar comun sub titulatura de societate civilă.

Comunitarismul lui Amitai Etzioni
Sociologul american Amitai Etzioni, consilier politic influent, fondator în 1991 al revistei The Responsive Community, este un critic al vieţii politice americane, al proastei medieri operate de către partidele tradiţionale şi al legăturilor de complicitate evidente ce unesc parlamentarii pe de o parte, al grupurilor de presiune şi al puterilor finaciare pe de altă parte. El constată că cetăţenii trăiesc într-o lume reglată de interesele pieţei, în care singurele motoare sunt concurenţa şi protecţia drepturilor egoiste, şi este unul din principalii animatori ai comunitarismului american ce susţine stabilirea unui proiect de refondare socială bazat pe principii comunitariene. Etzioni consideră Statul şi economicul incapabile de a restaura solidaritatea pierdută şi, în atare context, propune ca necesară modificarea regulilor societăţii moderne şi redarea unui sens nou ideii binelui comun. Pentru el, societatea civilă este cea în care se află mijloacele de provocare a acestei schimbări.
Sociologul american dă însă o definiţie particulară comunităţii. Aceasta este un grup de persoane liber constituit, având deci o bază voluntaristă, şi-i cuprinde pe cei care practică aceeaşi activitate (profesiile, grupurile marcate de preferinţa pentru aceste moduri de viaţă, cercuri ale timpului liber) pe cei mişcaţi de voinţa de într-ajutorare sau organizaţi pentru a răspunde la probleme colective (comunităţile de cartier, asociaţiile de părinţi, asociaţiile de cetăţeni).
Este interesant de remarcat că Etzioni nu este favorabil întoarcerii la vechile comunităţi: parohii, sate, corporaţii. (Va urma)