Se încarcă pagina ...

România între două opţiuni iluzorii: UE şi NATO

Data publicarii: 09.07.2013 19:43:00

România este o ţară introvertită care tânjeşte să fie mai bine integrată în sistemul internaţional – o postură dificil de menţinut. Dacă Bucureştiul a fost o excepţie în blocul sovietic, devine mult mai greu acum să se adapteze la Europa precum ţări ca Polonia.

 

Pentru România, să devii normal înseamnă să faci parte din Europa, iar asta înseamnă aderarea la Uniunea Europeană şi la NATO. Ideea de a nu fi acceptat pe deplin la Bruxelles creează nelinişti la Bucureşti.

 

După nebunia cu Ceauşescu, românii au avut nevoie să fie europeni. Indiferent de cât de defectă este Europa în prezent, ideea de a fi izolaţi precum au fost odată este de nesuportat.

 

Statele Unite joacă un rol unic în cultura unor ţări precum România. Această regiune este, probabil, ultimul loc din lume în care SUA este văzută nobilă şi invincibilă. Puterea este complexă – cu cât câştigi mai multă, cu atât devii mai ambiguu. Pentru o putere în creştere, există un moment înainte de exercitarea responsabilităţii în care pare perfectă. Nu ai făcut nimic care să necesite cruzime sau brutalitate, dar ţi-ai arătat puterea.

 

Aceasta a fost imaginea Statelor Unite în timpul celor două războaie mondiale. Pe măsură ce SUA a început să se maturizeze, lumea a descoperit că puterea distorsionează chiar şi cele mai bune intenţii. Dar în estul Europei, sensul original al Statelor Unite, deşi zdrenţuit şi oarecum purtat de complexitatea puterii reale, este încă o forţă îm mişcare. În viziunea mea, relaţia dintre Statele Unite şi România trebuie să fie cultivată, nu prin proiecte de prezentare care au un impact mic, ci printr-o dezvoltare semnificativă a relaţiilor economice şi militare. Acest lucru poate nu sună fermecător, dar ar aborda interesele ambelor naţiuni în materie de securitate.

 

 

 

Percepţii diferite

 

Perspectiva externă a României la nivel mondial nu e văzută bine de către Secretarul General al NATO Anders Fogh Rasmussen şi preşedintele României Traian Băsescu. Lumea post-Războiul Rece s-a terminat iar România trebuie să îşi reducă foarte mult aşteptările privind sensul aderării la Uniunea Europeană. NATO nu are nici o intenţie comună şi nici capacitatea militară de a acţiona la comun, deoarece majoritatea militarilor din Europa nu dispun de capacitatea de a efectua operaţiuni militare susţinute. NATO nu este o alianţă, ci doar un grup de ţări – o coaliţie de voinţă care de cele mai multe ori, ca cea din Libia şi Mali, nu are prea multă voinţă.

 

Ruşii nu îşi urmăresc interesele lor naţionale prin forţă militară. Mai degrabă, Moscova profită de slăbiciunea Uniunii Europene de a promova o reţea de relaţii comerciale în ţările din Europa de Est, creând un fait accompli economic. Rezultă că interesele naţionale de securitate ale României ar fi mai bine servite de investiţiile din SUA – în special în sectorul energetic strategic şi sectorul mineral – decât prin încrederea în Uniunea Europeană sau NATO.

 

Românii înţeleg slăbiciunea acestor alianţe. Totuşi, cu tot dezastrul din Europa, încrederea României în Europa este profundă. Credinţa într-un bloc economic european şi într-o alianţă Nord Atlantică ce include şi Statele Unite, este un principiu fundamental în cultura politică a României. Probabil cea mai mare preocupare a liderilor din România în prezent este dezvoltarea unui sistem de apărare împotriva rachetelor balistice în Europa.  

 

 

 

Spectrul complet al susţinerii militare 

 

SUA a permis unui program de apărare anti-rachetă cu sediul în Europa să devină un simbol important al angajamentului american în regiune. Est-europenii văd, în mod particular, acest sistem ca un semn al angajamentului american, chiar dacă nu este destinat în mod special să protejeze ţara în care acesta se află. Teoria este că oriunde Statele Unite stabileşte implementarea, trupele americane vor fi acolo să-l protejeze. Scutul a fost luat în considerare de către Washington încă de la administraţia Bush.

 

Tehnologia evoluată a deschis o alternativă pentru alegerea locaţiei, dar românii simt un alt motiv pentru schimbare: ruşii obiectează profund acest program. Deşi rachetele lor ar putea cu uşurinţă să copleşească scutul, ruşii cred, împreună cu est-europenii, că programul este o primă fază de implementare a trupelor americane de-a lungul frontierelor din sfera de influenţă a Rusiei. Americanii nu au nici o dorinţă de a se confrunta cu ruşii asupra a ceea ce este o problemă marginală pentru Washington, astfel ei caută în mod constant modalităţi de a ieşi din acest angajament.

 

Acest lucru zguduie nervii din regiune, mai ales că Uniunea Europeană se dezintegrează. Scutul antirachetă nu trebuie văzut ca singura măsură de angajament american. România şi alte ţări esteuropene au nevoie cu siguranţă de un sprijin şi o asistenţă militară substanţială. Dar de ceea ce au nevoie sunt sistemele anti-aeriene şi anti-tanc, luptători aerieni superiori şi logistică – şi au nevoie de suficiente dintre acestea pentru a face faţă ameninţărilor mai lumeşti, dar imediate. Sistemul de apărare antirachetă se adresează unei singure dimensiuni a securităţii româneşti, dar nu face nimic pentru abordarea celorlalte dimensiuni, mai importante.

 

Accentul strategic din România ar trebui să se axeze pe dobândirea de sieteme practice convenţionale, care ar putea face faţă ameninţărilor în curs de desfăşurare. Aşadar SUA nu ar trebui judecată pentru angajamentul său faţă de scutul antirachetă, ci pentru intenţia sa de a contribui la întreg spectrul nevoilor de securitate al României. De asemenea, NATO nu ar trebuie să fie judecat pentru angajamentul său faţă de scutul antirachetă, ci pentru voinţa membrilor săi de a colabora şi pentru capacitatea reală a forţelor sale armate.
 

               

 

Ameninţări reale şi percepute

 

Într-o declaraţie publică, Rasmussen a subliniat că România va fi protejată împotriva unei potenţiale ameninţări cu rachete şi a declarat că NATO a adoptat o abordare de adaptare pe etape pentru a construi un sistem de apărare antirachetă, cu scopul de a acoperi toate populaţiile din Europa şi toate ţările membre NATO, inclusiv România. Rasmussen a declarat că se aşteaptă ca a treia şi ultima fază să fie finalizată până în 2018.

 

Problema cu declaraţia lui Rasmussen este că el asumă că România se confruntă cu o ameninţare cu rachete. Altfel spus, dacă am lua în considerare gama completă de ameninţări cu care se confruntă România, atacurile cu rachete nu sunt în topul listei. Rusia nu se gândeşte să le folosească, iar acest sistem nici măcar nu le-ar bloca. Iranienii nu au un sistem de rachete balistice încă, şi o opţiune ofensivă ar fi mult mai eficientă în a adresa ameninţările dinspre Iran. În esenţă, proiectele de apărare antirachete cheltuiesc sume de bani uriaşe fără a aborda interesele româneşti reale. Acestea includ securitatea internă față de actorii non-statali, securitatea frontierelor şi gestionarea viitoare a Republicii Moldova în cazul unei destabilizări în acea ţară.

 

Ceea ce au vrut românii este o unitate militară în România, iar ei au văzut o reproiectare care ar putea elimina o astfel de unitate, fiind o abandonare a angajamentului Statelor Unite în România.

 

Rasmussen este peşedintele al NATO, o organizaţie care are câteva proiecte importante în curs de desfăşurare – iar aceste este unul mare. Să ai pe cineva care afirmă că proiectul central al NATO ignoră cerinţele vaste ale securitaţii naţionale româneşti îl irită în mod evident, în special pentru că el ştie că scutul antirachetă este mai degrabă un susbstitut pentru strategia NATO, decât parte a strategiei NATO. NATO nu are nici o strategie reală momentan, deoarece nu există vreun acord politic asupra a ceea ce ar trebui să fie o strategie.

 

Românii pot garanta în cele din urmă securitatea naţională. Statele Unite pot fi împinse să participle conform intereselor sale strategice şi economice, dar nu pot fi un susbstitut pentru forţele române care protejează interesele naţionale româneşti. Acesta a fost modul în care a lucrat NATO pe timpul Războiului Rece şi aşa ar trebui să funcţioneze şi acum. Doar puterea românească poate asigura dimensiunile grele şi multiple ale securităţii naţionale româneşti. NATO sau Statele Unite pot servi ca recurs final, dar nu pot fi prima opţiune. Aşadar, România ar trebui să continue sprijinul pentru a spori cerinţele de bază şi obişnuite de auto-apărare adecvată. Bucureştiul nu ar trebui să se preocupe cu baza unei piese tehnologice avansate proiectată pentru un singur scenario, dacă acest lucru este în detrimental capacităţii de a gestiona mai multe scenarii. Europa, ca un întreg, ar putea avea nevoie de apărare antirachetă, dar România şi ţările care au avut de-a face cu ocuparea sovietică au nevoie de multe alte lucruri.

 

Există, de asemenea, interesul românilor de a se alinia cu Polonia şi Turcia. Aceste trei ţări au în comun istoria confruntării cu puterea rusă. Toate trei au nevoie şi vor să construiască relaţii comerciale cu ruşii, dar trebuie să se asigure că acele interese comerciale nu reduc autonomia naţională sau nu subminează interesele naţionale.

 

Un argument împotriva scutului antirachetă nu este că în mod inerent e o idee rea, sau participarea la cel mai înalt nivel nu este în interesul românesc, ci că NATO este incapabil în prezent de a aborda cerinţele mult mai presante de securitate din regiune, în special securitatea pentru linia de-a lungul Poloniei, Slovaciei, României, Bulgariei şi Turciei. Această linie reprezintă frontiera de est a peninsulei europene în prezent, iar în timp ce fiecare ţară trebuie să comercializeze intens cu Rusia, acestea trebuie să aibă şi posibilitatea de a se proteja. Dolarii americani cheltuiţi limitând puterea brută a Rusiei în regiune contează mai mult pentru interesul României decât apărarea antirachetă, iar acest lucru se aliniază şi mai bine cu interesele Statelor Unite. În această discuţie, NATO, din păcate, nu joacă un rol important. În timp ce un angajament semnificativ de apărare a României poate veni din partea Statelor Unite, o grupare regională, fie în interiorul, fie în afara NATO, este necesară întâi pentru a crea un cadru de colaborare semnificativă.