La începutul lunii septembrie a avut loc, la Colegiul Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza, întâlnirea de 35 de ani a absolvenţilor promoţiei 1975 a acestui liceu (se numea, la momentul absolvirii, Liceul Militar „Dimitrie Cantemir”). Promoţia 1975 (respectiv contingentul 1956) a avut 313 absolvenţi, din care au decedat 26. La aniversare au participat 109 foşti cadeţi, (71 dintre ei cu soţiile) şi 33 de profesori (din cei 39 în viaţă). Sponsorul evenimentului a fost omul de afaceri Ovidiu Tender, fost elev al aceleiaşi promoţii. Deşi nu a absolvit liceul (a fost exmatriculat în anul II, pentru că a părăsit garnizoana fără aprobare, pentru a vedea formaţia Phoenix, la Ploieşti), a rămas sufleteşte legat de acest liceu şi de această promoţie.

Iniţiatorul şi liantul întâlnirii de la Breaza a fost Rusu Mircea Viorel (de la B), sprijinit îndeaproape de Ghinescu Cornel-Constantin, David Marian şi Munteanu Ioan.
Aniversarea a avut mai multe momente solemne: intonarea imnului absolvenţilor („Gaudeamus igitur”), cuvântul comandantului (Col. Dr. Constantin Moraru), cuvântul generalului Nicolae Roman (unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai promoţiei 1975) cuvântul fostului director Iacob Hadârcă, momentul de reculegere pentru înaintaşi şi pentru colegii decedaţi, depunerea coroanei de flori, fotografii oficiale. A urmat ora academică de dirigenţie, fiecare clasă cu dirigintele ei.
Voi relata, din cele derulate aici, un singur moment, care are legătură cu subsemnatul, deşi n-am putut prinde acel moment. Am ajuns mai târziu, când începuse petrecerea.... Am fost absolvent al acelei promoţii şi am făcut parte din plutonul II de la compania I a batalionului I. Am avut doi diriginţi: profesorul de fizică Mihai Drăgan, succedat de profesoara de istorie Elena Hău. Mi-am permis să introduc, în romanul „Moartea unui ziarist”, publicat în foileton pe site-ul CERTITUDINEA, un moment care s-a petrecut realmente în clasa în care l-am avut diriginte, în anul I, pe profesorul Mihai Drăgan. Acţiunea romanului se petrecea cu zece ani înainte, dar momentul relatat se derulase în perioada în care eu eram cadet la LM. Mi-am permis chiar să folosesc numele profesorului, amuzându-mă în secret de posibila reacţie a acestuia şi a foştilor mei colegi – puţini – care ar putea citi acele pagini, din acea carte. A avut grijă colegul meu Mircea Viorel Rusu de la B (plutonul II) să-i aducă la cunoştinţă dirigintelui...

Rusu Mircea Viorel, "oficiind" la microfon, în faţa blocului Comandament

Ei, bine, la ora de dirigenţie, profesorul Mişu Drăgan, foarte emoţionat, a ţinut următorul discurs:
"Dupa ani şi ani, mi se pare ciudat şi cam greu de priceput: cândva vă vorbeam, în această sală, relaxat, dezinvolt, fără inhibiţii, ca unor apropiaţi, iar astăzi vă vorbesc reţinut, niţel crispat, ca unor cvasinecunoscuţi! Am privit pe NET - din această vară, datorită lui Mircea (Rusu Viorel n.n.), am această posibilitate, te îmbrăţisez pentru minunatul cadou ! - , pozele de-atunci... Nu m-am recunoscut nici pe mine însumi, mai ales că mi-aţi pus pe cap o caschetă de-a voastră, cu emblema de LM-ist. N-am recunoscut vreo persoana, dar recunosc un lucru: eram, cu toţii, nişte juniori! Revin la 2010, dar voi încerca să-mi păstrez stilul anilor ’70. Pentru asta, tăiaţi sunetul, luaţi doar imagini!...
Tot datorită lui Mircea, sau din cauza lui de data asta, am citit, în recent lansatul roman-foileton scris de Păsă (era porecla mea din liceu), unde "exist"cu numele şi prenumele mele, ca să nu fie dubii, că îmi începeam, uneori, lecţiile de fizică (după aruncarea catalogului de la usă, pe catedră), cu o întrebare directă, foarte abrupta... Mironică drag, puteai să-mi schimbi măcar numele, dacă întrebarea, nu! Ce zic cititorii tăi şi cunoscuţii mei?). V-am avertizat că revin, astăzi, la stilul de atunci. Aşadar, consideraţi că vă întreb acelaşi lucru, la fel de direct şi de foarte abrupt, dar în alt sens şi cu alta intonaţie... S-o luăm acum, ca şi atunci, metodic, după catalog: primul este Algiu Mircea”...

Profesorul Mihai Drăgan

Mihai Drăgan „însărcinându-l” pe Mircea Algiu

Profesorul Drăgan ar fi dorit să citească în continuare fragmentul din roman în care era vorba de el. Dar, pentru că în sala de clasă erau prea multe neveste ale foştilor cadeţi, s-a jenat s-o facă personal, aşa că a apelat la o strategie-capcană, în stilul „zăpezilor de altă dată”: l-a rugat pe primul de la catalog, pe Algiu Mircea, să citească acel fragment... Algiu, zis Max, zis Grasu şi încă alte câteva porecle pe care nu mi le mai amintesc, a fost prietenul şi adversarul meu la orele de literatură. Când clasa nu prea era pregătită, ne delega pe noi să facem polemică pe vreo temă anume. Evident, acceptam şi ora de literatură devenea un câmp de luptă (de idei), spre satisfacţia profesoarei noastre, doamna Elena Giurgincă, şi spre salvarea colegilor de la multe note de la 4 în jos...
Revin la ora de dirigenţie: Mircea Algiu nu ştia ce text avea să citească, pentru că nu ştia romanul. Dar, închipuindu-şi că este despre ceva evocator la modul sobru, şi-a luat şi el o faţă solemnă şi a început să citească, la prima lectură. Iată ce a citit:

„În clasă se făcu linişte. Profesorul Drăgan intră cu paşi mari, închise uşa cu zgomot, aruncă de la distanţă catalogul pe catedră şi, ca de obicei, le spuse, cu voce tunătoare, în loc de bună ziua:
- Pe cine futem astăzi?
Era formula lui de deschidere a "ostilităţilor", la toate clasele la care preda fizica. Stilul acesta camaradesc nu-i ştirbea cu nimic autoritatea, dimpotrivă. Elevii îl iubeau şi învăţau pe rupte. De altfel, nici nu aveau de ales. Era înalt, robust, bronzat, cu alură de sportiv. Ochelarii cu ramă de baga aurie şi tunsoarea modernă, cu chică, îi dădeau un aer de vedetă nonconformistă. Avea 30 de ani şi făcea ravagii printre profesoarele din liceu, chiar şi printre cele măritate. Ca profesor, era de o exigenţă extremă, dar acest lucru era suportat cu stoicism de elevi, pe care-i trata ca pe nişte bărbaţi. Era diriginte la clasa lui Zisu.
- Măi băieţi, eu nu vă oblig să învăţaţi fizică, dar n-aveţi încotro, pentru că altfel vă las repetenţi - le spusese el, la prima oră de fizică, în clasa a IX-a. Şi mi-ar părea rău. Pentru că eu sînt plătit ca să vă învăţ fizică, iar dacă vă las repetenţi înseamnă că n-am reuşit. Ar fi un eşec pedagogic pentru mine... Ştiţi de ce zicea Lenin: "Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi!"? Pentru că era bîlbîit . Eu nu sînt bîlbîit, aşa că vă spun o singură dată. Sînt sigur că o să ne înţelegem, pentru că altfel aţi belit-o..."
Expresia lui "Pe cine futem azi?" era celebră. Iar pentru Drăgan devenise un fel de parolă, sau de slogan publicitar. Odată a suplinit nişte ore de fizică la un liceu civil din localitate, la o clasă de uman, unde nu erau decît fete. Mihai Drăgan a uitat că nu se află printre cadeţii de la Liceul Militar şi, din reflex, a folosit aceeaşi formulă. Fetele au rămas încremenite. Dar şi Drăgan. A reparat-o repede, cerîndu-şi scuze şi explicîndu-le cu umor cum de s-a întîmplat...

O parte din cei de azi, în 1975

Ca niciodată, dirigintele avea un aer uşor absent. Pe faţă i se citea îngrijorarea. Aştepta, parcă, nerăbdător, să se termine ora. După ce sună de ieşire, îi spuse lui Constantin să rămînă puţin în clasă.
- E lată, Zisule. Te paşte exmatricularea.
Constantin păli.
- Ce-am făcut?
- Ştii foarte bine ce-ai făcut. Dar prostia mare e că ai vorbit cu cine nu trebuie.
Lui Constantin îi pieri graiul. Nu-i spusese decît lui Dinu despre relaţia lui cu Silvia. Nicolcea Dinu. Era cel mai bun prieten al lui, singurul lui confesor.
- Tu nu ştii că aveţi un informator în fiecare clasă?
Constantin realiza, dintr-o dată, toată grozăvia situaţiei. S-a terminat totul. Viitorul, cariera, totul. Şi părinţii, ce vor zice? De ce nu e la şcoala de ofiţeri? De ce l-au dat afară? Îl şi auzea pe tată-său, bătrînul Gheorghe Zisu: "Ce ţi-am zis eu, Costică?... Ne-ai făcut de rîs, măi băiatule!"... Dar rudele? Dar foştii colegi de la generală, pe care-i umilea în fiecare vacanţă, cînd se întorcea acasă, prin apariţia în uniforma strălucitoare, de cadet? Era considerat cineva în localitatea aceea prăfuită, Filiaşi, un fel de comună cu pretenţii de orăşel. Şi acum, dintr-o dată, totul se năruia ca nu castel de cărţi. "Mai bine mă omor decît..."
- Nu-i adevărat. Nu poate fi adevărat.
- Ba da, deşteptule! Prietenul tău, Nicolcea, i-a raportat colonelului Albu, şeful lui.
Colonelul Albu era CI-stul liceului, ofiţerul de contrainformaţii. Era un tip bonom, curvar şi iubitor de petreceri. Spre deosebire de ceilalţi ofiţeri, se făcea că nu observă atunci cînd întîlnea elevi fără bilet de voie în oraş. Ba, mai mult, se întîmpla să-i invite la o bere sau la o vodcă, dacă aceştia dădeau peste el în vreo cîrciumă. Le spunea bancuri porcoase şi-i trăgea de limbă. Elevii îl simpatizau, deşi ştiau cine e şi cu se ocupă. Profesorii însă îl ocoleau cu grijă sau se limitau la relaţii stricte, de serviciu.
- O să fiu dat afară, tovarăşe diriginte?
- Nu ştiu. Mai ai o şansă... Avînd în vedere că, peste o săptămînă, o să dai bacu'... Dar nu ştiu dacă e într-adevăr o şansă sau va fi marea greşală a vieţii tale.
- Ce vreţi să spuneţi?
- Nimic... Vezi că zilele astea or să vă cheme pe amîndoi la Comandament. Pe tine şi pe Silvia Ferencz.
- Ce mă sfătuiţi tovarăşe diriginte?
- Dacă mă întrebai acum cîteva luni, aş fi ştiut să-ţi răspund. Acum nu ştiu. Vei fi chemat la o discuţie foarte importantă la care ţi se va propune ceva... Nu ştiu dacă "propune" e termenul potrivit...
- Şi...?
- Şi mai departe te descurci tu... Sper să te descurci... Baftă. »

1971. Sus (de la stânga la dreapta): Mircea Dancu, Lucian Floarea, Viorel Hosu, Mircea Algiu, Miron Manega. Jos: Dănuţ Stanciu, Mihai Avram, Doru Ciurea

Mircea Algiu, spirit inventiv şi histrionic, a făcut faţă situaţiei neprevăzute, găsindu-şi repede atitudinea adecvată... A urmat tradiţionala petrecere, care a ţinut până după miezul nopţii. „Ostilităţile” au continuat pe grupuri de „comando”, în funcţie de locurile de cazare, până spre dimineaţă.

P.S. Domnule diriginte, nu cred că e cazul să vă faceţi probleme de imagine. Aţi practicat un stil de pedagogie camaraderească pe care eu însumi am agreat-o şi am practicat-o toată viaţa, în care aţi reuşit să fiţi colocvial, fără să vă pierdeţi autoritatea de profesor. Aţi fost pentru noi (pentru mine, cel puţin), deşi eraţi civil, un fel de comandant modern, ceea ce n-a reuşit să fie niciunul dintre ofiţerii pe care i-am avut comandanţi direcţi. Nici în Liceul Militar, nici în Şcoala de ofiţeri. Ceea ce m-a determinat, în ultimă instanţă, să părăsesc cariera militară înainte de a o începe. Nu-mi pare rău de niciuna din deciziile majore pe care le-am luat în viaţă şi tot ce m-au învăţat atunci câţiva profesori, printre care vă număraţi (i-aş mai pomeni aici şi pe formatorii mei direcţi, profesorii de română Elena şi Constantin Giurgincă), m-a ajutat să supravieţuiesc şi să-mi salvez idealurile. Deci, domnule diriginte, no problem!