Istorie

Armata bolşevică ungară a lui Bela Kun, coordonată direct de la Moscova (Lenin tocmai mutase capitala aici), a fost realmente zdrobită, iar vechiul guvern ungar a fost reinstalat. Regele Ferdinand, dintr-o nobleţe exagerată, nu a permis armatei să arboreze drapelul românesc pe clădirea Parlamentului de la Budapesta, aşa cum ar fi fost îndreptăţit să facă orice învingător. A făcut-o în schimb sergentul Iordan (un oltean zănatec) care a cocoţat, în vârful catargului, deasupra drapelului maghiar, o opincă găurită. Budapesta a fost eliberată de armata română pe 4 august 1919. Este o dată pe care ungurii nu o vor sărbători niciodată. Ar vrea s-o uite, deşi a fost ziua eliberării lor.
citeste tot >>

Emigraţia este în total divorţ cu realităţile din ţară. În toate formele se agită problema bisericii care ar fi persecutată de un regim ateu. Au început să-şi dee seama că bisericile au credincioşi, mai numeroşi decât oricând, atunci au declarat că de fapt nu este liberă ci numai tolerată. Dar cum poţi susţine că cel care se duce la biserică şi se roagă lui Dumnezeu cu fervoare poate fi clătinat în credinţa lui de propaganda regimului? Emigraţia este convinsă că misiunea ei este să elibereze biserica prin înlocuirea prelaţilor existenţi care au păstorit în epoca comunistă şi aducând prelaţi din emigraţie. Întreb: când în cursul istoriei noastre biserica a jucat un rol politic?
citeste tot >>

Pe numele adevărat Osman Pazvantoglu, cel care a rămas în folclorul romanesc prin expresia "vremea lui Pazvante Chiorul", a fost, de fapt, un paşă rebel care a sfidat puterea sultanului, creînd, în Balcani, un paşalac independent cu capitala la Vidin. Şi-a pierdut ochiul într-o luptă cu Iancu Jianu şi de aici i s-a tras şi porecla. A murit în 1809, ucis, se pare, tot de Iancu Jianu care, într-o incursiune peste Dunare, a atacat cu haiducii lui Vidinul şi Plevna, pe care le-a incendiat. După alte surse, Pazvante Chiorul ar fi murit în 1807, otrăvit de medicul său. A fost evocat de Dinu Cocea în filmele "Răpirea fecioarelor" şi "Răzbunarea haiducilor". Oglu, în turceşte înseamnă fiu, deci Pazvant-oglu s-ar traduce prin Fiul lui Pazvante.
citeste tot >>

Pierderile suferite de industria petroliferă au fost evaluate la 10 milioane lire sterline (valoarea din 1916). Cu toate că distrugerea a fost făcută de Englezi în interesul comun, despăgubirile au rămas în sarcina României, datoria contractată de România în cursul războiului pentru armament şi aprovizionare a depăşit 2 miliarde de lei aur. Confiscarea de către ruşi a tezaurului Băncii naţionale în valoare de un miliard lei aur. Acest tezaur a fost depus la Moscova cu garanţia aliaţilor, dar pierderea a rămas în sarcina statului român.
citeste tot >>

Dispreţul faţă de naţiune, ignorarea, făţişă, dezideratelor naţiunii, sunt de domeniul evidenţei. Ca şi în trecut - când spun asta am în vedere aproape întregul nostru trecut- clasa politică românească care, într-un procent covârşitor, este şi una economică, este ruptă de naţiune, reprezintă, practic, un stat în stat. Ea nu mai are nimic în comun cu naţiunea, dar absolut nimic care să mă convingă de contrariu.
citeste tot >>

Clasa politică românească post-decembristă este tarată de toate rele posibile şi imposibile (cu minime şi notabile excepţii). Aproape nu există trepăduş (indiferent de culoare politică) care să nu saliveze vizibil la gândul că, odată ajuns sus, în frunte, acolo destinul său se împlineşte plenar! Doar un miracol ne mai poate scăpa de aceste lepre.
citeste tot >>

Tot se scrie şi se spune admirativ cum a fost, el, Carol I, comandantul trupelor româno-ruse la Plevna (1877), omiţându-se faptul că nu a făcut mare ispravă să se plimbe călare, la kilometri buni departe de gloanţele turceşti, în jurul aceleaşi Plevne încercuite... Dacă ar fi fost după voinţa lui Carol I, armata noastră nu ar fi trecut Dunărea, atunci, şi am fi primit independenţa, cu dispreţul de rigoare, de la ruşi. Ion C. Brătianu l-a forţat, literamente, l-a obligat, în ciuda voinţei sale, să accepte ca Armata Română să nu stea, cu arma la picior, pe linia Dunării, ci să se implice într-un conflict de care depindea soarta României.
citeste tot >>

Rasismul social, la români, a fost o realitate mai mult decât în Rusia ţarilor. Comportamentul "elitei" noastre politice faţă de naţiune a fost unul dispreţuitor, vindicativ şi răzbunător, în situaţiile de grave tulburări sociale. Inegalitatea socială, la noi, a reprezentat o realitate îndelungată. Străinul, şi nu elita politică, a impus egalitatea tuturor românilor în faţa legii (vezi Convenţia de la Paris, 19 august 1858).
citeste tot >>

Multe din şedinţele de demascare a elementelor duşmănoase erau conduse de conducători din aparatul de stat şi de partid. Astfel, şedinţa de la Institutul Politehnic din martie 1959, organizată în sala cea mare a Căminului 303 al Politehnicii, de pe Calea Plevnei, era condusă de Athanase Joja, ministrul învăţământului, Florian Dănălache, ministru al transporturilor, Jean Livescu, rectorul Institutului Politehnic şi Ion Iliescu, preşedintele UASR.
citeste tot >>

Încă din 27 octombrie 1956, Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, întrunit în regim de urgenţă înfiinţase un comandament de criză sub conducerea lui Emil Bodnăraş, în alcătuirea căruia intrau Nicolae Ceauşescu, Alexandru Drăghici şi Leontin Sălăjan. Comandamentul avea atribuţii foarte largi, având dreptul de a ordona deshiderea focului şi de a declara stare de urgenţă în orice regiune a ţării.
citeste tot >>